 |
| Editura Humanitas, 2003 |
- Despre spiritualitatea albaneză
și nu numai
și nu numai
Ardian-Christian Kuciuk are două patrii literare, glorificate de el în ceea ce scrie.
Pentru Albania simte responsabilitatea pe care o ai genetic față de locul nașterii si al primelor cuvinte.
România este o opțiune spirituală pe care nu ar schimba-o cu nimic altceva.
Venit dintr-un tărâm oglindit în miticul Ohrid, și dintr-o mutilantă si sălbatică represiune ideologică, istoria prozei lui este, de fapt, triumful unui talent uriaș.
La treizeci și trei de ani abia împliniți, este conștient că Dumnezeu nu ține decât cu “cei care merg până la capăt”.
Bine ai venit în literatura română, Ardian-Christian Kuciuk!
Aceste pagini s-au născut în urma unor lungi dialoguri la Bistroul “Mofturi”.
De ce “spiritualitatea albaneză”? Din mai multe motive.
Pentru că am avut interlocutor un scriitor de excepție.
Pentru că Albania cea de numai 29.000 de Km2 a dat lumii valori incontestabile.
Pentru că cincizeci de ani nu s-a știut aproape nimic despre ea, deși era pe harta Europei și a Balcanilor.
Pentru că nu s-a lăsat îngenunchiată și a luptat să supraviețuiască spiritual.
Iolanda Malamen
Bistroul
"Mofturi", de pe strada Popasului. Ora unsprezece dimineața.
Ardian-Christian Kuciuk vine cu o punctualitate de ceasornic la întâlnireas
fixată. Îi dau întrebările pentru interviul din "Ziua Literară", dar
continuăm să vorbim despre Albania, despre literatură, despre condiția
intelectualilor în comunism.
Îmi dau seama că am
provocat nașterea unei cărți.
Ardian este de acord.
Acest extraordinar prozator, a cărui memorie spirituală este un "jurământ
de credință", vrea să pornim într-o (re)cunoaștere, forțând timpul.
Ce mai poate fi spus
după treisprezece ani de bulversantă și chinuitoare tranziție? Mai interesează
pe cineva monstruozitatea, absurdul, infernul unei lumi care se credea
nemuritoare? Mai vrea cineva să afle lucruri de neconceput, într-o Europă a
valorilor spirituale?
Răspunsul îl dăm prin
chiar scrierea acestei cărți.
Octombrie 2002
*
Peste numai trei
zile, în aceeași ambianță de (neostentativă) reflecție culturală, într-o calmă
tăcere a meselor de bistro, înviorați de lumina dimineții care dă culoarea
mierii ferestrelor, începem fără o ordine strict riguroasă lucrul la cartea
despre spiritulaitatea albaneză. Accept instantaneu titlul lui Ardian-Christian
Kuciuk: "Vremea locțiitorilor". Timp de patru ore, în bistro se aude
numai zgomotul mașinii de scris întrerupt din când în când de vocile noastre.
Un monolog "tăiat" din când în când de întrebările mele. Ardian este
fără îndoială un uimitor om de dialog.
Clopoțelul de la ușă
anunță intrarea primilor clienți, semn că... rămâne pe mâine dimineață.
Iolanda Malamen: Albania a fost, fără îndoială, cea
mai izolată țară din Europa, timp de aproape o jumătate de veac... Foarte
puțină lume putea ști ce se întâmpla între zidurile de fier ale acestei cetăți
comuniste pe care regimul de la Tirana o considera invincibilă.
