Revista Artă în Diversitate: V-ați
născut în oraşul Pogradec din Albania. Cum ați ajuns în România?
Ardian-Christian Kuciuk: Am ajuns în România în iarna anului 1991, cu o bursă a
Fundației Culturale Române, astăzi ICR. Dar privind înapoi cu puțină poezie,
descopăr liniile discrete ale unei chemări. În afara tatălui meu, care studiase
și se îndrăgostise de România în anii '60, doi dintre întemeietorii literaturii
albaneze moderne, liricul Lasgush Poradeci și prozatorul Mitrush Kuteli, ambii
născuți la Pogradec – și cu ambii având legături de rudenie – au trăit și au
scris în România anilor '20. La Pogradec, din fericire, nu doar m-am născut, ci
și am copilărit și am scris pentru întâia oară. E imposibil de transmis în
puține rânduri ce înseamnă un oraș ca Pogradec, dar pot spune doar că, în
pofida transformărilor produse de valurile globalizării, orașul conține și
astăzi frumusețe pentru orice vârstă, personalizată,
cum s-ar spune. N-am înțeles clar de ce ar pleca cineva dintr-un astfel de
spațiu binecuvântat – căci mulți dintre bătrânii de altădată trăiseră ori în
America, ori în Grecia, ori în România – dar presupun că nimeni nu este în
stare să suporte permanent o anumită calitate sau încercare a frumuseții. Am
plecat întâia oară în anul 1976, când a trebuit să ne mutăm în capitală, și a
fost prima mea exilare. Mă copleșește și acum amintirea vecinelor care plângeau
în spatele camionului care ne lua, de parcă ne duceam să murim.
Care a fost parcursul
dumneavoastră universitar? Ați studiat filologia și teologia? La ce universități și de ce?
Am absolvit Facultatea de
Istorie-Filologie a Universității de Stat din Tirana, apoi mi-am susținut
doctoratul în literatură comparată și universală la Universitatea din
București. Plecarea din Albania m-a apropiat puternic de teologie și am început
un al doilea doctorat la Facultatea de Teologie Ortodoxă ”Iustinian
Patriarhul”, pe care încă n-am susținut-o. Lucrarea a ocolit de mult nevoia de
a dobândi un titlu sau o diploma. ”Relația
Dumnezeu-Cosmos în religiile monoteiste” – așa se intitulează – este o
lucrare (sau carte) care se trăiește, adică înaintează sau se oprește în
funcție de cum mă port eu cu ceea ce am esențial, nu cu ceea ce cred că am
esențial. Filologia o poți studia, dar teologia o studiezi în zadar, dacă n-o poți
trăi.
De ce ați ales să fondați European Academy of Performing Arts?
Scopul acestei academii este crearea
treptată a unei baze de date culturale, artistice și de civilizație – pe hârtie
și online – din spațiul estic. Artiștii și intelectualii care se alătură Academiei
oferă ceea ce cunosc și știu să facă mai bine. Apartenența nu vine ca un
premiu, ci ca o invitație, sau șansă de a crea (lucra) în timpul eliberat de
orice altă obligație. Nu există criterii de vârstă sau de altă natură.
Performer poate fi și un dansator, și un traducător, și un colecționar, și un
ceasornicar, dar păstrându-se mereu proporțiile, importanța și impactul
fiecărei performanțe la nivel cultural.
Vorbim acum despre romanele
dumneavostră. De unde vine pasiunea pentru scris? Dar inspirația?
Romanele mele mai ușor le-aș
rescrie, decât descrie. La început, acum treizeci de ani, actul scrisului nu
diferea prea mult de un șir de iubiri la prima vedere. Mai târziu, a devenit
mod de viață, ba chiar un mod de a muri frumos. De inspirație
vorbesc deseori cei care n-o au.
Ați scris mult. Cum ați găsit timpul
necesar?
