Avalanşa
informaţiilor de astăzi – majoritatea reclame ce slăvesc tot ceea ce se
descompune rapid şi oferă o fericire multiplă sau chiar totală, spălând
creierul în aşa măsură, încât omul să nu caute decât acest gen de fericire –
inoculează impresia că lumea n-a mai fost vreodată atât de spaţioasă,
accesibilă, dăruită spre cizelare şi stăpânire. De fapt, astfel se ascunde
micşorarea ei continuă, din ce în ce mai sufocantă. Concentrat asupra unei
singure fericiri potenţiale, ce poate fi achitată în rate nedezvăluite,
cumpărată sau doar cumpărată, omul conştientizează şi, în acelaşi timp refuză
să accepte vremelnicia elementelor fericirii sus menţionate. Supunându-se unei
căutări ce consumă incomparabil mai multe energii şi timp, decât procesul
regăsirii de sine, omul şi-a împărţit atributele şi darurile cu protezele pe
care le-a confecţionat pentru a-şi spori confortul şi pentru a câştiga timp. Şi
totuşi, el are din ce în ce mai puţin timp de gândire, din ce în ce mai puţin
spaţiu pentru a-şi ocroti luciditatea şi din ce în ce mai mult timp dizolvat în
spaţiu şi invers unde/când se integrează treptat şi când/unde se dezintegrează
de propriul suflet. Mistic vorbind, globalizarea este ultima fază a unui război
desfăşurat între om şi propria dimensiune cotidiană, întru visul de a stăpâni
realitatea, un război pierdut din clipa în care omul i-a acordat mai multă
încredere entităţii ajutătoare (protezei, produsului) decât lui însuşi. Mutarea
încrederii reprezintă invariabil şi mutarea puterii. Astfel, omul susţine şi se
alege cu o sclavie treptată ce-l duce la pierderea codurilor de descifrare a
realităţii, îl izolează şi îi impune acea spaimă existenţială care anihilează
simţirea, el ajungând nu doar să se supună entităţii ajutătoare, ci şi a semăna
din ce în ce mai fatal cu ea. În acest context, globalizare completă înseamnă
identificarea entităţii umane cu cea materială, un fel de domnie a materiei.
Ţinta mistică a unei profesii
Într-un cadru ideal, când o profesie îşi atinge desăvârşirea, ar trebui să dispară. Misiunea ei este îndeplinită, încercările pe care le învingea se transformă în soluţii verificabile, iar cei care o slujeau sunt obligaţi să se reprofileze. Rămăşiţele unei lumi întregi sunt capturate şi conservate de muzeal, astăzi servind nu atât la păstrarea memoriei colective, încât la rafinarea exotismului uman care deseori nu depăşeşte interesele turismului.
Apărut
ca cel mai complet mijloc de traducere şi descifrare a universului (vizibil şi
lăuntric), oricât de paradoxal ar suna, scrisul a început să fie deformat în
esenţă şi să devină altceva odată cu alfabetizarea omenirii şi cu
perfecţionarea instrumentelor de scris, de tipărit şi de citit. Timpul, sau
forţa lucrurilor, cum se spune (ca şi cum lucrurile ar deţine suflet şi
conştiinţă) au înlocuit stiletul şi mâna (ca prelungire a creierului) cu vârful
degetelor, cu vocea şi tastatura; hârtia – cu eterul; ochii – cu urechile; fantezia
– cu spectacolul; intimitatea dornică de catharsis şi înălţătoare a cititului
în singurătate – cu domnia de cenaclu în reţea a mass-media. O civilizaţie a
învăţării prin privire a fost înlocuită de învăţarea prin auz, până când
zgomotul a venit la putere. În acel moment, cuvântul a fost devastat de
imagine, pierzând din ce în ce mai mult teren, apoi şi credibilitate, în
spaţiile alocate educaţiei în masă. Accesul omului la comunicare s-a extins
odată cu inventarea maşinii de scris, care, cu timpul, a netezit diferenţele
fireşti dintre individualităţi, scoţând din circulaţie scrisul de mână.
