Ardian-Christian Kuciuk: Revista Haemus

Showing posts with label Revista Haemus. Show all posts

Din restul a ce se poate citi

O conversație cu colegul și prietenul Augustin Cupșa

În familia literaturii române, Ardian-Christian Kuciuk (alias Ardian Kycyku) are o poziție aparte pentru că, înainte de travaliul neobosit de traducător între limba română și albaneză, este un prolific autor – prozator, dramaturg, profesor universitar, eseist, editor, dar și creator de scurtmetraje; un autor bilingv, trebuie spus, pentru că Ardian Kyçyku scrie cu aceeași ușurință în albaneză, limba sa maternă, și în română, limba de adopție, ceea ce puțini scriitori reușesc. A venit în România în 1991 și a urmat cursurile Facultății de Litere, cu un doctorat în Literatură Comparată, stabilindu-se definitiv în București, o ședere de mai bine de 30 de ani, întreruptă doar de drumuri acasă, la Pogradec, de rezidențele literare sau de perioada în care a fost visiting professor la Belgrad. În România predă Semiotica și Stilistica Teatrului, un domeniu care i-a acaparat tot mai mult scrisul, piesele sale sunt deopotrivă filosofice și parabolice, uneori cu ample monologuri în care cititorul sau spectatorul poate să găsească fibra sa primordială, de poet.

În 1998 a înființat, alături de tatăl său, Acad. Kopi Kyçyku, platforma Haemus (denumirea latină a Balcanilor), care nu este doar o revistă literară foarte consistentă de limbă albaneză, ci mai degrabă o bibliotecă virtuală cu o arhivă de peste 9.500 de pagini traduse în și din limba albaneză, dar și din alte limbi, concentrată asupra literaturii est-europene și universale. Prin acest proiect uriaș l-am și cunoscut pe Ardian Kycyku, arhitect al unui edificiu de limbă, care mi-a amintit de eroul lui Saramago din “Toate Numele”, și un autor deosebit de sensibil, atent nu doar cu fondul, ci și cu detaliul, cu formele, cu fiecare granulație a unei limbi.

Dar și loc, dar mai ales dar

Câteva gânduri despre Vasile Andru
ca om esențializat în scrisul său și viceversa

În paginile jurnalului său de acum patru decenii, Andru credea că:

... scriitorul poate nu-i decât un sfânt poticnit din drum. Un mistic care a ratat iluminarea. Un profet care, mergând spre viziune, s-a încurcat în metafore, în imagini poetice, a uitat de drum sau l-a pierdut și a rămas prins în insectarul minunat numit istorie literară.*

Drumul parcurs de majoritatea scriitorilor pare să se fi inversat, păstrând italicele de rigoare: nu de la profet mâncat de mistici mâncați de sfinți, ci de la sfinți care-și ratează iluminarea din cauza sevrajului de atenție, admirații și premii, la activiști undercover, adepți ai unui text care convinge masele largi de cititori că pot face mare literatură.

Revista Artă în Diversitate: V-ați născut în oraşul Pogradec din Albania. Cum ați ajuns în România?

Ardian-Christian Kuciuk: Am ajuns în România în iarna anului 1991, cu o bursă a Fundației Culturale Române, astăzi ICR. Dar privind înapoi cu puțină poezie, descopăr liniile discrete ale unei chemări. În afara tatălui meu, care studiase și se îndrăgostise de România în anii '60, doi dintre întemeietorii literaturii albaneze moderne, liricul Lasgush Poradeci și prozatorul Mitrush Kuteli, ambii născuți la Pogradec – și cu ambii având legături de rudenie – au trăit și au scris în România anilor '20. La Pogradec, din fericire, nu doar m-am născut, ci și am copilărit și am scris pentru întâia oară. E imposibil de transmis în puține rânduri ce înseamnă un oraș ca Pogradec, dar pot spune doar că, în pofida transformărilor produse de valurile globalizării, orașul conține și astăzi frumusețe pentru orice vârstă, personalizată, cum s-ar spune. N-am înțeles clar de ce ar pleca cineva dintr-un astfel de spațiu binecuvântat – căci mulți dintre bătrânii de altădată trăiseră ori în America, ori în Grecia, ori în România – dar presupun că nimeni nu este în stare să suporte permanent o anumită calitate sau încercare a frumuseții. Am plecat întâia oară în anul 1976, când a trebuit să ne mutăm în capitală, și a fost prima mea exilare. Mă copleșește și acum amintirea vecinelor care plângeau în spatele camionului care ne lua, de parcă ne duceam să murim.