Anthropo’strofos

[un script]

Era numit doar Omu'. De-a lungul vieții încă nepermis de lungi, apostroful invizibil îl deosebise discret de ceilalți, dar și îl ocrotise, ca să nu trezească invidia nimănui.

Plin de admirație sau firească nepăsare, își asumase din fragedă copilărie nimicnicia, fără să-și dea seama, exact așa cum își trăgea aer în piept.

Vecinii, chiar și rudele încetaseră de mult să se mire sau să se revolte cum de omu’ nu invidia pe nimeni, nu ura, nu se lupta să depășească pe cineva, nici măcar la înălțime, că pe el însuși chiar nu avea la ce se depășească. Nici nesfârșita Tranziție răsăriteană nu îl schimbase, pesemne fiindcă Omu’ nu pornise nici să aibă prea mult, nici să conducă ceva sau pe cineva, nici să devină mai vizibil. Iar cei care nu se implicau, erau considerați morți și nu meritau distruși sau atrași la competiții. 

Mulți îl considerau prefăcut, mai ales fiindcă omu' nu se grăbea să lase în urma sa vreo urmă, vreo dovadă că făcea umbră pe pământ. Dar această mută ipocrizie nu deranja pe nimeni, fiindcă, de câte ori și oriunde era prezent, absența lui semăna perfect cu acea întunecată nefericire a semenilor care face să ne simțim, dacă nu aleși și fericiți, cel puțin mai puțin ghinioniști. Poate din această cauză, unii îi doreau tacit viață lungă și nu uitau să-l invite la ședințe plictisitoare, nunți și chiar înmormântări. Observaseră că uneori Omu’ îi ușura de frustrări mai eficient decât majoritatea covârșitoare a morților. Indiferent de ocazie, dar cu precădere la nunți și zile de naștere absența lui nu trebuia să lipsească. 

Home

[1.25 min. about exile and not only for, with some kind of subtitles]

Creații și cr-at-ime

Un băiețel albanez al anilor ‘80 e îngrozit când află că un vultur a aruncat de sus o broască țestoasă peste capul lui Eschil, crezând că este o piatră, și l-a ucis pe geniul antichității. Băiețelul înființează un grup de paznici ascunși și începe să păzească capetele scriitorilor realismului socialist care veneau în vacanță la Pogradec.

Cartea urmează îndeaproape modalitățile cum unele dintre întâmplările copilăriei se transformă mai târziu în metafore și mai ales viceversa. ”Reînviind” fragmente-cheie ale limbajului și ale percepției poetice din mentalitatea zonei Pogradec, naratorul meditează asupra sălbaticei lupte a limbii de lemn, atunci și acum, împotriva Limbii Superioare (spirituală); împotriva creației artistice ca expresie a idealismului, și împotriva cunoașterii corecte a sinelui, cunoaștere care deseori îi separă pe scriitori autentici de ceilalți.

[Autorul despre “Creații de copilărie” (Kri-ji-me fëminie)”, sau ”Limba ca cea mai înaltă expresie a respirației” – o convorbire cu Bajram Sefaj, 2021. * Notă: cuvântul Kri-ji-me are dublu sens: Creații și crime: Krijime / Krime, SQ]

Fragment/e

Strălucirea vulturului a pălit când am aflat că-l omorâse pe Eschil. Știam doar că fusese un scriitor renumit al Greciei antice; patruzeci de ani mai târziu, într-una din acele perioade în care ești arhiplin de literatură (ce ți se pare viață) și te convingi că n-a mai rămas vreun lucru esențial de gustat sau uitat, cu cap de bărbat și minte de copil, m-am gândit că nu vulturul, ci inspirația, jignită sau deja prea obosită, luându-și trup și gheare de vultur, îl pedepsise pe Eschil din motive cunoscute doar de Moarte.

Essere

 

Eseu în trei fraze despre jocul superior al cratimelor (ce par mereu ușor traductibile): 

Arta i artă și nu i artă

Arta-i artă și nu i-artă

Arta i-artă și nu-i artă 

Toate drepturile-i rezervate.

Metaphorum*

 

În loc de motto: Nu puteam ghici dacă, vorbind fără oprire, îndepărtam  ziua în care nu vom îndrăzni să scriem, ca să nu se simtă discriminați analfabeții (funcționali și nefuncționali).