Ardian-Christian
Kuciuk: Din nefericire, acea jumătate de veac pare a nu
se fi încheiat, și poate doar aceast adevăr mă îndreptățește să spun ce cred
despre perioada respectivă. Nu tind s-o mitizez sau s-o condamn. Este doar una
din segmentele istoriei albaneze și, pentru încă mulți ani, va fi un
fenomen prea recent. Dar zilele prea grele de atunci, cu mijlocirea
timpului și a unei alchimii bizare ce amestecă doruri cu dureri, reușite cu
eșecuri, ajung să funcționeze ca un șir de mine îngropate care explodează
tocmai când te aștepți mai puțin. Trebuie să facem o deosebire clară între izolarea
impusă de regimul comunist, între 1945-1990, și acea firească izolare,
parțială, prin care orice popor își păzește imunitatea spirituală și nu se lasă
asimilat de globalizare. Se poate spune că
albanezii au trăit o izolare la pătrat. În cazul Albaniei, foarte rar esența
celor două izolări a coinscis, iar aceste coincidențe au fost abil folosite de
comuniști pentru a-i altoi regimului, în mod întru totul artificial, o
longevitate imposibilă. De altfel, în acea jumătate de veac, fiecare albanez -
deși condamnat la viață colectivă, adversă oricărei încercări de a contura o
identitate bine definită, originală - a perceput altfel decât ceilalți
izolarea, și fiecare are dreptul, uneori chiar datoria, să mărturisească.
Istoria seamănă cu o imensă oglindă spartă. Ai impresia că toate bucățelele
te-ar înfățișa la fel, dar nu te gândești că fondul din spatele tău se schimbă
de câte ori schimbi ciobul la care te privești. După 12 ani de la deschiderea
granițelor impuse, lucrurile par doar puțin mai limpezi. Și consider că acest
dialog se datorează în exclusivitate izolării țării mele de baștină,
curiozității celor ce nu o cunosc destul
de bine, a celor ce nu vor s-o cunoască așa cum este, și, mai ales ținerii
lumii albaneze într-o altă izolare, cu mult mai nefastă, aceea a
prejudecăților.
I. M.: Da, care este mult mai gravă.
A.-Ch. K.: Evenimentele istorice, cum sunt ele comentate și
apreciate în general, mai ales cu neschimbatul limbaj de (alt) lemn, nu ne pot
spune aproape nimic, dacă nu conțin acel procent - esențial pentru mine - de
metaforă fecundă. Dacă nu privești lumea albaneză cu și prin ochii
metaforei, riști să cunoști o țară ce nu are nici o legătură cu realitatea. Mai
ales cu această realitate învinsă și deja chiar condusă de irațional. Mulți
străini au cunoscut astfel de țări, ocolind cu un pragmatism extrem, uneori
nevinovat, Metafora.
I. M.: Metaforă care izola?
A.-Ch. K.: Metafora care nu poate fi izolată. Albania a
avut parte de un chinuitor lanț al izolărilor. Puterea comunistă s-a izolat de
popor, țara s-a izolat de restul lumii. Oamenii s-au izolat unii de ceilalți.
Văzute de afară, fragmentele acestei vedenii alcătuiesc un lagăr invizibil de
prejudecăți și îi dau frâu liber imaginației instinctive: omul e înclinat să
adune într-un spațiu în care stau izolați niște necunoscuți cam tot ceea ce ar
fi fost ispitit să facă el în condițiile respective sau ceea ce nu poate face
în libertate… Noi ne născusem înăuntrul acelei izolări și astfel ispita de a
vedea ce există afară, în lipsa unui spațiu comparativ, era mai mică. Nu știam
cum e să nu fii izolat sau să fii mai puțin izolat. Dar știam cum poți fi mai
izolat decât atât. Lozincile alese pentru îndobitocire și pentru a ne steriliza
luciditatea, sunau ciudat: “În gura lupului, dansăm”, “Suntem felinarul luminos
al proletariatului mondial”, “Ce vrea poporul, face Partidul; ce zice Partidul,
face poporul”, “Clădim comunismul cu forțele proprii”, “Vom mânca și iarbă, dar
principiile nu le trădăm”. Aș vrea să mai adaug ceva. O astfel de izolare, nu
se poate înfăptui doar din interiorul unei țări. Or cei care au ajutat la
izolarea albanezilor, știau bine pe cine vor să izoleze. E un motiv de mândrie
pentru noi, căci nimeni nu izolează ființe lipsite de valoare. Nimeni nu
izolează ființe “nepericuloase”. E un fel de pleonasm să vorbești despre
imensele energii ale ființei albaneze.
