"Exile story..." - convorbire

Revista Artă în Diversitate: V-ați născut în oraşul Pogradec din Albania. Cum ați ajuns în România?

Ardian-Christian Kuciuk: Am ajuns în România în iarna anului 1991, cu o bursă a Fundației Culturale Române, astăzi ICR. Dar privind înapoi cu puțină poezie, descopăr liniile discrete ale unei chemări. În afara tatălui meu, care studiase și se îndrăgostise de România în anii '60, doi dintre întemeietorii literaturii albaneze moderne, liricul Lasgush Poradeci și prozatorul Mitrush Kuteli, ambii născuți la Pogradec – și cu ambii având legături de rudenie – au trăit și au scris în România anilor '20. La Pogradec, din fericire, nu doar m-am născut, ci și am copilărit și am scris pentru întâia oară. E imposibil de transmis în puține rânduri ce înseamnă un oraș ca Pogradec, dar pot spune doar că, în pofida transformărilor produse de valurile globalizării, orașul conține și astăzi frumusețe pentru orice vârstă, personalizată, cum s-ar spune. N-am înțeles clar de ce ar pleca cineva dintr-un astfel de spațiu binecuvântat – căci mulți dintre bătrânii de altădată trăiseră ori în America, ori în Grecia, ori în România – dar presupun că nimeni nu este în stare să suporte permanent o anumită calitate sau încercare a frumuseții. Am plecat întâia oară în anul 1976, când a trebuit să ne mutăm în capitală, și a fost prima mea exilare. Mă copleșește și acum amintirea vecinelor care plângeau în spatele camionului care ne lua, de parcă ne duceam să murim.


Care a fost parcursul dumneavoastră universitar? Ați studiat filologia și teologia? La ce universități și de ce?

Am absolvit Facultatea de Istorie-Filologie a Universității de Stat din Tirana, apoi mi-am susținut doctoratul în literatură comparată și universală la Universitatea din București. Plecarea din Albania m-a apropiat puternic de teologie și am început un al doilea doctorat la Facultatea de Teologie Ortodoxă ”Iustinian Patriarhul”, pe care încă n-am susținut-o. Lucrarea a ocolit de mult nevoia de a dobândi un titlu sau o diploma. ”Relația Dumnezeu-Cosmos în religiile monoteiste” – așa se intitulează – este o lucrare (sau carte) care se trăiește, adică înaintează sau se oprește în funcție de cum mă port eu cu ceea ce am esențial, nu cu ceea ce cred că am esențial. Filologia o poți studia, dar teologia o studiezi în zadar, dacă n-o poți trăi.

De ce ați ales să fondați European Academy of Performing Arts?

Scopul acestei academii este crearea treptată a unei baze de date culturale, artistice și de civilizație – pe hârtie și online – din spațiul estic. Artiștii și intelectualii care se alătură Academiei oferă ceea ce cunosc și știu să facă mai bine. Apartenența nu vine ca un premiu, ci ca o invitație, sau șansă de a crea (lucra) în timpul eliberat de orice altă obligație. Nu există criterii de vârstă sau de altă natură. Performer poate fi și un dansator, și un traducător, și un colecționar, și un ceasornicar, dar păstrându-se mereu proporțiile, importanța și impactul fiecărei performanțe la nivel cultural.

Vorbim acum despre romanele dumneavostră. De unde vine pasiunea pentru scris? Dar inspirația?

Romanele mele mai ușor le-aș rescrie, decât descrie. La început, acum treizeci de ani, actul scrisului nu diferea prea mult de un șir de iubiri la prima vedere. Mai târziu, a devenit mod de viață, ba chiar un mod de a muri frumos. De inspirație vorbesc deseori cei care n-o au.

Ați scris mult. Cum ați găsit timpul necesar?

Nu știu dacă am scris mult, dar cu siguranță am început să scriu când nu puteam supraviețui altfel. Apoi am ajuns să supraviețuiesc pentru a scrie. Deși cuvântul „ideal” s-a demonetizat, puterea sa în intimitatea artistului s-a aprofundat, iar dacă ai un ideal, poți găsi timp și mai mult decât îți trebuie. Uneori mi-e jenă, dar nu de numărul cărților, ci de protocolul care începe să te înconjoare în timp, ca și cum tu ai fi vinovatul – or vina este neclară. După o anumită calitate a scrisului și nu cantitate a cărților, poți sminti foarte ușor oamenii, inclusiv pe cei foarte apropiați. De aceea am redus aproape inuman discuțiile despre literatură în jurul meu, ca să-mi lărgesc singurătatea, hotărâtoare pentru scris, și ca să nu mor înainte de vreme în cei apropiați. Trec ani în care mă văd și ascultă cei care nu mă citesc și mă citesc cei care nu mă ascultă și nu m-au văzut niciodată. Dar este o stare pe deplin asumată. De altfel, actul scrisului este extrem de intim, uneori mai intim și decât exilul sau moartea – ca să nu zic sfânt – și nu am folosit niciodată cărțile ca pe o monedă de schimb pentru a căpăta altceva, deși – trebuie spus – uneori alții chiar au nevoie să te cunoască personal.