  

Despre o scrisoare de dragoste către Eu

Am preluat titlul dintr-o carte scrisă în anul 2003 și încă nepublicată. Eroul principal este un mare poet nenumit, netipărit și cunoscut doar de o mână de muritori care n-au nicio legătură cu literatura, deși aceasta ține enorm la ei și uneori nu poate supraviețui fără ei. Contemporanii pot bănui că ar fi poet doar dacă judecă după sărăcia într-adevăr cruntă a Poetului. Viața lui se derulează ca într-o piesă de teatru care se joacă în timp ce e scrisă și invers. Poetul nu și-a putut permite încă din secolul XX să meargă la un spectacol și, grație umbrei dese în care trăiește și scrie, poate spune multe adevăruri amare sau deranjante, fiindcă nu îl ascultă nimeni, iar cei care-l ascultă ori deformează spontan cuvintele, ori n-au chiar nicio putere de a schimba starea lucrurilor. Una dintre acele metafore excesiv de cifrate ale urbanisticii a făcut posibil ca Poetul să locuiască într-un bloc plin de savanți care niciodată nu sunt prea săraci, dar care, pentru a alunga orice deochi, invidie și ghinion potențial, se plâng cu atâta insistență, verbal și în scris, încât Poetul uneori chiar regretă că nu este mai sărac decât este, deși mai sărac ar însemna mort și în memorie, iar alteori crede că vecinii își au plângerile în locul respirației și nu îndrăznește să-i lase fără suflare. El știe că a devenit aproape o lege ca mereu alții, nu tocmai cei îndreptățiți, să vorbească și să se plângă în numele sărăciei tale, dar este oarecum frământat de impresia că, tot vorbind în numele tău, alții te consideră mort, sau chiar te ucid în rate. Poate trebuie să vorbească cu și mai puțini oameni, fie și pentru a putea scrie mai mult.

”Epocalipsa” - roman

Epocalipsa (eBook)

"Lumea asta a ajuns atât de jos, - rosti Io încet, - încât nu merită s-o locuieşti nici ca bătrân, nici ca tânăr. De fapt, nici nu mai e loc. Oriunde te-ai întoarce, dai peste o invitaţie, o gură, o lozincă, o dantură, un slogan, o pastilă, un chip, un cur, o ţâţă, un afiş, un selfish… N-o să mai avem loc nici să murim, darmite să fim îngropaţi. Poate nici moarte nu vom avea, dar nici viaţă. Înţelegi?! Că ăştia, sau ăia, sau împreună, nu mai lasă loc nici pentru viaţă, nici pentru moarte. E ca într-un lift înghesuit, unde te simţi ca respiraţia maladivă a necunoscuţilor, ca să nu zic putoarea lor… Dar tu mi te-ai arătat în viaţa asta, pe lumea asta, şi pot muri liniştit. Mă auzi?"

o n L i n e

Exilul cultural, sau literaturi globale în limbi locale...

La 4 septembrie 2014, în plăcuta ambianţă a Literaturhaus, Berlin a avut loc o întâlnire culturală prilejuită de lectura autorului de expresie albaneză şi română Ardian-Christian Kuciuk. Autorul a citit din romanul său "Home", publicat vara aceasta de editura PA, condusă de Dna. Feride Berisha. Întâlnirea deschide un şir de manifestări literare din cadrul proiectului "Exilul cultural, sau literaturi globale în limbi locale", conceput şi lansat de Librarium Haemus şi PA.

Synopsis: Se pare că limbile albaneză și română au legături mai vechi decât poate observa cititorul de astăzi, deși aceste legături au fost descoperite și descrise de celebri lingviști germani, români, albanezi etc. Poate ca un semn ce tinde să atragă atenția, spațiul mioritic a fost principalul în care cel puțin albanezii din Sud emigrau nu doar din cauze economice, ci și culturale. Printre ei fac parte scriitori, gânditori, oameni de stat, negustori, cântăreți și actori, constructori, diplomați, ziariști și editori care ocupă locuri de onoare în istoria albaneză modernă.

În acest context, o importanță deosebită are poetul LasgushPoradeci (pseudonimul lui Llazar Gusho, Pogradec 1899-Tirana 1987), considerat cel mai mare liric al literaturii albaneze din secolul XX, care și-a publicat principalele sale volume în România și care teza de doctorat, susţinută la Universitatea din Graz, i-a dedicat-o operei lui Mihai Eminesku (“Der verkannte Eminescu und seine volkstümlich-heimatliche Ideologie”). Strălucit cunoscător și admirator al limbii și culturii germane, Poradeci și-a susținut doctoratul la Universitatea din Graz. Poezia lui Poradeci, scrisă într-o albaneză aleasă, fină, conține inspirație, teme și structuri stilistice românești și grație comuniunilor dintre lumea românească cu cea albaneză.

Feride Berisha şi A.-Ch. Kuciuk

Un alt autor despre care încă rămân multe de spus este MitrushKuteli (pseudonimul lui Dhimitër Pasko, Pogradec 1907-Tirana 1967) – prozator, eseist, critic literar și distins traducător. În memoriile sale, Kuteli mărturisește că începuse să scrie pentru a-și potoli dorul de țara natală. Volumele de proză ale lui Kuteli sunt considerate esențiale pentru proza albaneză modernă și stilistic au asemănări cu literatura scrisă de Ion Creangă, Ioan Dragoslav şi alţii. Aşa cum Creangă, de pildă, a scris într-o limbă română ”de rădăcină”, și Kuteli a folosit o albaneză ”eternă”, dublând vorbirea populară cu o profundă cultură europeană.