I. M.: S-a vrut scoaterea din istorie.
A.-Ch. K.: Mai ales în condițiile în care s-a vrut
“izgonirea” noastră din istorie…
I. M.: În ce conjunctură s-a produs debutul tău
literar? Care erau condițiile socio-economico-culturale în acel an 1986?
A.-Ch. K.: Cu un an în urmă, pe neașteptate murise
dictatorul Enver Hodja[1]. În frunte cu el, majoritatea albanezilor se
convinsese că el a devenit nemuritor chiar și fizic. Pe urmă, s-a aflat că-și
dăduse duhul în chinuri cumplite, aproape la fel ca mulții dintre foștii săi
tovarăși, pe care îi distrusese de-a lungul acelor 41 de ani de putere. La una
din ultimele sale zile de naștere, chiar promisese că va trăi peste o sută de
ani. Iar repetarea în neștire a epitetelor “nemuritor” și “legendar” după
fiecare pronunțare a numelui său, se străduiau instinctiv să ne clarifice
dimensiunea cât se poate de terestră a dictatorului. }in minte foarte clar
funeraliile nepermis de fastoase.
I. M.: Peste tot în lagărul comunist înmormântările
conducătorilor au fost fastoase.
A.-Ch. K.: Aveai impresia că însăși Moartea era emoționată
și că abia așteptase să debuteze cu o asemenea înmormântare. Unii atei deja
formați, inclusiv scriitori de renume, țineau cuvântări lacrimogene și scriau
poeme ca și cum ar fi murit bunul Dumnezeu, iar toți comisarii încercau să ne
convingă că națiunea rămăsese văduvă. Eram la liceu și profesorii ne-au adunat
în clase; jurai că va urma dezbrăcarea și moartea în camerele de gazare. Ne-au
anunțat că gloriosul conducător nu mai era printre noi, dar noi, precum
ordonase proaspăta văduvă a lui, trebuia să transformăm durerea în forță.
Devenisem deja o generație a continuității – așa am și fost
botezați. Ne-au pus să scriem câteva pagini despre dispariția lui, cu un
optimism zdrobitor, iar cele mai frumoase compuneri au fost premiate și citite
în fața școlilor, a liceelor, a universităților din țară. Străzile erau pline
de soldați, securiști și milițieni; se plângea în hohote, sincer, frenetic, ca
într-un coșmar cel puțin biblic. Nu puteai ghici dacă din sufletele oamenilor
se dezrădăcina o lungă halucinație sau, în acele clipe, se înrădăcina alta. Din
1967, practicarea religiei fusese interzisă prin lege și nimeni nu avea voie să
creadă în Dumnezeu și nici în existența lumii celeilalte. Astfel nemurirea
dictatorului rămânea exclusiv în mila memoriei noastre. Știa el cum se poate
face abuz de ea. Fastul funeraliilor lui Hodja, durerea care atingea în același
timp ridicolul, ipocrizia primordială și incredibilul, aidoma acelor nunți
care, prin lux de parveniți și cheltuieli exorbitante, absorb tot norocul
viitor al cuplului, izbutise să ne elibereze oarecum de durerea ancestrală față
de moartea unui conducător, mai ales că umbra lui a rămas vie până în ziua de
azi. Tocmai în iarna anului 1985, eu scrisesem povestirea cu care am debutat la
revista “Vocea tineretului” în luna mai 1986. Era vorba despre întâlnirea unui
foarte bătrân poet al iubirii, lăsat în uitare, considerat chiar mort, cu un
poet tânăr. Personajul principal, de fapt, era ceasul de perete. În turnul
poetului bătrân, se face tainic un schimb de cod, iar bătrânul nu era nimeni
altul decât legendarul Lasgush Poradeci[2], cel mai mare liric albanez din
toate timpurile. Trezind invidii vecine cu patologicul, condamnat la tăcere,
încă din anii ’50, Poradeci era cel mai viu dintre morți și cel mai mort dintre
vii. Am așteptat câteva luni până ce nuvela a apărut. Ca s-o “treacă” de
cenzură, îmi adăugaseră la sfârșit o frază-clișeu care mă revoltă la fel și
acum, dar nu aveam ce face. Câțiva dintre profesorii din liceu, după ce m-au
sfătuit ca în viitor să scriu mai despre vârsta mea, au pus
unele dintre colege să citească povestirea în fața clasei, iar eu palpitam
între primele amăgiri ale gloriei și spaimele unui nevinovat trimis în fața
plutonului de execuție. În acel an 1986, Albania era vlăguită de sărăcie și
demagogie, dar noi încă ne hrăneam cu liniștea de a fi aproape egali în
sărăcie.