Nu
știu dacă am scris mult, dar cu siguranță am început să scriu când nu puteam
supraviețui altfel. Apoi am ajuns să supraviețuiesc pentru a scrie. Deși
cuvântul „ideal” s-a demonetizat, puterea sa în intimitatea artistului s-a
aprofundat, iar dacă ai un ideal, poți găsi timp și mai mult decât îți trebuie.
Uneori mi-e jenă, dar nu de numărul cărților, ci de protocolul
care începe să te înconjoare în timp, ca și cum tu ai fi vinovatul – or vina
este neclară. După o anumită calitate a scrisului și nu cantitate a cărților,
poți sminti foarte ușor oamenii, inclusiv pe cei foarte apropiați. De aceea am
redus aproape inuman discuțiile despre literatură în jurul meu, ca să-mi
lărgesc singurătatea, hotărâtoare pentru scris, și ca să nu mor înainte de vreme
în cei apropiați. Trec ani în care mă văd și ascultă cei care nu mă citesc și
mă citesc cei care nu mă ascultă și nu m-au văzut niciodată. Dar
este o stare pe deplin asumată. De altfel, actul scrisului este extrem de
intim, uneori mai intim și decât exilul sau moartea – ca să nu zic sfânt – și
nu am folosit niciodată cărțile ca pe o monedă de schimb pentru a căpăta
altceva, deși – trebuie spus – uneori alții chiar au nevoie să te cunoască
personal.
Ați redactat un scenariu de lungmetraj:
Suplimentul – filmul unei întoarceri / întoarcerea unui film (Shtojca – filmi i një kthimi / kthimi i një filmi). Despre ce este
vorba? A fost remarcat de cineva astfel încât să vă facă o propunere de film?
Acesta
este primul scenariu publicat în limba albaneză, dintr-un șir de scenarii în
ambele limbi. În română mi-au apărut mai demult ”Loc pentru o singură păpușă” și ”Cerul dintr-un plic”, subtitulate povești de filmat – filme de povestit,
precum și ”Relationshop”, film mut, care a avut și o punere în
scenă ca spectacol de balet. Suplimentul
spune povestea unui scenograf albanez care se întoarce în patrie după ani de
zile și aduce cu el un jurnal aparte. Știind că prin arhivele patriei are un
dosar foarte precis al vieții sub dictatură, în timpul exilului, pe marginea
fiecărei întâmplări intime din trecut (relatată oficial în dosar), el a adăugat
doar starea vremii din zilele respective (într-un stil tot oficial).
Reîntâlnirea cu noua realitate a patriei, pe cale de globalizare, și cu oameni care
i-au devenit din ce în ce mai dragi în memorie, dar care deja sunt alți oameni
chiar în propriile amintiri, produce câteva întâmplări care nu amintesc de
niciun film din zona exile-return.
Trebuie să spun că mi-am scris scenariile ca într-o planetă în care muriseră
regizorii, sau, mai blând: ca un regizor paralizat și complet lipsit de logistică.
Din această cauză, ele nu sunt scenarii așteptate de regizori, ci care-și
așteaptă regizorii. Nu este chiar nicio grabă.
În dreptul unor titluri este
scris cuvântul ”teatru”. Este teatrul o altă pasiune?
Da, scriu în continuare teatru
și mi s-au publicat și jucat câteva piese. Dar pentru convorbirea noastră mi se
pare mai interesant faptul că, deși nu pot și nici nu vreau să mă traduc pe
mine de la o limbă la alta, toate piesele de teatru le-am scris parcă simultan.
Uneori nu țin minte cu exactitate în ce limbă am scris-o pe una; sau se
întâmplă să-îmi aștern de mână replicile în albaneză, ori în română, indiferent
de piesa pe care o redactez la calculator.
”Dulcea taină a nebuniei” cuprinde 33 proze și 22 desene.
Obișnuiți să desenați? Dacă da, ce anume?
Nu mai desenez decât atunci
când, din lipsă de timp, nu pot scrie. Nu este nici devotament, dar nici hobby.
