(…)
Copilăria urmărește verticalitatea textului existenței fie și prin fireasca dorință și obligație (sau fatalitate) biologică de a crește. O frază-cheie a mărturiilor lui Bergman este ”Nimeni nu ne spusese că…”, în câteva variante, scris și oral, dar păstrând neschimbată tensiunea unui copil care, până la sfârșitul vieții își va cinsti, admira și indirect idolatriza părinții cu un amestec de mânie ce hrănește supărarea copilului hipersensibil cu luminozitatea unei inimi frânte din forța obiceiului, și va aștepta de la adulți în general sfaturi ”salvatoare” împotriva restrângerilor de libertate[1], împotriva plictisului existențial, neînțelegerii artei devotate, spaimelor nerostite ale apropieri bătrâneții, morții, uitării de viu etc. Nimeni nu îi spusese, de exemplu, că bătrânețea este o muncă ”full-time”.[2]
Se poate afirma că ocrotirea copilăriei la Bergman a fost și o formă mai aparte a așteptării, a unei curiozități existențiale care seamănă cumva cu așteptarea ancestrală a mișcărilor pe care le va face destinul. Dar este și o evadare tainică, în același timp catarsis și terapie, înconjurată de inexistența timpului (mai exact: a cotidianului). Grație bunicii sale din partea mamei, Bergman nu numai că va trăi perioade lungi de copilărie fericită[3], ci și va acumula spontan o sumedenie de elemente scenografice și tipologice.
Mobilă străveche, draperii grele, picturi întunecate. La capătul
coridorului lung şi întunecos se afla o încăpere interesantă, cu patru găuri
făcute în uşă la nivelul podelei, cu tapiserii roşii şi un tron din mahon şi
pluş, sculptat şi împodobit cu ornamente din alamă. Două scăriţe, acoperite cu câte un covor moale duceau înspre tron. Dacă
ridicai capacul greu al scaunului, puteai privi în jos înspre un abis de
întuneric şi mirosuri. / Pentru o persoană mică de statură, care-şi plimba
nasul încoace şi încolo aproape de podea, covoarele emanau un miros proaspăt şi
puternic de naftalină care dispărea în timpul lunilor de vară, când stăteau
strâns rulate. (... 0 Era un miros ameţitor. Podelele de lemn noduros, cu
aşchii, miroseau a săpun de sodiu. Linoleumul era curăţat cu un amestec rău
mirositor de lapte smântânit şi apă. De cele mai multe ori oamenii se vântură
de colo până colo ca infuzii de mirosuri: pudră, parfum, săpun, gudronat,
urină, sex, sudoare, pomadă, murdării şi miasme de mâncăruri. Mulţi miros la
modul cel mai general a fiinţă umană, unii au miros liniştitor, alţii
dimpotrivă, unul ameninţător.[4]
Bergman va privi oamenii (personaje înăscute sau potențiale) dintr-un unghi
original, bazat pe miros, nu pe trăsături faciale, moduri de exprimare,
particularități ușor dinstincte. Segmentul care leagă camera misterioasă, cu
tron (toaleta) de viitorul artist trece prin oamenii-mirosuri. Casa Bunicii,
îmbogățită mai târziu cu dulapul în care era băgat ciclic pentru a-și ispăși
diferite pedepse, vor fi un fel de cutie magică pentru scenografiile, dar și
atmosferele de mai târziu.
Totul era verde ca într-un acvariu. Acolo se mişcau oameni, dispăreau, reveneau, rămâneau un timp nemişcaţi, vorbeau cu voci stinse. Florile străluceau la ferestre, ceasurile ticăiau şi băteau ora exactă: un spaţiu magic.[5]
Atmosfera din Fanny și Alexander începe să prindă
contur încă din copilăria autorului:
Îmi jucam solitarele mele jocuri, fără a stânjeni după vreo companie. (…) Mă aplecam peste teatrul meu de păpuşi, ridicând cu voluptate cortina din spatele căreia apărea pădurea întunecată a Scufiţei Roşii sau salonul plin de lumină al Cenuşăresei. Jocul meu punea stăpânire peste scena populată de imaginaţia mea. (…) Orologiul din sufragerie, care ajungea aproape până la plafonul de stucatură, vorbea cu el însuşi morocănos şi nepăsător. De acolo de unde stăteam puteam privi în salonul în care totul era verde: pereţi, covoare, mobile, draperii chiar şi ferigi şi palmieri crescând acolo tot în vase verzi. O cunoşteam pe doamna albă şi goală, cu braţele tăiate. Stătea puţin aplecată în faţă, privindu-mă cu un surâs vag.[6]
Alături de Bunica văduvă care mai
avea o calitate fermecătoare, îi plăcea să meargă la cinema, nepotul
zguduit frecvent de o curiozitate aproape celulară, gen foame sau sete, va
trece pragul (granița) dintre cotidian și peren.