I. M.: Să vorbim puțin despre familia ta și
originile ei…
A.-Ch. K.: Provin dintr-o foarte veche familie albaneză din
Sudul Albaniei. Imperiul Otoman ne-a schimbat numele deoarece unul din
strămoșii nostri, Stefan, nu putea fi înlocuit, pare-se, la conducerea
administrativă a zonei unde trăiam și nu acceptase să se convertească la
islamism. Convertirea a fost ca un fel de revoluție. În scurt timp, sistemul
valorilor s-a răsturnat, identitatea multor familii a fost schimbată, unii s-au
îmbogățit rapid, alții s-au sărăcit sau au rămas la limita supraviețuirii.
Familia mea - destul de numeroasă, de altfel - a acceptat să plătească toate
taxele impuse de Imperiul Otoman pentru a-și putea păstra religia inițială.
Stefan Kyçyku era pe atunci un fel de guvernator al zonei. Purta în mână myhyr-ul,
inelul-sigiliu al imperiului. Când a observat că o parte a noilor îmbogățiți se
înghesuiau să facă legea, se spune că și-a scos sigiliul din mână și l-a lăsat
să atârne deasupra poartei, de un cui. Chestiunea aceasta s-a aflat și Poarta
Sublimă a trimis o delegație de inspectori, cu ordinul să-l pedepsească aspru
pe ghiaurul nerecunoscător. Ajunsă la Pogradec, delegația s-a adunat în casa
noastră și Stefan Kyçyku a dat un răspuns destul de simplu. “Dacă eu sunt pus
aici legiuitor, iar alții fac legea, nu contează unde stă sigiliul. Iar dacă
vreți să mai port sigiliul, mă lăsați și să fac legea cum
știu. Și cum trebuie”. Sigiliul s-a întors pe mâna lui și toată tensiunea s-a
încheiat cu acceptarea acestui nume care se citește la fel de la dreapta la
stânga și invers. Kyçyk, în limba turcă, înseamnă “mic de statură”. De o
abilitate admirabilă, funcționarii Imperiului Otoman găsiseră multe forme prin
care izbuteau să beneficieze de darurile oamenilor de altă confesiune. Am avut
parte de doi bunici extraordinari, povestitori înăscuți. De la tatăl meu, Kopi
Kyçyku, am moștenit nu doar cultul onestității și al disciplinei în muncă, ci
și dragostea față de cultura românească, iar de la mama, Martha, am învățat să
trăiesc prin intuiție, fără a-i cere acestei vieți nimic decât pe măsura
sacrificiilor depuse. Pe undeva, originile mele oglindesc viața tumultoasă și
uneori prea intensă a Balcanilor. Un străbunic al mamei mele, după ce trăise o
vreme în Ardeal, a ajuns misionar creștin într-un sat de aromâni aflat lângă
orașul meu natal. El și cu fratele lui s-au căsătorit cu două fete care
fuseseră învățătoare în }ara Sfântă. Bunicul tatălui meu, Leon Kristo Ilo, lucrase
timp de 26 de ani la Istanbul, unde avusese un hotel și câteva restaurante în
cartierele evreiești și grecești. Am avut norocul să-l cunosc și să stau de
vorbă cu el; a trăit 97 de ani. Celălalt bunic al lui tata, Aleksandër Kyçyku,
a fost administrator la Centrala Căilor Ferate din Cleveland Ohio și a decedat
în 1958 la Wellington. Emigrase din 1921, lăsându-le copiilor și soției un han
celebru, pomenit cu venerație de călătorii englezi și francezi în jurnalele
lor, dar și alte bunuri, și nu s-a mai întors. Înfricoșător de deștept, cu o
sensibilitatea fără leac, solitar, combinație aproape autodestructivă a
spiritului poetic cu cel al negustorului, a rămas, cu siguranță, cel mai tragic
bărbat al neamului meu. Într-un fel, necazurile urmașilor, raportate la
chinurile prin care a trecut el, au părut întotdeauna mărunte. Chiar și prin
tragismul lui ne-a ajutat, chiar după ce a murit. A trimis ani de-a rândul
ajutoare, bani, haine, alimente, cărți editate de albanezii din America, dar nu
s-a mai întors. A condus soarta celor de acasă prin scrisori. Avea un cult față
de lucrurile scrise. Păstrez câteva din acele scrisori. O caligrafie uluitoare
și o albaneză extrem de evoluată, cu neologisme încântătoare și cu mult umor.