În perioada totalitaristă, Poradeci și Kuteli au fost izolaţi şi au suferit condamnarea la tăcere, iar Kuteli a înfruntat și câțiva ani de detenție la răufamata mocirlă de la Maliq. Ambii scriitori au fost obligați să supraviețuiască traducând literatură cu norma, fără a mai avea voie să călătorească în străinătate, și i-au dăruit cititorului albanez pe unele dintre capodoperele literaturilor română, germană și rusă (Eminescu, Creangă, Caragiale, Ispirescu, Goethe, Heine, Schiller, Gogol, Pușkin, Turgeniev, Maiakovski etc), ceea ce a făcut posibila intrarea lor în conștiința cititorului albanofon.

În cazul lui Poradeci și Kuteli nu se poate vorbi decât despre un exil cultural, sau literar. Spre nororcul lor și al literaturii europene, amândoi emigraseră într-un spațiu aproape geamăn cu cel de origine. Din acest punct de vedere, exilul și dorul rămân cheile misterului supraviețuirii lor ca autori. Trebuie revelat aici un paradox fericit: asemănarea ambianței exilului cu cea de origine nu potolește dorul, ci îl crește, îl face capabil să producă literatură superioară, de talie globală, deși autorii scriu și traduc în  și din două limbi de strânsă circulație.

A.-Ch. Kuciuk

Exilul cultural a luat un alt avânt și un alt sens la începutul anilor ’90, odată cu cărțile – scrise în albaneză și română – ale lui A.-Ch. Kuciuk, cu Revista Haemus şi cu Editura Librarium Haemus, în care, din anul 1998 sunt publicate cărți și fragmente din creația a peste 250 de autori și gânditori europeni și nu numai. Arhiva Revistei Haemus numără până în momentul de faţă peste 5.000 pagini, cele mai multe fiind accesibile gratuit pe internet. 

Câteva imagini din Berlin

(HaemusPress, All Rights reserved. Photo: Julia-Maria Kycyku)

"Home" la Berlin - lectură şi întâlnire, LiteraturHaus, 4 septembrie 2014

Anunţ

l.o.l.

Vă zbateţi cam în zadar, dragii mei, surâdea Proful, de vreme ce nu puteţi schiţa nici măcar haotic nişte chestiuni extrem de simple, cum ar fi moartea. Sau nici moartea nu mai e la fel de simplă ca în copilăria mea?! Trecuseră deja trei ceasuri din alea balcanice şi nicăieri pe perete nu se vedea nici umbră de moarte. Dar nici de vreo viaţă demnă de curiozitate nu se vedea. Era o zi prea încărcată, de altfel. În doar 24 de ore, omenirea (îşi) serba ziua mondială şi / sau internaţională a: Teatrului de păpuşi, Copiilor străzii, Sindromului Down, Luptei pentru eliminarea discriminării rasiale, Luptei pentru combaterea insomniei, şi a Poeziei. În acest răstimp, unii dintre ei îi schimbaseră pe nesimţite porecla şi îi spuneau Veghe (de la Supraveghetor).

- Vă place, Profule? - întrebă unul.

Proful îşi aranjă ochelarii şi privi peretele.

- Dacă-mi spui şi cam ce ai vrut să spui…

Artiştii stăteau înşiraţi în faţa peretelui dat la exorcizare şi se chinuiau. Nu se ştie de unde anume venise ideea asta de a umple pereţii încă liberi (de reclame şi afişe) ai cartierului cu desene şi semne, dar omuleţii păreau chiar inspiraţi. Şi nu era acea inspiraţie provenită din vreo revoltă adolescentină, nici măcar de vreuna ereditară. Pereţii mai pustii, mai mizerabili, mai crăpaţi şi dezolanţi trebuiau pictaţi. Că, vorba aia: creierul devine ceea văd ochii. Cu timpul, aproape niciun perete n-avea să mai rămână gol, mut, monocolor sau ”tâmp”. În locul vechiului perete, creierii trecătorilor, mai ales ai celor ce nu vorbeau singuri, puteau zări chiar de pe acum o stranie pictură, ce trebuia doar descifrată. În ea şi în jurul ei, printre scări de zugravi şi mânuţe murdărite de culori ce nu evocau nici vreo crimă şi nici nevoia cuiva de a se spăla pe mâini, generaţia viitoare, cea care avea să ne plătească pensiile, cum spuneau adulţii, se străduia să se exprime cât mai clar. Or dacă era adevărat că Dumnezeu vede lumea prin ochii copiilor, precum spusese cândva o sfântă, gândi Proful, era uşor să simţi groaza şi suferinţa lui Dumnezeu. Căci nu puteai crede că lumea ajunsese să fie atât de indescifrabilă. Pe de altă parte, chiar şi numai pentru a participa, oricât de scurt şi omeneşte, la suferinţa lui Dumnezeu, ziua îşi merita tot chinul.