Este
mai degrabă un dar pe care m-am străduit să nu-l las distrus de tot, prin
mutarea în scris.
CV-ul dumneavoastră este plin de operele
finalizate. Ce pregătiți?
Finalizate nu înseamnă neapărat și închise sau
clasicizate. Dimpotrivă. Admirația neputincioasă și invidia
orchestrate față de aceste cărți, le-a oferit o permanentă prospețime. Ele pot
fi reeditate chiar anual și să rămână ”necitite” din multe puncte de vedere.
Merg de la începuturi cu intuiție și empatie și niciodată nu pot spune ce
pregătesc sau ce urmează să apară. Nu a existat niciodată vreo ordine
prestabilită între data încheierii unui manuscris și trimiterea lui la tipar.
Vorbim despre
generația care ar trebui să își tocească coatele pe băncile studențești. Ce vedeți în studenții dumneavoastră la
curs? Interes, pasiune, dezinteres, apatie?
Fiind mai mult în
zona vocațională a lumii universitare, aproape în fiecare promoție am norocul
să întâlnesc talente de excepție, mai ales în zona coregrafiei. Dar fiecare
dintre ei trebuie să-și achite – în rate de amărăciuni, sărăcii, traume
personale – triumful de mai târziu, sau chiar menținerea unor cote de izbândă,
și astfel impactul a ceea ce le pot transmite deocamdată este doar de natură
consultativă. Cu tocirea coatelor povestea nu mi se pare schimbată: dacă cineva
și le tocește într-un domeniu greșit, sau ales din interese la modă, cel mai
des va ieși din el un individ fără mâini, sau cu mâini prea scurte.
În eseul intitulat ”Mai multe morți – o singură profesie” este evidențiată și condiția artistului și a
literaturii. Spuneți că artistul poartă deseori eticheta de ”artistul
târgului”, ”al festivalului”, ”al anului”, iar literatura nu mai este acel ”act
de creație, de alfabetizare spirituală”. În ce s-au
transformat literatura și condiția artistului și de ce?
Eseul
respectiv privește exilul ca pe o sursă de regăsire a copilăriei, dar și
invers. Și fiindcă fiecare om astăzi trăiește, uneori simultan, mai multe
variante ale exilului, de exemplu înstrăinarea,
acestea sunt „mai multe morți” (fiind
trecătoare), iar copilăria – o „profesie” (de neînlocuit, ca expresie a Credinței). În ceea ce
privește starea literaturii actuale, în mass-media și în realitatea ei
profundă, lucrurile decurg în parametri arhetipali: literatura cotidiană
lucrează pentru Marea Literatură – chiar și când vrea s-o surclaseze sau s-o
distrugă – iar Marea Literatură lucrează pentru amândouă, chiar dacă o
desființează în idei, în stil și longevitate
pe cealaltă.
Mai scrieți la capitolul exil, că omul nu-și găsește
locul, că fuge. Dumneavoastră l-ați găsit?
Eu da, dar eu
nu sunt omul. Problematica exilului
este foarte simplă, deși cei care nu se regăsesc nici măcar în propria patrie,
darmite în patriile altora, tind s-o prezinte ca una prea complexă. Dacă nu
este în Lumină, omul este exilat. Sau: cine nu este în el însuși, se află
altundeva, deci într-un exil. Pământurile, termenii, granițele sunt doar partea
vizibilă și uneori chinuitoare a autoexilării, dar care chinuiesc pentru a
învăța, nu pentru a distruge. Aici într-adevăr refuzul învățăturii se plătește
cu mult mai grav decât la școală.
Revista în care va fi publicat interviul se numește ”Artă
în diversitate”. Dumneavoastră sunteți co-fondatorul şi co-directorul Revistei
Europene Haemus, în care au apărut fragmente
și opera întregi din creația a peste 250 de scriitori, gânditori şi
intelectuali europeni. Promovați, astfel, diversitatea culturală și intelectuală,
nu? De ce ați ales să faceți acest lucru?