Vieții și chinurilor sale le-am dedicat eu cartea “Un trib glorios și muribund”
- și mărturisesc pentru prima oară că, după apariția cărții, întunericul
memoriei și al subconștientului s-au subțiat într-o măsură tulburătoare.
Reformele comuniste din anii ’40 ai secolului trecut ne-au “ușurat” de toate
bogățiile și se pare că băieții familiilor noastre din acea generație au fost
sfătuiți să nu se încurce în nici un caz cu politica și să aleagă profesii cât
mai simple, cât mai bine ocrotite de anonimat, ca să nu pierdem și vieți
omenești odată cu pământurile. De aceea, bunicul meu, Llazar Kyçyku a devenit
meșter tâmplar. Deoarece m-au crescut părinții mamei, mă duceam la el mai rar,
ca să-mi iau porția de groază, cum s-ar zice, căci poveștile pe care mi le
spunea și care nu se găseau în nici o carte de basme, erau demne de condeiul
unui Dostoievskii sau al unui Kafka. Avea un dar aparte de a transmite gustul
relativității lucrurilor și a dimensiunilor timpului. La un moment dat, mi-a
spus: “Și acolo trăia o femeie bătrână cu patru țâțe: două le avea în față, iar
alte două în spate, de câteori pe primele două le arunca pe spate…”. Cred că
acele patru țâțe mi-au turnat în sânge vraja povestirii. Și-a schimbat
viața - eufemism albanez pentru “a murit” - la 15 iunie 1989, în
împrejurări neelucidate. Avea pietre la rinichi și a fost operat cu un aparat
sofisticat, proaspăt venit din străinătate. Operația a reușit, dar infermierele
l-au lăsat dezvelit, aproape gol, într-un colț. Era un frig cumplit la Tirana,
și a înghețat. Devenisem foarte apropiați în ultimii doi ani ai vieții sale.
Presimțea că va pleca în altă lume…
I. M.: Și a găsit în tine un excelent ascultător.
A.-Ch. K.: Dar era un adevărat purgatoriu poetic să-i faci
față vocabularului său atât de pitoresc, plin de umbre și lumini sfâșietoare ce
adunau fie și la un singur paragraf, precum un magnet sferic, tot soiul de
elemente oculte, folclorice, publicistice, mitologice, onirice, dar niciodată
triviale. Uneori credeam că-mi vorbește în ebraică sau în sanscrită. Pot spune
cu toată răspunderea că, în acele nopți albe - dormeam în camera mea și fumam
de ne sângerau gingiile - nu mai povestea, ci se întâmpla. Am avut
norocul să primesc ca într-un soi de vedenie nostradamică tot trecutul și
fragmente din viitorul sufletului nostru, având în fiecare clipă impresia că nu
el, ci eu urma să mor. Dar a murit el, iar eu m-am dus în exil. Pe lângă cutia
lui de tutun, pe care o țin în loc de cinste, chiar în biblioteca mea, printre
cărți (este una dintre cărțile mele cvasi-sfinte), mi-a mai rămas o cutiuță de
chibrituri pe care făcuse cu creionul o simplă socoteală: 100 - 76 = 24. Rămas
orfan de mic, mai târziu: văduv cu cinci copii de crescut, chinuit de
spondilioză, greu de egalat în singurătate, în onestitate și în devotamentul
părintesc, Llazar Kyçyku visase copilărește să trăiască un veac. Îi mai
rămăseseră 24 de ani. O poftă de viață de 24 de carate.