Poziţia literelor şi a energiilor lăuntrice[1]
Se
pare că există un mecanism ascuns care face din noi uneltele propriei noastre
distrugeri, credea Daniel Defoe. În esenţă, în ceea ce priveşte literatura, un
asemenea mecanism s-a materializat în maşina de scris. Considerată drept una
dintre cele mai importante invenţii ale lumii moderne, stând la baza
procesului de comunicare încă din secolul al XVIII-lea, având diferite forme şi
dimensiuni – rotundă, dreptunghiulară, trapezoidală, mai lată sau mai înaltă –
maşina de scris a fost reinventată de aproximativ 52 de ori. În 1714, se
patentează pentru prima oară o maşinărie care putea să imprime literele una
după alta, deţinută de englezul Henry Mill. Dar prima maşină de scris
funcţională a fost inventată de către Pellegrino Turri, în 1808, pentru a veni
în ajutorul persoanelor oarbe. E greu de precizat dacă cineva se aştepta la
ieşirea la iveală şi răspândirea unei altfel de orbiri, una luată drept
iluminare. Pastorul danez Rasmus Malling Hansen, a prezentat publicului în anul
1870 “globul de scris”, care semăna mai degrabă cu o pernă mare de ace. Maşina
a fost ulterior transformată într-un produs comercial. Hansen a testat mai
multe poziţii ale literelor pe o tastatură din porţelan, pentru a determina
aranjamentul care să faciliteze scrisul şi să îl facă mai rapid decât cel de
mână. Obsesia vitezei şi a timpului ce nu trebuie pierdut încă nu devenise
suverană în gândirea omului. Cu toate acestea, întâia maşină de scris mai
apropiată celor de astăzi, s-a născut în 1868, din dorinţa lui Christopher
Latham Sholes, editor, filozof şi politician, de a produce invenţii pentru a
îmbunătăţi soarta omenirii. E interesant de observat cum uneltele ce vor juca
un rol ambiguu în viitorul apropiat al omenirii, pornesc de la intenţii curat
idealiste şi altruiste. Ca şi în domeniul religios, alunecarea pe partea
negativă a lucrurilor se produce când ai doar parţial dreptate şi crezi că deţii
adevărul ultim. Sholes meşterea la o maşină care să imprime automat numărul
paginilor din cărţi, când i s-a sugerat (nu ştim de către cine!) că ar putea
încerca o construcţie mai complexă, care să imprime toate literele alfabetului.
El şi-a extins creaţia, folosind la bază un vechi telegraf căruia i-a adăugat
taste pentru tot alfabetul. Patentul Sholes & Glidden a fost vândut pentru
12.000 $, deoarece Sholes a refuzat să o mai folosească sau să o recomande
pentru utilizare. Prima maşină de scris electrică a fost construită în 1902.
Abia în anul 1920 maşina de scris a devenit un obiect cu design standard, fără
ca firmele producătoare să propună diferenţe foarte mari de aspect”[2]. Este
cert că impactul maşinii de scris asupra existenţei umane a fost imens şi că ea
a adus un progres, dar la fel de cert este că a adus un singur progres, pe cel
pe care îl recunoaştem astăzi ca atare. Printr-o simplă descifrare a
fenomenului, deducem că maşina de scris a economisit foarte mult timp şi a pus
ordine printre litere, temperamente umane, înlesnind cititul, tiparul etc.
Ordinea a cuprins în primul rând literele. Acestea au început să nu mai
exercite nicio altă putere dincolo de tirania tastaturii care obligă adoptarea
în timp a unui set sărac de poziţii ale trupului şi ale numărului mişcărilor,
ceea ce sărăceşte, tot în timp, limbajul, gândirea şi scrisul. De subliniat că
toate instrumentele ce au apărut pentru a îmbunătăţi comunicarea, de fapt au un
singur scop: câştigarea şi economisirea timpului, dar nu îl canalizează decât
spre activităţi preponderent trupeşti. Trupul se supune astfel şi unei
"terapii" condusă de zgomotul inconfundabil al maşinii de scris. Este
imitată toaca, dar maşina rămâne net inferioară, dacă nu chiar opusă, deoarece
nu foloseşte ritmul sunetelor pentru a străbate şi a exorciza spaţiul vital sau
mortificator, ci pentru a menţine disciplina uniformităţii. La casa unde se
spun poveşti, nu intră necuratul, zice înţelepciunea populară. Se poate observa
că poveştile disciplinate cu ajutorul maşinii de scris sau al computerului sunt
cu mult mai accesibile pentru mulţi oameni, dar nu mai au puterea arhetipală,
pentru că sunt devitalizate de acest cor nevăzut – disparat şi spontan la prima
vedere – al maşinilor de scris sau al computerelor.