Ați redactat un scenariu de lungmetraj: Suplimentul – filmul unei întoarceri / întoarcerea unui film (Shtojca – filmi i një kthimi / kthimi i një filmi). Despre ce este vorba? A fost remarcat de cineva astfel încât să vă facă o propunere de film?

Acesta este primul scenariu publicat în limba albaneză, dintr-un șir de scenarii în ambele limbi. În română mi-au apărut mai demult ”Loc pentru o singură păpușă” și ”Cerul dintr-un plic”, subtitulate povești de filmat – filme de povestit, precum și ”Relationshop”, film mut, care a avut și o punere în scenă ca spectacol de balet. Suplimentul spune povestea unui scenograf albanez care se întoarce în patrie după ani de zile și aduce cu el un jurnal aparte. Știind că prin arhivele patriei are un dosar foarte precis al vieții sub dictatură, în timpul exilului, pe marginea fiecărei întâmplări intime din trecut (relatată oficial în dosar), el a adăugat doar starea vremii din zilele respective (într-un stil tot oficial). Reîntâlnirea cu noua realitate a patriei, pe cale de globalizare, și cu oameni care i-au devenit din ce în ce mai dragi în memorie, dar care deja sunt alți oameni chiar în propriile amintiri, produce câteva întâmplări care nu amintesc de niciun film din zona exile-return. Trebuie să spun că mi-am scris scenariile ca într-o planetă în care muriseră regizorii, sau, mai blând: ca un regizor paralizat și complet lipsit de logistică. Din această cauză, ele nu sunt scenarii așteptate de regizori, ci care-și așteaptă regizorii. Nu este chiar nicio grabă.

În dreptul unor titluri este scris cuvântul ”teatru”. Este teatrul o altă pasiune?

Da, scriu în continuare teatru și mi s-au publicat și jucat câteva piese. Dar pentru convorbirea noastră mi se pare mai interesant faptul că, deși nu pot și nici nu vreau să mă traduc pe mine de la o limbă la alta, toate piesele de teatru le-am scris parcă simultan. Uneori nu țin minte cu exactitate în ce limbă am scris-o pe una; sau se întâmplă să-îmi aștern de mână replicile în albaneză, ori în română, indiferent de piesa pe care o redactez la calculator.

”Dulcea taină a nebuniei” cuprinde 33 proze și 22 desene. Obișnuiți să desenați? Dacă da, ce anume?

Nu mai desenez decât atunci când, din lipsă de timp, nu pot scrie. Nu este nici devotament, dar nici hobby. Este mai degrabă un dar pe care m-am străduit să nu-l las distrus de tot, prin mutarea în scris.

CV-ul dumneavoastră este plin de operele finalizate. Ce pregătiți?

Finalizate nu înseamnă neapărat și închise sau clasicizate. Dimpotrivă. Admirația neputincioasă și invidia orchestrate față de aceste cărți, le-a oferit o permanentă prospețime. Ele pot fi reeditate chiar anual și să rămână ”necitite” din multe puncte de vedere. Merg de la începuturi cu intuiție și empatie și niciodată nu pot spune ce pregătesc sau ce urmează să apară. Nu a existat niciodată vreo ordine prestabilită între data încheierii unui manuscris și trimiterea lui la tipar.

Vorbim despre generația care ar trebui să își tocească coatele pe băncile studențești. Ce vedeți în studenții dumneavoastră la curs? Interes, pasiune, dezinteres, apatie?

Fiind mai mult în zona vocațională a lumii universitare, aproape în fiecare promoție am norocul să întâlnesc talente de excepție, mai ales în zona coregrafiei. Dar fiecare dintre ei trebuie să-și achite – în rate de amărăciuni, sărăcii, traume personale – triumful de mai târziu, sau chiar menținerea unor cote de izbândă, și astfel impactul a ceea ce le pot transmite deocamdată este doar de natură consultativă. Cu tocirea coatelor povestea nu mi se pare schimbată: dacă cineva și le tocește într-un domeniu greșit, sau ales din interese la modă, cel mai des va ieși din el un individ fără mâini, sau cu mâini prea scurte.

În eseul intitulat ”Mai multe morți – o singură profesie” este evidențiată și condiția artistului și a literaturii. Spuneți că artistul poartă deseori eticheta de ”artistul târgului”, ”al festivalului”, ”al anului”, iar literatura nu mai este acel ”act de creație, de alfabetizare spirituală”. În ce s-au transformat literatura și condiția artistului și de ce?

Eseul respectiv privește exilul ca pe o sursă de regăsire a copilăriei, dar și invers. Și fiindcă fiecare om astăzi trăiește, uneori simultan, mai multe variante ale exilului, de exemplu înstrăinarea, acestea sunt „mai multe morți” (fiind trecătoare), iar copilăria – o „profesie (de neînlocuit, ca expresie a Credinței). În ceea ce privește starea literaturii actuale, în mass-media și în realitatea ei profundă, lucrurile decurg în parametri arhetipali: literatura cotidiană lucrează pentru Marea Literatură – chiar și când vrea s-o surclaseze sau s-o distrugă – iar Marea Literatură lucrează pentru amândouă, chiar dacă o desființează în idei, în stil și longevitate pe cealaltă.