- Europa, - spuse băieţelul.

- Europa?!

- Da, Europa. Acum. În plină criză…

Outism și insomnie

Citește

Intro-vertire

Outismul este un cuvânt pe care l-am inventat sau descoperit după aproape trei decenii de trai în lumea literară. Nu este autism și nici marginalizare, deși, în timp, dacă autorul vizat, sau chiar o întreagă literatură nu ajung la trezvie și nu rezistă, vor necesita mai mult un tratament de natură medicală, decât filozofică. Unii dintre noi trăiesc într-o epocă în care denumirile bolilor seamănă din ce în ce mai mult cu cele ale medicamentelor. Din această cauză, poate pentru a alunga sau a ocoli niște fenomene distrugătoare – lente, programate, pe care deseori individul le adoptă chiar negându-le ciclic – cuvintele reale tind să se unească între ele și să creeze compoziții care nu au nicio legătură cu jocurile morfologice sau metaforice. Cuvinte precum globanalizare, demoncrație, triplomație, iudologie, empatycon, oralfabetism, trialog, bidentitate, semiotycon, gunivers, fuckultate, eutori, aproximeză etc., au apărut în scrierile mele instantaneu, dincolo de orice intenție de a fermeca cititorul, sau de a mă rafina prin originalitate ostentativă. În mod straniu, ele desemnează câteva fenomene destul de asemănătoare cu unele boli, dar de data aceasta sociale, culturale și etno-psihice.

Fenomenul pe care insist să-l numesc Outism a însoţit literatura de când un cuvânt a fost exprimat prin alte cuvinte, sau invers, şi are în continuare un rol esenţial în plămădirea capodoperelor. De-a lungul timpului, în limbi şi mentalităţi diferite, outismul a purtat diferite denumiri şi a primit nenumărate explicaţii care, în principiu, tind să separe jertfa conştientă a autorului de jertfa impusă de către societate, mai exact: de către confraţii şi cititorii mediocri. Desigur, mediocritatea nu reprezintă doar lipsa talentului, grafomania, mintea închisă, sufletul somnambul sau chiar amorţit, ci şi un talent dovedit, dar insuficient de ridicat în slăvi şi / sau răsplătit cu talanţi extraliterari. În vechime, starea aceasta fără leac şi fără zile de sărbătoare, se numea invidie, iar în epoca noastră, când atlasele expiră mai rapid decât buletinele, s-a dezvoltat în mod maladiv sub termenul de competitivitate, încât pare un element fundamental şi indispensabil nu numai pentru identitatea umană, ci şi pentru întreg destinul speciei.

Un studiu profund al Outismului subînțelege o cercetare interdisciplinară (adică o străduință cumplit de anevoioasă, dar și cumplit de frumoasă de a pune inspirația înaintea rațiunii și empatia înaintea „dreptelor socoteli” contemporane). Subliniez faptul că Outismul este programat și aplicat pe criterii geopolitice, deși literatura, în contextul analfabetizării cititorului, nu pare a avea nici o sutime din importanța fie și de acum două decenii. Din acest punct de vedere, ispitirea localului de a ieși din propriul sistem de semne, în numele satului global, transformă globalizarea în globanalizare. Rispit de isme fără viitor și terorizat de informații haotice, decăzute, controversate, ce relativizează inuman de rapid conceptele, preschimbând unele crime în simple date statistice, ba chiar în evenimente demne de o întunecată stimă, simțul istoric al omului amorțește, se pervertește, și orice ideologie devine iudologie. Astfel prezentul impune gândirea biologică în detrimentul celei idealiste, și trăirea barbară în detrimentul celei firești. Nu se poate trage o linie clară dintre centrul „imperiului” și ultimele sale granițe, ca să-i putem distinge pe barbari de autohtoni, deoarece nu se poate localiza clar centrul imperiului. În haosul hrănit de consumism, datorită schimbărilor multiple, nimeni nu are patrie, deci fiecare este un barbar, fie și doar metaforic.