Acces şi agonie
Între
timp, creaţia orală a Marelui Anonim, Poporul (care permitea şlefuirea
neîntreruptă a operelor literare, de către generaţii, supuse cenzurii
transcendentale şi a bunului simţ) a fost scrisă şi tipărită (citeşte: supusă
clasicizării, muzeificării dacă nu chiar fosilizării). Posibilităţile oricui –
singura condiţie: să ştie să scrie sau doar să se simtă capabil de a transmite
un mesaj, pe care, invariabil, îl crede profetic – de a-şi face cunoscute
părerile etc., s-au înmiit, iar agresivitatea informaţiei a dizolvat mesajul
literaturii autentice, îndepărtându-l pe scriitorulînnăscut de universul
lăuntric al cititorului. Amândoi s-au trezit cu aceeaşi cantitate de acces la
scris şi tipărit. Injectând o emfază stranie, Barthes proclama în anii '60 ai
veacului trecutmoartea autorului, de parcă o asemenea realitate ar subînţelege
mântuirea cititorului. Calea originalităţii scriitoriceşti a fost distrusă, cel
puţin la nivel mediatic, de o sumedenie de teorii, în frunte cu cea a
intertextului, emisă de Iulia Kristeva, iar autorul trebuia să se vadă doar ca
o variaţiune dependentă a imaginaţiei cititorului, nu şi ca o potenţială
treaptă superioară a conştiinţei acestuia. Moartea, de fapt: agonia autorului
autentic, a impus tirania indirectă a cititorului (consumatorului) asupra
soartei literaturii. În aceste condiţii, celălalt univers virtual (internetul),
cu pragmatismul propriu elementelor artificiale ce se vor esenţiale, a pornit
să înlocuiască universul spiritual şi să facă din om o entitate ce trebuie să
se regăsească la un procent din ce în ce mai mare în toate celelalte entităţi
similare, deci să nu fie de neînlocuit din punct de vedere fizic şi identitar.
Scopul acesta s-a oglindit la puterea crescândă a computerului personal şi a
uşurinţei cu care acesta se poate mânui de aproape oricine până când computerul
să se substituie sufletului-pereche a utilizatorului. Căci computerul nu
contrazice şi nu combate absolut nici un defect al utilizatorului, deci n-are
şanse să fie lepădat, părăsit etc., cum i se poate întâmpla unui suflet-pereche
întruchipat în om. Această pseudo-comuniune forţată şi condusă de materialism,
idolatrizează comunicarea, dezvăluind totodată dramatic dimensiunea de utopie a
acesteia. Nimeni nu prevăzuse că va veni o clipă după care orice reuşită a
tehnologiei va lărgi pânza ereziilor şi apropierea apostaziei.
Mind Industry sau „Materie, caut creier”
Se
poate observa că societatea (post)modernă foloseşte haosul ca pe un duşman
comun şi cumplit al tuturor oamenilor, de câte ori vrea să impună ceva.
Fenomene ce vor domina în viitor cotidianul, în primă fază par a fi doar nişte
explozii naturale şi sporadice ale fiinţei umane chinuită pe nedrept de rutină
şi regres sau nişte revelaţii ale ştiinţei, ceea ce, în limbajul postmodern subînţelege
şi înălţarea sa spirituală. Haosul de astăzi, identificând progresul tehnologic
şi bunăstarea materială cu desăvârşirea spirituală compune şi impune un limbaj
care nu îl poate stăpâni şi controla, ci care amplifică necontenit tot haosul.
De aici şi năvala ignoranţei sprijinite de numeroşi termeni de origine juridică
gen dreptul la informare, dreptul la opinie, transparenţă, combatere a
discriminării, drepturile omului, a minorităţilor de orice fel etc. Limbajul
haosului seamănă izbitor cu ansamblul de obiecte rezultat după cumpărăturile la
un super-market: peste 80% sunt de prisos, sunt gadget-uri, mărunţişuri ce
mângâie hobby-urile sau dorinţele de moment, iar peste 10% reprezintă mâncare.