Mai scrieți la capitolul exil, că omul nu-și găsește locul, că fuge. Dumneavoastră l-ați găsit?

Eu da, dar eu nu sunt omul. Problematica exilului este foarte simplă, deși cei care nu se regăsesc nici măcar în propria patrie, darmite în patriile altora, tind s-o prezinte ca una prea complexă. Dacă nu este în Lumină, omul este exilat. Sau: cine nu este în el însuși, se află altundeva, deci într-un exil. Pământurile, termenii, granițele sunt doar partea vizibilă și uneori chinuitoare a autoexilării, dar care chinuiesc pentru a învăța, nu pentru a distruge. Aici într-adevăr refuzul învățăturii se plătește cu mult mai grav decât la școală.


Revista în care va fi publicat interviul se numește ”Artă în diversitate”. Dumneavoastră sunteți co-fondatorul şi co-directorul  Revistei Europene Haemus, în care au apărut fragmente și opera întregi din creația a peste 250 de scriitori, gânditori şi intelectuali europeni. Promovați, astfel, diversitatea culturală și intelectuală, nu? De ce ați ales să faceți acest lucru?

Revista Haemus am înființat-o la București, în anul 1998, împreună cu tatăl meu, academicianul Kopi Kyçyku (istoric, scriitor și traducător poliglot), care în anii '60 a studiat în România. Arhiva revistei numără deja peste șase mii de pagini. În decursul timpului, le-am dedicate numere speciale nu doar exilului albanez și românesc, sau diferitelor comunități entice din Europa și nu numai – în limbile albaneză, română etc. – ci și culturilor și civilizațiilor greacă, italiană, evreiască, chineză, turcă, elvețiană. Acum e chiar imposibil să spun de ce am ales, cu atât mai puțin de ce am fost ales, ci doar că revista merge mai departe, în tăcere și reală modestie, ca toate lucrurile harice. Trebuie neapărat să spun aici că România a fost mereu un spațiu binecuvântat pentru albanezi. Dovezile sunt atât de multe și relevante, din toate epocile, încât nu pot fi suspectat nici de patetism, nici de altceva.

Într-un eseu menționat anterior scriați despre exil. V-ați simțit vreodată exilat de comunitatea albaneză sau română?

Am scris undeva că Exilul nu este o boală, dar nici de vindecat nu se vindecă vreodată. În funcție de caz, exilul poate fi o moarte dublă, sau două vieți într-una. În particular, de obicei nu rețin decât frazele, oamenii și întâmplările demne de a intra în literatură. Demnitatea aceasta, se înțelege, nu seamănă cu demnitatea vieții sociale sau culturale, deși are mai multă viață, sau viață ceva mai lungă.

V-a influențat în vreun fel apartenența la etnia albaneză, profesional sau personal?

Drept să spun, cărțile în ambele limbi m-au mutat (nu exilat) într-un spațiu unde (și când) nu se discută în acești termeni. Zona estică este constant dominată de două categorii de scriitori: unii care-și omoară treptat opera prin ceea ce vorbesc și fac în viață, și alții, care sunt înghițiți treptat de operă. Deocamdată nu pot decât să scriu și aștept să îmbătrănesc frumos, adică tăcând din ce în ce mai mult.

Sunteți rector. Vă rog să ne oferiți o perspectivă asupra discriminării. Există discriminare în universități? Dacă nu, dacă da, de ce tip? Cum poate fi combătută?

Astăzi nu e neapărat nevoie să aparții unei anumite etnii, ca să fii discriminat, deoarece societatea de consum traduce haotic valoarea și eficiența darurilor, exacerbând discriminarea pe bază de ignoranță, incapacitate, lipsă de talent și de vitalitate creativă. Sub un voal subțire de metaforă, se poate vorbi de o etnie a celor talentați, una a celor care refuză să-și găsească sau să-și accepte darul etc. Când s-a întâmplat să dau de diferite expresii ale discriminării în lumea universitară, pur și simplu mi le-am asumat și le-am tratat ca pe niște încercări scriitoricești. Nu știu cum rezolvă problema discriminații care nu scriu. Dar știind că drepăturile omului în societatea contemporană se tot îndepărtează de calitatea vieții, nu văd ca pe un mod eficient de combatere decât (re)cunoașterea nepărtinitoare a ceea ce face cineva, nu a ceea ce este sau pare a fi; și când este discriminat, și când discriminează. În ultima vreme, de exemplu, prin Departamentul de Limbi Străine și Imagologie a Universității de Științe și Arte ”Gheorghe Cristea”, unde lucrez, am lansat un curs intensiv de Limbă Română  – Cultură și Civilizație Europeană, menit să ajute concret la integrarea unor oameni care ajung aici din diferite motive, dar să-i lămurească oarecum și pe cei care vor să emigreze.