În diferite scrieri ale acestor trei decenii, cel mai grav mi s-a părut graba unor generații mintale și spirituale de a șterge din memorie formele și evident esențele moștenite din generațiile anterioare. Exilul m-a ajutat să descopăr, uluit, cum, în absența unor oameni obligați să plece în străinătate și să nu se mai întoarcă, cei rămași nu s-au mulțumit doar cu socotirea celor dintâi drept morți, ci au pornit să transforme, temeinic, cam tot ce-i mai lega de conviețuirea de altădată. În timp, schimbările aveau să distrugă dorul – element esențial, formator și hrănitor al sufletului balcanic – iar o întreagă construcție sufletească avea să se vadă obligată să se salveze în texte literare, sau memoroalistice. Longevitatea acestor texte pare acum discutabilă, deoarece tinerele generații trăiesc mai mult în spațiul virtual, decât în cel textual și de departe preferă clișeele globale și o rețea întreagă de pseudo- (- proverbe, - cunoștințe, - metafore, - literatură etc.). Ca de obicei, năpasta nu a început de curând, iar descifrarea ei nu știu cât poate ajuta la îndreptarea lucrurilor. Căci nu e suficient să refaci o țară (inclusiv din punct de vedere textual), dacă nu ai și un popor capabil s-o locuiască. Cititorul nu realizează că, de-a lungil timpului, a făcut un pact tacit cu așa numitul mers al lucrurilor, tratându-l cel mai des ca pe un soi de rațiune de stat, și acum culege, prin urmași, roadele unei culturi literare și artistice cel puțin deformate.

În cheie imagologică, e greu de afirmat că, de fapt, a fost vorba de un război nedeclarat al unui spațiu cultural treptat (auto)golit de energii și inovații împotriva unuia considerat barbar, înapoiat, sărac și capabil doar de slugărnicie. Occidentul nu a vrut să accepte că Răsăritul este geamănul său încercat de istorie, dar îmbogățit cu har după fiecare traumă de încheiere a unui ciclu utopic, de la comunism la demoncrație. Occidentul nici astăzi nu acceptă că vechile comuniuni sunt suficiente pentru a restabili echilibrul antichității, dar se răzbună dacă sunt exploatate nedrept, după principiul „eu îti dau pâine doar ca să nu mori – tu îmi dai energii, cel puțin ca să-ţi rămân stăpân”.

Literatura albaneză a secolului XX a fost un exemplu desăvârșit pentru a ilustra jocul nemilos al spațiului cultural occidental. Înainte de apariția realismului socialist, dar și după căderea de iure a legilor acestuia, despre literatura de expresie albaneză se știau din ce în ce mai puține lucruri, iar cele știute erau inexacte și tendențioase. Vechimea limbii albaneze și greutățile de a traduce texte fundamentale din ea au fost folosite ca niște argumente de natură cvasi-mistică pentru a ascunde disprețul geopolitic față de viața albaneză în general. Exponenții autentici (adesea neoficiali) ai literaturii albaneze, au acceptat situația impusă ca pe un exercițiu pe viața de smerenie și nu am găsit nicăieri în operele sau în textele lor vreo revoltă care să-i reveleze cititorului sau cercetătorului că, de fapt, este vorba de o umilință exercitată de oameni, nu de soartă. Mulți dintre ei au suferit în tăcere nu doar marginalizarea și condamnarea la tăcere, ci și execuțiile civice, in și post mortem, închisoarea, surghiunul, uitarea oficială. Și bineînțeles, în materia (nu spiritul) globalizării, orice este oficial tinde să se transforme în natural, alungând toate altrenativele. E ca și cum un scriitor genial să fie egal cu unul mediocru doar pentru că amândoi oficial sunt scriitori.

Ceea ce m-a emoționat profund de când am început să scriu despre viețile și operele unor autori de expresie albaneză – și de valoare universală – a fost modul cum au folosit insomnia produsă de scris în fața „destinului” potrivnic. Este acea insomnie pe care deseori o numim inspirație, neliniște înaltă și înălțătoare, luptă lăuntrică și mută cu starea lucrurilor, cu configurația rețelei de uniformizare, cu invidia în toate expresiile ei, inclusiv a celei din propria limbă (decâzând din metaforă în urbanism) și din propriul sânge (care devine din ce în ce mai neutru) și din propria patrie (care, obligată să distrugă dorul, se mută în Text).

Grație acestei insomnii, o întreagă lume albaneză, inconfundabilă – deși cu rădăcini în Europa de odinioară și textuală – trăiește, uimește, întristează, trezește stări și amintiri scumpe, din copilăriile tuturor cititorilor, indiferent de limba lor maternă, fără a cere nimic în schimb, cu atât mai puțin glorie postumă sau viitoare.

"My last Million" - antologie / spectacol

onLine

Un singur ochi și, poate, ultimul...

Bărcuţe şi câteva solniţe de hârtie - de diferite dimensiuni – împrăştiate pe jos. Unele, mai mici, atârnă împreună cu câteva foi mari – scrise pe alocuri, sau nescrise –, cu fragmente şi suluri de papirus şi cu câteva volume (colorate sau alb-negru).