Restul rămas ar reprezenta fondul lexical principal al fiecărui individ. Dar
dacă acest fond este dominat de pseudo-cuvinte sau de clişee, procentele se
schimbă dramatic. Din nefericire, odată cu mutarea (un soi de depunere bancară)
inteligenţei umane la alte materii, nenăscute (ca trupul uman), ci compuse,
haosul se străduieşte, tot pe cale artificială, într-o încercare
neconvingătoare de a absorbi puteri spirituale prin metode ştiinţifice, să-şi
procure un creier conducător, o inteligenţă. Puterea acestei inteligenţe creşte
odată cu sărăcirea vieţii lăuntrice a omului şi cu viciul acestuia de a trăi cu
şi prin viaţa altora, într-o ambianţă decăzută de voyerism şi idolatrie
primară, vizibilă la succesul emisiunilor de real-tv big brother, trădaţi în
dragoste, test de fidelitate, camera ascunsă etc. Exact la această străduinţă a
haosului, se dezvăluie caracterul de ansamblu şi nu de sistem, al globalizării.
La un moment dat al acestui proces, în care ansamblul tinde să devină sistem,
imitând sistemul şi prezentându-se ca atare, ansamblul şi sistemul se vor
ciocni, şi aproape toate profeţiile care sunt la modă se vor transforma în
elementele infantile ale unei poveşti ieşite din maşina de scris.
Quo vidis, -omine?
Evenimentele
istorice mondiale, după cum rezultă astăzi, au înlesnit plămădirea treptată a
aşa-numitului Sat Global. Conflicte locale au produs tragedii planetare, care,
la rândul lor, au făcut posibilă acumularea unor mânii şi frustrări locale ce
se pot transforma oricând în conflicte globale, impunând un ciclu nefast al
istoriei, care, de către unii gânditori este deja considerată muribundă. Pacea
restaurată prin consens şi diplomaţie rămâne mereu temporară şi nu poate avea o
viaţă lungă, pentru că nu este una firească. Ea se sprijină pe omiterea sau
ascunderea unor adevăruri fundamentale şi pe compromisuri menite să controleze
spaţiul în care pot activa acele adevăruri. Şi este cât se poate de logic: când
omul duce la extremă ascunderea adevărurilor fundamentale şi crede că le poate
distruge definitiv, primeşte drept pedeapsă războiul. Sfântul Maxim Mărturisitorul[3],
care datorită credinţei sale a fost pedepsit cu smulgerea limbii şi tăierea
mâinii cu care scria, a afirmat că Adevărul credinţei nu se ascunde de dragul
păcii. De aici şi eşecul crunt (tradus într-un succes discret şi de lungă
durată) a întrunirilor ecumenice. Pentru că orice război a fost precedat şi
însoţit cu mari turbulenţe de natură religioasă. Tradiţiile religioase au fost
chemate să facă pace sau să reducă tragediile, iar reprezentanţii lor n-au
folosit decât foarte rar, în cazuri prea puţin cunoscute, mijloace religioase.
Eşecul ecumenismului este ca un fel de replică la străduinţa haosului de a
deveni lume (zidire). El dovedeşte încă o dată că minciuna produce
autodistrugere nu doar la nivelul individului, ci şi al întregii comunităţi.
Minciuna sau deformarea dogmelor dintru începuturi – adevăratele revelaţii
cristalizate în cuvinte – au un impact aproape la fel de grav asupra societăţii
de astăzi ca şi păcatul originar. Pe de altă parte, obsesia de a găsi un limbaj
comun la nivel religios este una nefastă, deoarece deja există un mesaj clar al
dreptei credinţe. Fie şi numai prozelitismul mişcărilor religioase ce se
proclamă cea mai adevărată, singura, ultima revelaţie etc., te poate convinge
că ortodoxia deţine adevărul suprem. De asemenea, răspândirea şi mediatizarea
aşa-ziselor părţi bune, pozitive, ale mişcărilor sus menţionate, vor să
sugereze că Dumnezeu poate fi şi altfel decât Cel revelat ortodoxiei şi de
către ortodoxie.
Lumi de strânsă circulaţie
Năvala
informaţiilor neselecţionate care relativizează constant probleme esenţiale ale
omenirii, fiind puse la acelaşi rang cu mărunţişuri absurde şi fără nicio
valoare reală, au impus dispariţia lentă[4] a nuanţelor de limbaj, a
dialectelor, a unor limbi de strânsă circulaţie – şi este logic: dispariţia
unui limbaj, a unui idiom, a unei vorbiri, a unei limbi, produce simultan
dispariţia unui întreg univers.
