- Mi-e frig ca-n
mormânt, - oftă, înainte să adoarmă. Parcă m-a radiat băşina aia…
Amintire nu prea
era antrenat cu băutura. De obicei, urca pe vârful muntelui, cu kalaşnikovul pe
umăr şi cu un radio micuţ sub braţ. Păzea graniţele patriei şi asculta programul de muzică populară al Radio
Belgradului (Pozdravi). Melodiile le erau dedicate flăcăilor iugoslavi care făceau armata.
Îmi povestise odată cum, la el în sat, adică sub sat, se găseau nişte tuneluri
care ieşeau dincolo. Amintire, împreună cu fratele său mai mic, plecau
uneori în Iugoslavia, ca să urmărească în direct vreun meci important de
fotbal. Nu erau singurii. Grănicerii iugoslavi veneau şi ei în vizită, tiptil,
ca să-şi cumpere ţigări ieftine şi coniac „Skënderbeu” de la noi. Auzind
chestia asta, fermecătorul Împăcare a căzut mai adânc în mila limbilor noastre,
povestindu-ne despre un volum de poezii interzise, un volum formidabil,
cutremurător. Dar cine-i autorul? Era un fost deţinut politic. Nu, era un disident
rus. Mă rog. De fapt, era vorba despre un volum nesemnat. Dar poeziile meritau
şi aveau să facă furori în străinătate.
- Dar zii mai
clar, măi, Nesemnatule! - i-a zis
Amintire. Unde vrei să ieşi?
Împăcare ne-a
mărturisit unde vroia să iasă. De fapt, nu el, ci volumul de poezii trebuia
neapărat să iasă afară. Afară oriunde, doar să ajungă afară din pârnaia
asta, să apară acolo tradus, prefaţat de vreo mare personalitate occidentală,
şi pe urmă: cu mila Domnului.
Amintire tot nu
pricepea.
- Eşti ca o
piatră tombală, - s-a enervat Împăcare. Vreau să-mi scoţi şi mie cartea asta
afară. Înţelegi? Atunci când te duci matale la vreun meci afară, să iei şi
volumul de poezii şi să-l laşi afară.
- Unde afară,
măi?
- Oriunde. La
stadion, în centrul oraşului, pe pragul tunelului, în clădirea vămii iugoslave,
sau îl arunci în curtea vreunei case. Îl arunci ca pe o grenadă. Ca pe o sticlă
de-aia cu mesaje S.O.S. O s-o găsească omul potrivit şi...
- Habar n-ai
ce-mi ceri, pentru Dumnezeu, - a mârâit Amintire. Ai ieşit din minţi.
- Da, pentru că
nu-mi iese volumul afară!
N-au izbutit să
se înţeleagă. Amintire ne-a povestit ce păţeau fugarii sau nerăbdătorii care
credeau că vor sfărâma stânca, lovind-o cu bucăţi de brânză. Mâncai bătaie,
omule, de-ţi părea iadul rai. Dar nu te lăsa nimeni în iad. Pe urmă, ăia care
credeau că afară abia îi aşteaptă
raiul erau recrutaţi, daţi în schimbul diversanţilor, sau al unor deţinuţi
importanţi, dar erau şi aruncaţi plini de găuri prin gropi comune.
- Iar tu vrei să
te duci naibii de dragul unui volum de poezii, Nesemnatule.
Împăcare nu
renunţa la idee. Ce-i mai puteam pretinde poeziei, dacă nu eram în stare nici
măcar să murim pentru ea? Să murim, ca poezia să ajungă în sufletele celor ce
se sting fără ea. Şi-a încheiat ditirambul, promiţând că va rezolva el cumva
viitorul poeziei disidente. Ce, puţine ambasade străine erau în capitală?!
- Vezi să nu-ţi
arunci poezia în ambasada Chinei sau a Cubei, - a surâs Amintire.
Al doilea
camarad căzut sub pat, a fost Unire, băiat simpatic, plin de vervă, care semăna
perfect cu Tom de la Tom şi Jerry. Îl porecliseră Fără-de-Sex
fiindcă era singurul care avea acces la dormitorul de fete, fără a trezi spaime
sau timidităţi. N-am sex în prezenţa fetelor, se lăuda, de aceea devin
imediat confidentul fiecăreia dintre ele. Mă unesc cu ele fără sex, dar nici
sexul nu mă poate despărţi de ele. Ştiţi cât de lungă e coada prinţeselor ce
aşteaptă să-mi încredinţeze suferinţele?!