Revista Haemus am
înființat-o la București, în anul 1998, împreună cu tatăl meu, academicianul
Kopi Kyçyku (istoric, scriitor și traducător poliglot), care în anii '60 a
studiat în România. Arhiva revistei numără deja peste șase mii de pagini. În
decursul timpului, le-am dedicate numere speciale nu doar exilului albanez și
românesc, sau diferitelor comunități entice din Europa și nu numai – în limbile
albaneză, română etc. – ci și culturilor și civilizațiilor greacă, italiană,
evreiască, chineză, turcă, elvețiană. Acum e chiar imposibil să spun de ce am
ales, cu atât mai puțin de ce am fost ales, ci doar că revista merge mai
departe, în tăcere și reală modestie, ca toate lucrurile harice. Trebuie
neapărat să spun aici că România a fost mereu un spațiu binecuvântat pentru
albanezi. Dovezile sunt atât de multe și relevante, din toate epocile, încât nu
pot fi suspectat nici de patetism, nici de altceva.
Într-un eseu menționat anterior scriați despre exil.
V-ați simțit vreodată exilat de comunitatea albaneză sau română?
Am scris undeva că Exilul nu este o boală, dar nici de vindecat nu se vindecă vreodată.
În funcție de caz, exilul poate fi o
moarte dublă, sau două vieți într-una.
În particular, de obicei nu rețin decât frazele, oamenii și întâmplările
demne de a intra în literatură. Demnitatea aceasta, se înțelege, nu seamănă cu
demnitatea vieții sociale sau culturale, deși are mai multă viață, sau viață ceva
mai lungă.
V-a influențat în vreun fel apartenența la etnia albaneză, profesional
sau personal?
Drept să spun, cărțile în ambele limbi m-au mutat (nu
exilat) într-un spațiu unde (și când) nu se discută în acești termeni. Zona
estică este constant dominată de două categorii de scriitori: unii care-și omoară treptat opera prin ceea ce
vorbesc și fac în viață, și alții, care sunt înghițiți treptat de operă. Deocamdată nu pot decât să scriu și
aștept să îmbătrănesc frumos, adică tăcând din ce în ce mai mult.
Sunteți rector. Vă rog să ne
oferiți o perspectivă asupra discriminării. Există discriminare în
universități? Dacă nu, dacă
da, de ce tip? Cum poate fi combătută?
Astăzi nu e neapărat nevoie să aparții unei anumite
etnii, ca să fii discriminat, deoarece societatea de consum traduce haotic valoarea
și eficiența darurilor, exacerbând discriminarea pe bază de ignoranță,
incapacitate, lipsă de talent și de vitalitate creativă. Sub un voal
subțire de metaforă, se poate vorbi de o etnie a celor talentați, una a celor
care refuză să-și găsească sau să-și accepte darul etc. Când s-a întâmplat să
dau de diferite expresii ale discriminării în lumea universitară, pur și simplu
mi le-am asumat și le-am tratat ca pe niște încercări scriitoricești. Nu știu
cum rezolvă problema discriminații care nu scriu. Dar știind că drepăturile
omului în societatea contemporană se tot îndepărtează de calitatea vieții, nu
văd ca pe un mod eficient de combatere decât (re)cunoașterea nepărtinitoare a
ceea ce face cineva, nu a ceea ce este sau pare a fi; și când este discriminat, și
când discriminează. În ultima vreme, de exemplu, prin Departamentul de Limbi Străine și Imagologie a Universității de Științe și Arte ”Gheorghe Cristea”,
unde lucrez, am lansat un curs intensiv de Limbă
Română – Cultură și Civilizație Europeană,
menit să ajute concret la integrarea unor oameni care ajung aici din diferite
motive, dar să-i lămurească oarecum și pe cei care vor să emigreze.