Ne citeam unul altuia, ne povesteam istorioare inventate de noi înşine şi care, cel mai adesea, erau poveşti cu stafii sau cu tot felul de alte orori sau desenam „omuleţi”, un fel de comics. Unul dintre noi începea să deseneze o imagine. Celălalt trebuia să continue cu o altă imagine şi astfel se contura acţiunea. Desenam zile în şir asemenea „acţiuni”, ajungând la patruzeci sau cincizeci de imagini. Între o imagine şi alta scriam texte explicative.[7]
Mai târziu, momentele culminante ale operei sale ca regizor de teatru și film vor lovi exact această deviere a societății moderne și post-moderne: înlocuirea poveștilor cu evenimentele (events), ceea ce va slăbi fatal calitatea vieții, noblețea narativei, credința în Extrareal (mai mult decât metafizic), să zicem, relațiile din sânul comunității umane, încrederea reciprocă, nevoia de metaforă, de morală, și capacitatea limbajului de a exorciza habitatul și habitanții.[8]
Cele două universuri (texte) încep să se apropie, să se întrepătrundă:
Privilegiul copilăriei: acela de a te mişca nestânjenit între magie şi amalgamul trăirilor cotidiene, între groaza nemărginită şi bucuria exuberantă. Nu existau nici un fel de certitudini în afară de interdicţii şi reguli, care erau însă asemănătoare unor sentinţe, incomprehensibile de cele mai multe ori. (…) timpul nu exista pentru mine. Întârziam la şcoală, întârziam la masă. (…) Fanteziile mele puteau fi despărţite cu greu de ceea ce era de fapt real. Dacă mi-aş fi dat silinţa aş fi reuşit poate să fac în aşa fel ca realitatea să-mi apară ca atare, dar existau în ea şi fantome şi spirite. Cu ele cum trebuia să procedez? Iar basmele îşi aveau izvorul în realitate? // Dar Dumnezeu sau îngerii? Iisus Hristos? Adam şi Eva? Potopul lui Noe? Cum a fost de fapt cu Abraham şi cu Isaac? a vrut el într-adevăr să-i taie gâtul fiului său? Emoţionat, priveam desenele lui Doris, identificându-mă cu Isaac, şi aceasta era realitatea: Tatăl vroia să-i taie gâtul lui Ingmar, ce se va întâmpla dacă îngerul apare prea târziu? Vor plânge atunci cu toţii. Sângele se va scurge şi Ingmar surâde, palid. Ar fi putut fi şi realitate.
Amalgamul sau tumultul pe care Bergman și le dobândește, parțial moștenite genetic,
sau încercând să ia forma psihologică a părinților din nevoia acută de
afecțiune, în primii ani ai vieții, cel puțin în cazul lui sugerează că genialitatea poate însemna și doar ocrotirea
perfectă a copilului din tine, a privirii sale, a sistemului semiotic cu
ajutorul căruia citește (descifrează) textul existenței, pentru a-l reda cum trebuie într-un alt limbaj, a-l rescrie
parțial sau a-l armoniza prin tăieri (montajul în toate paradigmele posibile).