Uniformizarea
codurilor de descifrare a universului aduc uniformizarea fiinţelor umane,
întăresc rutina existenţei, şi alungă orice tendinţă a omului de a-şi păstra şi
a se păstra între limitele fireşti ale sistemului primordial de semne. Gândirea
în reţea, întru reţea şi pentru reţea însoţeşte ca un simptom întreg procesul.
Omul nu mai rămâne el însuşi fie şi pentru că se vede obligat să funcţioneze cu
viteza cu care funcţionează maşinile create de el, visând la o viteză mereu mai
mare, nu de altceva, ci pentru a câştiga timp. Astfel, având un suflet (încă)
viu şi extrem de mult timp mort la dispoziţie, omul postmodern se identifică
treptat cu timpul în care nu poate face nimic în afara respiraţiei, devenind
propria umbră într-o existenţă biologică a cărui viitor nu rămâne decât
decesul. Ca acest deces să se desfăşoare în condiţii cât mai bune, omului îi
sunt oferite (în paralel cu singura fericire etc.) şi un ceas internetic al
morţii: când mori dacă fumezi x ţigări pe zi, cum trăieşti dacă te laşi de
fumat, când mori dacă depăşeşti o anumită greutate corporală ş.a.m.d. Fiecare
locuitor al planetei poate consulta acest ceas la www.deathclock.com. În afara
preciziei, ceasul morţii preştiute conţine şi întreg arsenalul unei
înmormântări (posibilitatea să-ţi scrii testamentul, să comanzi firma de
servicii funerare, groapa unde vei fi depus, jerbele etc.) şi te poţi inspira
citind cum au murit diferite celebrităţi. Desigur, nu există nicio rubrică în
care să-ţi poţi amâna data decesului cu argumente despre cât şi cum şi pe cine
ai iubit şi iubeşti, cât de milos sau nemernic ai fost şi eşti, cât şi mai ales
ce ai citit până în acea clipă.
Dar am
spus că omul deja nu este indispensabil din punct de vedere fizic şi identitar.
Odată cu dispariţia lui însă, nu dispare un număr, ci o variantă a lumii.
Satul Global, febra pseudo-profeţiei, ghicitori în ştiinţe, pariori…
Încă
nu există o definiţie unanim acceptată sau unanim contestată a globalizării.
Termenul este folosit pentru descrierea, sau, mai exact: antologarea unui
proces pluri-cauzal ce include o sumedenie de procese aflate în derulare şi
care, cum nu s-a întâmplat cu vreo altă ocazie în istoria umanităţii, îşi au
finalul rezolvat. Temporar, evenimente ce se întâmplă într-o parte a globului,
pot fi văzute, auzite, discutate, descifrate etc. în toate și/sau în orice altă
parte a globului, având repercusiuni din ce în ce mai ample asupra indivizilor
şi societăţilor la care ajung ca şi cum ar fi izvorât din ele. Conceptul de
Globalizare se referă la micşorarea lumii şi la mărirea gradului de
conştientizare a lumii ca un întreg, afirma Roland Robertson[5]. Este un instantaneu
ce anihilează spaţiul şi timpul, rămânând un fenomen, o ideologie, o strategie,
sau toate laolaltă. Pentru cultura scrisă, globalizarea înseamnă înainte de
toate gloBanalizare, o decădere treptată şi fără cale de recurs a mesajului
literaturii, a relaţiei scriitor – cititor – cetate, dar şi o şansă reală ca
scriitorul să devină universal.
Trebuie
să subliniem că Satul Global nu se poate ridica decât prin distrugerea Satului
Arhetipal, deşi pare a fi o update-are a acestuia. Alcătuită după criterii demografice
şi cu o bizară încercare de a identifica numărul oamenilor cu rasele pe care le
reprezintă şi cu profesiile actuale, potrivit unor socoteli emise la limita
unor bancuri post-apocaliptice, populaţia satului global ar fi hotărâtă de
demografie: majoritatea devastează minorităţile, impune sistemul de valori,
setul de profesii, modalităţile de supravieţuire, de căutare a fericirii, şi
instrumentele necesare unei existenţe ce nu se vrea doar biologică, deşi se
luptă să excludă orice alt element câtuşi de străin biologiei.
Viteza luminii versus viaţa Luminii
Marshall
McLuhan[6] a emis paradigma devenită celebră (Global Village) în anul 1967.