- Mâine la prima
oră, dragele mele, - oftă înainte să adoarmă, căci unele spovedanii îl urmăreau
şi în stare de veghe.
Visa să devină
milionar în dolari. Strategia sa era captivantă. Bunica îi trimisese din
America 10 dolari, ca să-şi cumpere nişte flori şi să le depună la mormântul
unui unchi. Avea să discute cu unchiul, să-i ceară un răgaz. Avea să-şi vândă
dolarii la un curs bun şi să-şi cumpere alţi dolari, pentru a-i vinde la un
preţ şi mai bun – până la 1 milion de coco.
Vorba aia: nu mă-ntreba cum mi-am făcut primul milion. A fost prima noapte în
care umbra imensă a lui Dezvoltare, ca şi cum ar fi umbra Zeului Masturbării,
nu s-a fluturat disperată şi exaltată pe pereţii staulului. Rămăsesem în
picioare doar eu şi cu poetul muntean Împăcare. Focul de prin saltele mocnea
trist. Fumul putea fi tras în piept după terminarea ţigărilor. Împăcare ţinea
enorm la mine. Şi eu la el. Era cel de-al nouălea fiu al unui căruţaş care,
văzând cum Partidul blestemă Legea Munţilor (Kanun-ul) şi dispreţuia
înmulţirea, continua să-şi facă copii, pentru că, în mai puţin de două veacuri
neamul adversar îi omorâse neamului Împăcare peste patruzeci de flăcăi şi
bărbaţi maturi. Împăcare avea chipul unui extraterestru. Mai glumeam cu el. Au
văzut extratereştri cum suferă maică-ta la naştere şi te-au adus pe tine sub
acoperire. Era scund, slăbuţ, oarecum adormit, dar veşnic însetat. Era genul de
om cu gaură în loc de stomac, cum se spunea: putea să bea fără întrerupere până
la adânci bătrâneţi. Doar setea asta îmi va supravieţui, declara. Eram amândoi
atât de beţi, încât priveam lumea cu un amestec de ochi, convinşi că înfrăţirea
asta a privirilor ne transformase în ciclopi, dar nu aveam chef să dormim pe
duşumea, sub scrum de saltele. Am ieşit afară să ne luăm câte o gură de aer.
Curtea era pustie. Ofiţerii ordonaseră să nu ne deranjeze nimeni. Se temeau să nu izbucnească vreo revoltă, mai
ales după ce ne minţiseră în legătură cu serata de dans. Împăcare era smoală de
supărare. Din această cauză, ochiul acela cam orfan pe care i-l puteam zări,
părea o flacără sferică împietrită, o flacără ce suferea în cuşca unui diamant
albastru. Mi-a mărturisit că are o sticlă ascunsă undeva. O sticlă de coniac
ales. Coniac pentru suflete alese. Că nu-i scriitor omul ce n-are o
sticlă ascunsă undeva. Bani şi pietre preţioase nu-i
nevoie să aibă, dar o sticlă pentru zile cenuşii e musai să aibă. Dar unde ţi-e
sticla, scribule, l-am întrebat. Ei, ăsta-i misterul acestei nopţi, mi-a
răspuns. Sunt sigur că o am, jur, dar tre' s-o găsim. Cu ocazia aia, poate
găseam şi vreo mină, vreo ladă de muniţie, şi-o dădeam la ţărani. Nu-i aşa? Şi
am pornit să scotocim prin colţurile Lagărului, ca să găsim sticla, sau lada de
muniţii. Lagărul avea mai puţine colţuri decât în stare trează. Am găsit sticla
după miros. Îs bun pentru graniţă, pentru
vamă, spunea Împăcare. Putem spune că-s un vameş înnăscut, ai să vezi. A
pupat sticla, i-a rupt gâtul pe un vârf de stâncă şi ne-am aşezat pe malul
fluviului să bem în linişte.
- Am impresia că
stăm pe malul unui cimitir, - zise Împăcare. Nu vezi ce pace domneşte împrejur?
- Dă-le şi celor
mulţi şi buni, - spusei eu. Nu pot bea nimic, dacă nu dau mai întâi la alţii.