În centru, se vede un cearşaf care aminteşte fin şi de o carte deschisă, şi de pânzele unei corăbii. Imaginile pot fi proiectate pe acest cearşaf, uşor distorsionate, mai ales când vântul bate din spatele cearşafului, parcă ar fi nişte imagini-steaguri.

În celelalte colţuri ale scenei: fragmente ale unei lumi calde, făcută după asemănarea Cărţii: fotolii mici, rafturi, interioare, cărţi, o măsuţă, trei scaune, veioze, farfurii - toate au forma Cărţii sau sunt compuse din cărţi.

Un ochi luminos se mişcă încet prin şi peste obiectele descrise. Uneori se opreşte în spaţiile în care nu se află nimic. Atunci actorii încep să recite. Actorii sunt „dezveliţi” şi „acoperiţi” de întuneric după fiecare poem interpretat (rima: a-b-a-b).

La un moment dat, în faţa cearşafului-carte o să apară un amfiteatru în miniatură, făcut tot din cărţi. Unul dintre actori, în timp ce (se) recită, va aprinde în centrul amfiteatrului, o lumânare. Aceasta va rămâne acolo până la sfârşit, iar după ce se va stinge va fi înlocuită cu una identică, dar care nu va fi aprinsă.

Din când în când, actorii se vor plimba pe scenă – uneori mărşăluind, dansând, sau mergând în genunchi – hrănindu-se cu bucăţi de hârtie.

Trei actori – care pot forma împreună Corul

Corul – poate fi (şi) doar o voce din „nevăzut”

Poemele pot fi tipărite în hârtii ce seamănă cu bancnotele, smulse fiind din cărţi.

Ultimele poeme, cele rămase, pot fi aruncate înspre spectatori, în timp ce de sus „ninge” cu alte „bancnote”. 

Hârtii nemâncate

Corul: Există oameni care au supravieţuit hrănindu-se cu hârtie. Există chiar scriitori care mănâncă hârtie. Precursorul acestora este acel călugăr anonim care, cu mâna dreaptă scria, iar cu stânga mânca. Se spune că, într-o dimineaţă revelatorie, şi-a dat seama că mâncase tot ce scrisese.

Ardian-Christian Kuciuk – laureatul Premiului Naţional albanez de Literatură „Pana de Argint”

La 9 decembrie a.c., scriitorului de expresie albaneză şi română Ardian-Christian Kuciuk (pseudonimul lui Ardian Kycyku, născut la 23 august 1969 la Pogradec, Albania) i-a fost decernat la Tirana Premiul Naţional de Literatură „Pana de Argint”, categoria nuvelă, pentru volumul de proze alese intitulat „Perla”, publicat în anul 2012 de editura DIJA - Poradeci. Prestigiosul premiu este acordat de către Ministerul Culturii din Albania.

Cele mai multe proze ale volumului au fost scrise la Bucureşti în perioada 1991-2011, unele fiind traduse şi în limba română.

Autor a peste 35 de cărţi în ambele limbi, Ardian Kycyku este doctor în filologie, doctorand în teologie şi rector al Universităţii Române de Ştiinţe şi Arte „Gheorghe Cristea” din Bucureşti.

HaemusPress 2013

Premiul Naţional al Literaturii "Pana de Argint" 2012 pentru nuvelă (volumul "Perla") - Tirana, 9.12.2013

Premiul Naţional al Literaturii "Pana de Argint" 2012 pentru nuvelă - volumul ”Perla”

(The Albanian National Prize for Literature "Silver Pen", for short stories, 2012, for "Pearls" - selected prose, volume I / Çmimi Kombëtar i Letërsisë "Penda e Argjendtë" 2012 për tregim - vëllimi "Perla", prozë e zgjedhur I) 

Tirana, 9.12.2013

În Galeria Artiștilor

Comunicare in-humanum est

Studii, eseuri, prelegeri pluridisciplinare.

Comunicare și Relații Publice, Imagologie, Semiotică, Jurnalism cultural, Literatură, 

Cultură și Civilizație Balcanică 

Volumul I

Nota autorului: Materialele acestui volum sunt exprimate în cheie metaforică şi trebuie citite cu aceeaşi cheie, sau cu una asemănătoare.

Meta-morphosis sau Privind înapoi cu inima

"Şi iarăşi poate sculpta cineva în lemn un porumbel,

dar atunci când este privit la microscop,

să apară ca o şopârlă”.

Sf. Paisie Aghioritul

”O viață pur individuală este oarbă și atee. Am pierdut umanitatea

pentru că am devenit solitari”.

