(…)
Copilăria urmărește verticalitatea textului existenței fie și prin fireasca dorință și obligație (sau fatalitate) biologică de a crește. O frază-cheie a mărturiilor lui Bergman este ”Nimeni nu ne spusese că…”, în câteva variante, scris și oral, dar păstrând neschimbată tensiunea unui copil care, până la sfârșitul vieții își va cinsti, admira și indirect idolatriza părinții cu un amestec de mânie ce hrănește supărarea copilului hipersensibil cu luminozitatea unei inimi frânte din forța obiceiului, și va aștepta de la adulți în general sfaturi ”salvatoare” împotriva restrângerilor de libertate[1], împotriva plictisului existențial, neînțelegerii artei devotate, spaimelor nerostite ale apropieri bătrâneții, morții, uitării de viu etc. Nimeni nu îi spusese, de exemplu, că bătrânețea este o muncă ”full-time”.[2]
Se poate afirma că ocrotirea copilăriei la Bergman a fost și o formă mai aparte a așteptării, a unei curiozități existențiale care seamănă cumva cu așteptarea ancestrală a mișcărilor pe care le va face destinul. Dar este și o evadare tainică, în același timp catarsis și terapie, înconjurată de inexistența timpului (mai exact: a cotidianului). Grație bunicii sale din partea mamei, Bergman nu numai că va trăi perioade lungi de copilărie fericită[3], ci și va acumula spontan o sumedenie de elemente scenografice și tipologice.