Vorbea despre un happening simultan, în care timpul şi spaţiul se dizolvă.
„Ideea că omul nu a fost conceput să trăiască la viteza luminii este una dintre
cele mai importante intuiţii ale secolului XXI“, spunea McLuhan, pe când
futurologul Alvin Toffler[7], în bestseller-ul său intitulat Future Shock
(1970) afirma că „Omul are o disponibilitate biologică limitată către
schimbare. Atunci când această disponibilitate este suprasolicitată,
rezultatul este un şoc al viitorului”. Din acest punct de vedere, dominaţia
biologicului în viaţa globală n-ar dezvălui decât egocentrismul omului care,
conştient de dispariţia sa mereu prematură, vrea să ia şi toate schimbările în
lumea cealaltă (nu in Second Life, unde le are deja!). Pentru Toffler, şocul
subînţelege o societate hiper-industrializată în care gradul de accelerare a
schimbărilor tehnologice şi sociale striveşte şi deconectează vieţile oamenilor,
iar aceştia sfârşesc prin a suferi de o dezorientare şi un stres cumplite.
Toffler avertiza că majoritatea problemelor sociale vor deriva tocmai din acest
şoc al viitorului. Potrivit socotelilor lui, în ultimii 50.000 de ani s-au
succedat circa 800 de generaţii de oameni, dintre care 650 au trăit în caverne.
„Doar în timpul ultimelor 70 (de generaţii, n.n.) a fost posibil să se comunice
în mod eficient între o generaţie şi alta, prin intermediul scrisului. Doar în
timpul ultimelor 6, masele au fost capabile să lectureze cărţi tipărite. Doar
pe parcursul ultimelor 4 timpul a putut fi măsurat cu precizie. Doar pe
parcursul ultimelor 2 au fost folosite motoare electrice. Iar majoritatea
copleşitoare a tuturor bunurilor de consum de care ne folosim la ora actuală a
fost dezvoltată de generaţia de astăzi“. Toffler observă că tehnologia se
alimentează pe sine într-un soi de spirală în care distanţa dintre idei şi
aplicaţii, dintre descoperiri şi invenţii, dintre teorie şi practică, se
micşorează într-un ritm ameţitor. Lucidităţii lui Toffler îi scapă însă, câteva
amănunte. Primul ar fi inexistenţa istoriei aşa cum o concepem noi astăzi, de-a
lungul celor 650 de generaţii ale cavernelor. Această cantitate imensă de timp,
folosită ca o jertfă biologică adusă raţiunii, este spulberată odată cu
extinderea Satului Global. Ea devine viitorul ce găzduieşte şocul, deoarece
triumful biologicului nu duce decât la inexistenţa istoriei ce se poate jertfi
în continuare înspre raţiune. Triumful biologicului înseamnă, în fapt, eşecul
raţiunii, deşi tocmai raţiunea, separându-se de trăire, susţine triumful
biologicului.
Greşeala, omul, maşina
Potrivit
lui Martin Rees[8], autorul cărţii Our Final Century, probabilitatea ca specia
umană să se distrugă pe sine şi lumea care o înconjoară, în următorii 100 de
ani, este de circa 50%.Despre iminenţa acestei autodistrugeri se consumă astăzi
cam 50% din procentul rămas la limbaj după ce peste 80% sunt irosite de
mărunţişuri, iar peste 10% - de mâncare. Excesul de zel intelectual în
eshatologie (foarte des amatoare) funcţionează ca un spaţiu absorbant şi
distrugător lent de credinţă.