Pr. Prof. Dumitru Stăniloae

(Rugăciunea lui Iisus și experiența Duhului Sfânt)

Avalanşa informaţiilor de astăzi – majoritatea reclame ce slăvesc tot ceea ce se descompune rapid şi oferă o fericire multiplă sau chiar totală, spălând creierul în aşa măsură, încât omul să nu caute decât acest gen de fericire – inoculează impresia că lumea n-a mai fost vreodată atât de spaţioasă, accesibilă, dăruită spre cizelare şi stăpânire. De fapt, astfel se ascunde micşorarea ei continuă, din ce în ce mai sufocantă. Concentrat asupra unei singure fericiri potenţiale, ce poate fi achitată în rate nedezvăluite, cumpărată sau doar cumpărată, omul conştientizează şi, în acelaşi timp refuză să accepte vremelnicia elementelor fericirii sus menţionate. Supunându-se unei căutări ce consumă incomparabil mai multe energii şi timp, decât procesul regăsirii de sine, omul şi-a împărţit atributele şi darurile cu protezele pe care le-a confecţionat pentru a-şi spori confortul şi pentru a câştiga timp. Şi totuşi, el are din ce în ce mai puţin timp de gândire, din ce în ce mai puţin spaţiu pentru a-şi ocroti luciditatea şi din ce în ce mai mult timp dizolvat în spaţiu şi invers unde/când se integrează treptat şi când/unde se dezintegrează de propriul suflet. Mistic vorbind, globalizarea este ultima fază a unui război desfăşurat între om şi propria dimensiune cotidiană, întru visul de a stăpâni realitatea, un război pierdut din clipa în care omul i-a acordat mai multă încredere entităţii ajutătoare (protezei, produsului) decât lui însuşi. Mutarea încrederii reprezintă invariabil şi mutarea puterii. Astfel, omul susţine şi se alege cu o sclavie treptată ce-l duce la pierderea codurilor de descifrare a realităţii, îl izolează şi îi impune acea spaimă existenţială care anihilează simţirea, el ajungând nu doar să se supună entităţii ajutătoare, ci şi a semăna din ce în ce mai fatal cu ea. În acest context, globalizare completă înseamnă identificarea entităţii umane cu cea materială, un fel de domnie a materiei.

 

Ţinta mistică a unei profesii 

Într-un cadru ideal, când o profesie îşi atinge desăvârşirea, ar trebui să dispară. Misiunea ei este îndeplinită, încercările pe care le învingea se transformă în soluţii verificabile, iar cei care o slujeau sunt obligaţi să se reprofileze. Rămăşiţele unei lumi întregi sunt capturate şi conservate de muzeal, astăzi servind nu atât la păstrarea memoriei colective, încât la rafinarea exotismului uman care deseori nu depăşeşte interesele turismului.

”Un trib glorios și muribund”, la 15 ani de la prima apariție

Ideea Europeană, Colecția Opere Fundamentale
Ediție digitală: Telegrapgh UK / Kobo / Elefant RO

”Povestiri nevăzute” (proză în limba albaneză)

”Casting sau Cortina nu mai separă nimic” - onLine

Teatru

I.

 

O cameră spaţioasă, albă, cu o măsuţă rotundă şi cinci scaune de lemn împrejur. Pe scaune, în locuri vizibile, scrie: Regizorul, Actorul I, Actorul II, Actriţa, Dl. Nume Imposibil.

Pe un soi de tabel de restaurant, unul dintre membrii juriului pare să fi scris cu creta:

 

„Casting pentru piesa care nu poate începe aşa. Pentru sănătatea tuturor, evitaţi consumul excesiv de nesimţire, cinism şi orgoliu maladiv. Bun venit, vă dorim succes!”

 

Deasupra măsuţei stă un acoperiş vechi, sprijinit pe patru bare de lungimi diferite. Una dintre bare imită Coloana Infinitului. Pe una dintre bare sunt desenaţi cu creta câţiva pomi înfloriţi.

Între măsuţă şi scenă sunt înşiruite câteva fotolii pentru spectatori.

Două ferestre înalte fără geam, ceşti de cafea, scrumiere, câteva afişe cu portretele actorilor. Un portret lipseşte. În centrul siluetei se poate citi: „De ce a venit cel care lipseşte?!”

Pe scenă, ca un covor, stă imaginea unui oraş plin de blocuri, ferestre de forme şi dimensiuni diferite, unele aprinse, altele întunecate. Acelaşi oraş, cu temeliile în sus şi vârfurile clădirilor în jos, se poate vedea ca prin ceaţă şi în spatele scenei. Imaginile oraşului sugerează o clepsidră, în centrul căreia se află camera de casting şi repetiţii.

 

Regizorul

Omul avea dreptate, deşi nu-i puteam da dreptate făţiş.

 

Actorul I

Cum adică? Nu dăm dreptate, dacă nu câştigăm nimic. Sau era altceva?

 

Regizorul

Adică „Piesa asta nu poate începe aşa!”

 

Actriţa

Şi chiar nu începe aşa.

 

Actorul I

Aşa cum?

 

Regizorul

Cum şi-a imaginat autorul.

