Mi-am redeschis ochii în sala întrunirii de la Neptun şi am văzut mai limpede ca niciodată cum orbirea se grăbea să domine, într-un mod misterios şi carismatic, nu doar spaţiile albe dintre cuvinte sau din spatele lor, ci toate cărţile noastre. Se pare că genialul Gutenberg avusese o criză de orbire sau de vedere exagerată, când crezuse că spiritele noastre vor orbi dacă vor continua să scrie doar prin viu grai. Dar acum spaima lui rezulta a fi prea poetică. Orbirea îşi extinsese treptat domnia cu ajutorul cititorului, iar noi deveneam cu timpul proprii noştri cititori, pe urmă: cititori ai cititorilor noştri, până ce ajungeam să ne repovestim cărţile şi să vorbim singuri. Apoi ne dădeam seama că limbile noastre materne, dar şi unele dintre limbile de adopţie devin zilnic de o mai mare strânsă circulaţie sub presiunea unei limbi de circulaţie globală ce putea fi denumită aproximeză. Luam calea pribegiei, cu sau fără vrere. Exilarea subînţelegea şi un procent de orbire. Erai smuls de undeva (şi de cândva) şi, ca să poţi supravieţui, trebuie să recreezi ceea ce ai pierdut, deşi nu mai vezi clar ce anume ai pierdut. Nici nu poţi. Recreezi, de fapt, o lume care poate n-a fost niciodată cum ai văzut-o tu timp de o copilărie, o tinereţe, o bătrâneţe. O recreezi doar fiindcă nu te crezi în stare să rezişti lipsit de rădăcinile lăsate în ea. Dar la ce bun rădăcinile, dacă nu le pot lua cu mine?! Cu sau fără rădăcini, în limba maternă sau de adopţie, descopereai uşor cum exilul unora era orbirea altora şi invers.