Rees consideră că pericolele corelate neotehnologiilor se profilează a fi mai grave şi mai puţin controlabile, decât pericolul cu care ne-am confruntat timp de decenii, al unor catastrofe nucleare: atacurile asupra mediului, provocate de activităţile umane, au cauzat deja daune mult mai mari decât au reuşit s-o facă vreodată calamităţi naturale precum cutremurele, erupţiile vulcanice şi impactul asteroizilor; virusurile puternice, pe care omul le creează cu ajutorul ingineriei genetice pot anihila milioane de persoane, iar experimentele atomice ar putea declanşa o reacţie în lanţ în măsură să determine distrugerea fiecărei particule a Cosmosului. Rees îi oferă lumii doar 50% şanse să nu (se auto)sfârşească până în 2100, mai ales din cauza celor pe care-i numeşte „idioţii satului global“. Aceştia ar putea cauza catastrofe biologice din greşeală. Rees n-ar putea să greşească?! Pe site-ul american www.longbets.org – care acceptă cele mai stranii pariuri legate de viitor şi care se autodefineşte drept „o arenă pentru previziuni competitive şi responsabile“ –, Rees a pariat ca, până în 2020, „bioTeroarea sau bioEroarea“ va provoca un milion de morţi în cadrul unui singur eveniment. „Nu mă preocupă numai organizaţiile teroriste, susţine Rees, ci şi idioţii individuali care au o mentalitate similară cu a celor care proiectează viruşii pentru computere“[9]. Viziunea lui Rees pare credibilă, dacă suntem de acord cu paradoxul ce domină epoca tehnologiei avansate. Potrivit acestui paradox, omenirea este împărţită în două categorii, inegale numeric: indivizi care cunosc ceea ce nu controlează şi indivizi care controlează ceea ce nu cunosc. Idioţenia care îl deranjează pe Rees este un produs şi o realitate amplificate de triumful calităţii (biologicului) asupra cantităţii, ca o reacţie la autoizolarea în raţiune a elitelor intelectuale, iar în ceea ce priveşte posibilitatea greşelii umane de a produce catastrofa Rees pare a nu cunoaşte (sau a nu rosti) unele realităţi ce reduc eminenţa greşelii umane la un procent extrem de redus chiar şi teoretic. Omul poate greşi, dar maşina niciodată. (...)
[1]
"Cand ochiul citește, creierul scrie de mână. Să citești înseamnă să
scrii", au explicat pentru Le Point doi cercetatori de la Centre national
de la recherche scientifique (CNRS). Potrivit acestora, atunci când citești,
mai multe zone cerebrale simulează actul scrierii de mână. Impulsurile sunt însă
diferite atunci când avem de-a face cu scrierea la tastatură: oricare ar fi
litera, gestul este același - apăsarea unui buton. Știre: Mai are rost sa iti
inveti copilul sa scrie de mana? În 45 de state din America scrisul de mână va
deveni de anul viitor materie opțională în școli – Hotnews.ro, 25 februarie
2013.
[2]
Vezi Adela Cristina Teodorescu, Jurnalul Naţional, 31 ianuarie 2008.
[3]
Monah şi mistic bizantin, autorul unor opere importante pentru teologia
Bisericii răsăritene (580-662). Textele sale mistice au fost incluse în
Filocalia. Tratează mai ales despre iubire ca şi concept creştin, dar are şi o
importantă exegeză asupra unor autori cum ar fi Dionisie Areopagitul sau
Grigore de Nazianz. Supranumele de Mărturisitorul provine din faptul că nu a
cedat insistenţelor imperiale de a trece la Monotelism, în ciuda torturilor la
care a fost supus.
[4]
Conform statisticilor, în lume dispare săptămânal un idiom sau un dialect.
[5]
Sociolog şi teoretician al globalizării, profesor la Universitatea Aberdeen din
Scoţia, autor al volumelor: Globalization: Social Theory and Global Culture,
1999, Globalization: Social Theory and Global Culture, 1992, The Sociological
Interpretation of Religion, 1983 etc.
[6]
Herbert Marshall McLuhan, (1911-1980), teoretician canadian al comunicării şi
al problemelor lumii postmoderne, autor al unor opere de referinţă precum: The
Mechanical Bride (1951), The Gutenberg Galaxy(1962), Understanding Media
(1964), From Cliché to Archetype (1970, with W. Watson), and City as
Classroom(1977, with K. Hutchon) etc.
[7]
Scriitor şi futurolog american născut la 3 octombrie 1928, cunoscut în întreaga
lume pentru operele sale în care tratează problemele revoluţiilor digitale, de
comunicare, de corporaţii şi de specificul dezvoltării tehnologiei într-o lume
postindustrială.
[8]
Profesor la Universitatea Cambridge, deţinătorul titlului «Astronomer Royal”,
membru al Societăţii Regale şi al Academiei de Ştiinţe din Statele Unite,
preşedinte al Royal Astronomical Society (1992-94), unul dintre cei mai apreciaţi
cosmologi ai zilelor noastre. A adus contribuţii importante în studiul găurilor
negre, al formării galaxiilor şi în astrofizica la energii înalte.
[9]
Vezi şi Revista Descopera, 27 octombrie 2007.