 

Actorul II

Iar autorul, citez, „n-a fost chiar un ratat, doar că nu face diferenţa dintre turism şi exil. Or fi trăit el în toate ţările planetei, dar prin moartea întâia n-a trecut”.

 

Actriţa

Superb spus.

 

Regizorul

Bagă şi un absolut, că aduce noroc.

 

Actriţa

Poftim?

 

Actorul I

Absolut superb spus.

 

Actriţa

Dar dacă piesa asta nu poate începe aşa, ci aşa, regizorul va fi altul. La asta v-aţi gândit?

”O lume mai încolo” (teatru în limba albaneză) onLine

În curând la Librarium Haemus

Șah

Tata mă ducea deseori după masă la cafeneaua de odinioară a Ligii Scriitorilor. Timp de peste zece ani, am făcut cunoştinţă acolo cu nenumărați slujitori ai condeiului. Dar mai mult decât cafeneaua şi figurinele fumului de ţigară – incomparabil mai atrăgătoare şi libere decât cărţile pe care le scriau – îmi plăcea o cămăruţă unde se găsea doar un bec prăfuit, o cutie de şah şi un om pe care mereu îl găseam acolo. Nu ţin minte cine era, ştiu doar că nu era scriitor. De obicei, scriitorii, criticii și ceilalți puneau țările la cale, reparau planeta, își împărțeau premii, diplome și decorații, îi ridicau în slăvi pe cei morți, sau se linșau ca între confrați. Zumzetul vocilor și mirosul adunărilor îți creea impresia că acolo se mistuie indivizi care, cât trăiesc, nu lasă pe nimeni să respire sau să vorbească, iar după ce mor, nu prea lasă nimic în urmă. Dar nu mi se părea ciudat: ei erau scriitori ca să scrie, nu ca să vorbească. Liniștit, mă aşezam în fața necunoscutului şi jucam şah, ascultând monoloagele sale haioase.

Ei, nume n-aveți, le spunea pionilor, nebunilor și cailor, dar de murit muriți și voi ca toți oamenii. Atunci, la ce bun atâtea orgolii?!

Uneori se adresa regelui, reginei și turelor, cu ceva mai mult respect, sau smerenie, deși nici majestățile lor nu aveau nume.

Ăsta-i un joc mai tare decât viața, maestre, îmi spunea. Nu-i de glumă. E ca în literatură, vorba aia. În cărticelele mărunte, fără nume, intră și iese oricine, ca la un muzeu. Ca la un palat regal, unde regii au murit de mult. Plătești un bilet, treci pragul, te însoțește vreun ghid cu chip și vorbă bizare, și te simți ca la tine acasă. Te mai bucuri, pe deasupra, că regii ăia sunt oale și ulcele, iar tu viu... – și ești atât de viu, încât la cafeneaua muzeului îți vei bea cafeluța în ceașca făcută poate chiar din rămăşiţele lor... Ori în cărțile mari, cum să zic, toată familia regală e în viață. Și mai e în viață garda, paznicii, soldații, moartea dumitale, înțelegi, și nu sunt bilete la vânzare, și riști ca altul să soarbă cafea din ceșcuța rămasă în urma dumitale... Că nu se poate altfel, hm, când proștii sunt răi, iar deștepții vânduți...

Și strănuta sau înșira hm-uri. Strănutul lui era inconfundabil și părea a fi mai specific decât moartea sau viața-i.

Nici eu n-am nume, adăuga, dar nu pot spune că nu mă pomenește nimeni...

Capetele pionilor, ale nebunilor şi ale pieselor negre în general se tociseră şi nu erau deloc diferite de capetele pieselor albe. Nu erau nici albe, nici negre și nici gri. Luptătorii se deosebeau doar de la gât în jos.

Pierdeam mereu, iar el se bucura ca un copil, încât deseori îmi venea să pierd doar ca el să nu sufere. După pierderile la şah, cu o exactitate care astăzi nu mi se pare întâmplătoare, tata îmi prezenta scriitori din generaţii, zone şi chipuri diferite. Cu toţii erau mari şi nemuritori, deşi asta pe mine mă descumpănea, deoarece nimeni nu putea fi mai mare decât moartea. Probabil fiindcă eram mic, nu vedeam decât două posibilităţi: mare şi muritor / mic şi nemuritor.

Cu politeţea sa caracteristică, tata îmi spunea: “Acesta este nenea scriitor Cutărescu”, iar lui Cutărescu: “Acesta este fiul meu cel mare”.

Lui: “Îi plac cărţile dumitale, te-a citit”;

mie: “Spune-i lui nenea, te rog, care carte a dânsului ţi-a plăcut cel mai mult”.

Răspunsurile mele erau sincere, precum urmează: “Hamlet”, “Bătrânul şi marea”, “Pinochio”, “Suflete moarte” –

şi aşa mai departe.