Și oricât de straniu ar suna, copilăria este și spațiul care îl ajută pe
Bergman să nu-și piardă încrederea în propria creativitate. Într-un eseu intitulat
Orbirea din lumină, Odysseas Elytis[9] afirmă:
Puterea copilăriei de a ne subjuga, resimțită în zona sensibilității, este un mecanism demonic care, odată ce încetează să funcționeze, când vine clipa cuvenită, ne lasă înmărmuriți. Începem, încetul cu încetul, să nu mai credem în noi înșine de dragul celor care nu cred – care nu vor să creadă – în ei înșiși. Dar atunci, de ce să mai scrii? De ce să mai faci poezie? Întreb așa cum aș întreba: de ce să mai faci dragoste? Ca și atunci când este vorba de obrajii unei fete sau de versurile unui poem, între cel ce trimite și cel ce primește, nimic nu se interpune. Translația se face fără translator și pulberea de aur ce rămâne pe degetele noastre se dovedește a fi de îndeajuns. [...] Iată de ce scriu. Pentru că Poezia începe acolo unde moartea nu are ultimul cuvânt. [...] Nesfârșita cale către lumina fizică ce este Cuvântul, și Lumina cea Necreată, care este Dumnezeu. Este drept să dai neștiutului ceea ce este al lui; iată de ce trebuie să scriem. Căci Poezia ne dezvață de lume, așa cum am aflat-o alcătuită: lumea degradării, în care vine pentru noi o clipă când ne dăm seama că ea, Poezia, este singura cale de a depăși degradarea, în sensul că moartea e singura cale către Înviere.[10]
Din alte două perspective care nu se exclud, Constantin Brâncuși va afirma: Când ai încetat să fii mai copil, ai murit de mult[11], iar Maica Tereza de Calcutta: Dumnezeu privește lumea prin ochii copiilor.[12]
Cucerit definitiv de inspirație și de duhul poveștilor care nu îl vor părăsi niciodată – demonul ne-creativității și al secătuirii creative nu se vor apropia niciodată de el – Bergman va începe să creeze mai întâi oral (subiect: copilul își părăsește casa părintească și este vândut unui circ), va înființa teatru de păpuși, va duce o existență ce părea a fi chiar un circ, dar mai mult înfricoșător și nemilos, decât amuzant. (…)
[1] Educaţia noastră se baza în principal pe noţiuni ca
păcat, confesare, pedeapsă, iertare şi toleranţă — stâlpi de baza în relaţiile
dintre părinţi şi copii, precum şi raportul cu Dumnezeu. Era aici o logică pe
care o acceptam şi pe care credeam că o înţelegem. (…) Nu auziserăm niciodată
vorbindu-se despre libertate şi cu atât mai puţin nu-i cunoşteam gustul.
Într-un sistem ierarhic toate părţile laterale sunt închise. Bergman,
Ingmar, Lanterna magică, Traducători:
Dan Shafran, Elena Florea, Carmen Banciu, Editura Meridiane, colecția
Biblioteca de film, București 1994, respectiv versiunea digitală, p. 7.
[2] Vezi Ingmar Bergman On Life And Work (Ingmar Bergman Om liv och arbete), o
convorbire cu Jörn Donner, 1998) - https://www.youtube.com/watch?v=3m1q6Us-nC0&ab_channel=GuyWoodhouse – accesat
la 11 ianuarie 2023, cu traducere în limba italiană.
[3] Poate că zilele, săptămânile şi lunile petrecute la bunica răspundeau
permanentei mele dorinţe de linişte, regularitate, ordine. Lanterna…, p. 17.
[4] Lanterna..., pp. 17-18.
[5] Lanterna..., p. 30.
[6] Lanterna..., p. 18.
[7] Lanterna..., p. 20.
[8]
Vasile Andru (1942-2016) povestește în cărțile sale despre
vechea credință a românilor de a alunga spiritele rele printr-un maraton de
povești spuse în jurul focului. Înlocuirea poveștii cu evenimentul (scoop-ul)
va sparge universul în formă de cerc ce simbolizează la nivel micro însăși
omenirea. Piramidele nu doar se vor transforma în rețele (Marshall
McLuhan), dar
rețelele vor funcționa ca singurele modalități posibile de a descrie, descifra
și cunoaște lumea.
[9]
Odysseas Elytis, alias
Οδυσσέας Αλεπουδέλλης (1911-1996), poet și eseist grec, laureat al
Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1979 pentru poezia sa, izvorând din fondul tradiției grecești și punând în
lumină, cu puternică senzualitate și o intelingență lucidă, lupta unui om
modern pentru libertate și activitate creatoare. Vezi https://www.nobelprize.org/prizes/literature/1979/elytis/facts/ și
Ulici, Laurențiu, Laureații Premiului Nobel pentru Literatură,
Almanah Contemporanul, 1983, pag. 573.
[10] Revista Secolul XX, nr. 265-266, 1-2/1983,
Odysseas Elytis, Orbirea de lumină, p. 7-8, în românește de Radu R. Șerban.
[11] Omagiu lui Brâncuși, Almanah editat de revista ”Tribuna”, București 1976, aforismele, p. 240.
Fraza este precedată de Arta – poate cea
mai desăvârșită, a fost concepută în timpul copilăriei (umanității).
[12] Maica
Tereza de Calcutta, născută Anjeza Gonxhe Bojaxhiu (1910-1997), călugăriță catolică de origine
albaneză, fondatoarea ordinului Misionarele Carității (1950), laureată a Premiului Nobel pentru Pace (1979) pentru munca ei de a aduce ajutor umanității
suferinde.