Nu-mi mai era
frică să nu vorbesc cumva în somn, să nu fac vreo nebunie şi vreunul din
camarazi să mă toarne. Era o noapte superbă. Când râdeam în hohote de sărmanii
soldaţi care puteau veni acum să ne împuşte şi să nu ne nimerească, deoarece
eram atât de beţi, încât n-aveau cum să ne nimerească, ceva luminos s-a oprit
deasupra capetelor noastre şi ne-a răpit graiul. Am stat gură-cască, fiecare cu
singurul său ochi îndreptat spre ceruri. Se revărsa un fluviu, un fel de cometă
lichidă deasupra-ne. Mii de licurici, aurii, galbeni, strălucitori, zburau
lent, visător, de la dreapta fluviului la stânga, împotriva curentului, şi îi
dădeau forme nebănuite, nemaivăzute, văii întregi.
- Vă iubesc, -
şoptea Împăcare. Sunt al vostru-n veci. Vă iubesc şi vă urăsc şi visez să fiu
ca voi... Iată, colega, zboară. De la dreapta la stânga, de la stânga la
dreapta, în sus, în jos, nimeni nu le opreşte, nimeni nu le cere socoteală, nu
tu viză, nu tu paşaport, declaraţii... Nu? Nu trăiesc ei mai mult de o
săptămână, dar sunt plini de lumină şi se plimbă pe unde vor...
*
M-a copleşit
tristeţea sub fluviul de licurici, acea tristeţe ce poate fi numită şi coma oricărui umor, iar umorul era
atunci zâmbetul lăuntric al lui Dumnezeu în noi, era consolare, mângâiere şi
speranţă, şi nu o dată mă oprise la graniţa firavă dintre nebunie şi
sinucidere, întorcându-mă într-o viaţă amară, dar viaţă, a mea, şi care viaţă,
fiind singura spovedanie posibilă, era pentru mine Însăşi Dumnezeirea. Şi mi-a
licărit printre aburii coniacului o idee aproape salvatoare: să traduc într-o
altă limbă, fie şi cu o aproximaţie ce nu-i decât dovada ignoranţei, numele
omeneşti. Cât mai multe nume. Pe urmă: numere. Zis şi tradus. Pe cele
intraductibile, am început să de descifrez după etimologia populară. Şi mi-a
revenit zâmbetul. Unul asemănător celui ce-l oprise pe soldat să-mi găurească
capul. Partizan, Împăcare, Stalin, Lenin, Victorie, Luptă, Congres, Dezvoltare,
Socialism, Comunist, Voluntara – săream de la nume de familie la porecle,
zâmbind fără răutate, până ce ajungeam să cred că îi pot ghici aproape
fiecăruia viitorul. Ghicitor în prenume,
nume, porecle şi numere. Apelaţi cu încredere. Viitor imediat, mediu şi
îndepărtat.
- Ne vom pişa pe
statui până le vom sfărâma, - spunea Împăcare. Totul va deveni un pustiu, chiar
lipsit de cămile şi beduini. O să ne fie dor de o cămilă, să ştii. O să ne fie
dor de mormântul spânzuratului, ba chiar şi de tătăiţă. Ne vom trezi complet
goliţi de vise, planuri, căcaturi de-astea pământeşti... Doar tu vei rămâne,
frate. Şi ştii de ce? Pentru că nu ieşi nici măcar cu un milimetru din spaţiul
tău. De ce nu ieşi, măi, ai?! Este spaţiul tău, este doar al tău, tu ştii bine
că este aşa, şi nu ieşi din el. Eşti periculos şi unii spun că ai fi agent
secret... Un soi de sol al Ocultei, ştii… Şi din toate cauzele astea laolaltă,
eu te admir şi te urăsc de moarte. Da, da, cu tine vorbesc, eu – ţăranul anonim
din munţii noştri legendari, din munţii-mamă care nasc legende şi epos, îmi
vine să te torn undeva, să te împuşc, să bag cuţitul în tine, sau sticla asta, ţelegi,
dar nu te omor şi nu te spun, ba chiar te apăr când e cazul, nu cu preţul
vieţii, fireşte, dar şti de ce te apăr, ai? E simplu ca zborul licuricilor. Pentru
că vreau să ştiu ce vei scrie dacă nu te omor. Să nu te miri. Jur că-i aşa.
Gândeşte-te şi singur în ce hal am decăzut. Să fie în tine mai mare iubirea
faţă de literatură, decât ura asta veche, fabuloasă şi râioasă, faţă de
semeni...