| Vasile Andru (1942-2016) |
Dificultatea
de a-l vorbi de rău sau de a-l bârfi, dovedea că Andru trăieşte ca puțini
alții, iar dificultatea de a-l vorbi numai de bine rămâne acum
o dovadă că n-a murit clasic, cum obișnuiesc s-o facă cei mai mulți dintre noi.
Încă trăim într-o lume plină de oameni pragmatişti, care se grăbesc să-i considere pe ceilalți
morți, la cea mai neintenționată rănire a orgoliului, dar care nu sunt deloc
realişti, mai ales față de propria valoare. Probabil din această cauză
singurele urme pe care aceștia le lasă sunt rănile în sufletele altora. Iar
mutarea lui Andru m-a tot provocat să aprofundez una dintre numeroasele sale
întrebări aforistice (Cum să trăiască omul bine, ca să moară sănătos...),
ajungând la Cum să trăiasca omul discret pentru a muri frumos, apoi
la Cum să se mute omul dintr-un spațiu pentru a trăi frumos după
propria absență.
Citisem despre Andru
la sfârșitul anilor '80 în Albania, într-o revistă literară ajunsă la
biblioteca Facultății de Istorie și Filologie a Universității din Tirana. Și
fiindcă pe atunci știam o română destul de precară, pe care o completam cu
pagini încă nescrise în albaneză, mă convinsesem că era vorba despre un
scriitor clasic, decedat de mult, sau care scria ca și cum ar fi mort.
Într-un fel ne asemănam. Era un soi de regăsire întru empatie, dar și un
straniu mijloc psihologic care mă liniștea de câte ori eram prea convins că voi
scrie ca un mort, fără a putea publica ceva vreodată și fără a cunoaște
personal vreun scriitor de altă limbă.