Ne-am întors în
staulul de dormit spre seară. Parcă ne luaseră creierii foc. Înfuriat că
ofiţerii nu se ţinuseră de cuvânt – chiar promiseseră că ne organizează o serată
de dans, după ce zdrobim duşmanul – cineva dăduse foc saltelelor. Mirosea a
vomă şi a regrete de sinucigaş. Am avut totuşi luciditatea să nu ne trântim
peste saltelele aprinse. Primul care a căzut sub ele, a fost munteanul Amintire
H., băiat înalt şi drept ca stejarul. Drept şi-n suflet, precum Legea Munţilor.
Vrând să măsoare tăria glonţului, în fragedă copilărie, răpise din cuiul Odăii
Bărbaţilor puşca superbă a străbunicului, puşca placată-n aur de nenumărate
karate, înfipsese ţeava pe palma dreaptă, şi trăsese trăgaciul. Se alesese cu o
gaură frumoasă, în formă de garoafă, pe care şi-o flutura cu devotament de câte
ori oficialităţile urcau în munţi, ca să vadă cum nu mor de foame urmaşii
vechilor barzi. Un poet smulsese chiar o metaforă pe atunci, o chestiune cu „rănile noastre de ieri se făcură garoafe-n
pălmuţele copiilor”. Detesta în mod deosebit, poate genetic, pierzându-şi
tot calmul alpin, băşinile glumeţe ale camarazilor. O astfel de ciupercă invizibilă era la un pas să-l
trimită în carceră. Nefericitul în a cărui burtă
crescuse ciuperca aia, pesemne după una dintre lungile ploi ale capitalei, şi-o
scosese pe neaşteptate în aerul prea strâns al biroului militar, unde ofiţerii
ne ţineau cuvântări mai subtile. Aşa de puturoasă fusese ciuperca respectivă,
încât făcuse să dispară fulgerător în uitare numele trăgătorului. Dar nu şi
trupul lui, chipul, soarta.