I. M.: Revenind la scrisul tău? Nuvela de debut, era
printre primele tale încercări literare?
A.-Ch. K.: Nu se poate spune că scriam de un timp anume. Sunt
adeptul predestinării, mai ales în artă, dar nu vedeam nimic deosebit în faptul
că știam să scriu fără greșeli încă de la vârsta de aproape 4 ani. Într-una din
acele sublime adunări de familie din copilărie, o rudă m-a tachinat, m-a
ambiționat mai în glumă, și eu am scris un nume albanez destul de complicat pe
un fel de covor de perete, tapitá se numește. Am suferit enorm
când m-au dus la grădiniță. Clădirea fusese închisoarea vechiului oraș și cred
că nu doar forma camerelor, a coridoarelor, a scărilor și a ferestrelor cu
grilaj păstrau energii - poate rugăciuni, înjurături, blesteme, exaltări - ale
celor care suferiseră acolo. Grădinița a fost primul meu contact cu viața în
colectivitate, cu așa numita conviețuire obligatorie. Poate de
atunci, singurătatea mea a încetat să mai fie har, s-a preschimbat în dar, și
pe acesta trebuia să-l ocrotesc cu orice preț. Sau invers. Plângeam fără
întrerupere și, la un moment dat, una din educatoare s-a apucat să mă bată. M-a
bătut sistematic, cu un elan suspect, de parcă aș fi fost nenorocul ei sau al
întregii națiuni. S-a oprit după circa două săptămâni. Miza pe faptul că eu
eram atât de orgolios, încât nici astăzi nu le-am spus părinților. Într-o pauză
a bătăilor, plin de ură, am evadat din grădiniță. M-au căutat peste tot,
înspăimântați. Am fost găsit după câteva ore pe marginea lacului, mă jucam cu
nisipul. A urmat o pedeapsă ca în filme. M-au încarcerat într-una din fostele
celule subterane. Femeile acelea aproape ireale stăteau afară, dincolo de
grilaj, rumegau plăcinte cu spanac și se uitau cum împrăștiam cu șuturile
șobolanii solizi care erau mai degrabă niște pisici denaturate. Misiunea acelor
femei era să te învețe cum să-ți iubești mama. Nu intrasem încă la școala
primară, când am scris două povestiri scurte, de câte o pagină jumătate
fiecare. Întâmplările mi le încredințase tatăl mamei mele, Vangjel Koci, meșter
tâmplar și el, o întruchipare a blândeții, om care avusese în tinerețe o voce
angelică. Pierderea dramatică a vocii, parcă i-a fost răsplătită cu creșterea
talentului de povestitor. Știa să povestească orice, perfect împărtășit întru
lucrurile și ființele despre care vorbea. Aveai impresie că însăși întâmplările
vorbeau. Cele dintâi povestiri ale mele au fost deci, simple memorizări în
scris ale celor povestite de el. Descriam modul cum cei de la putere au izbutit
să scoată aurul orășenilor mai înstăriți și să-l naționalizeze. Toți negustorii
și oamenii despre care se credea că au galbeni, au fost sechestrați, ținuți
timp de două zile și două nopți la răcoare, tocmai la una din celulele
subterane ale grădiniței mele(!), pe urmă au fost siliți să doneze aurul
viitorului ce se visa glorios, al patriei. La prima povestire, aurul era donat
puterii de dreapta; la a doua - celei de stânga. Cine a refuzat să doneze din
prima aurul câștigat cu muncă cinstită, s-a conformat mai târziu, după torturi
inimaginabile, cu ouă fierte, fierbinți, băgate la subțiori, și cu bătăi
sălbatice. Am aflat că și cei de dreapta, și cei de stânga, foloseau un bici
deosebit de periculos, confecționat din piei de șarpe. Carnea șarpelui era
scuturată afară, iar pieile erau umplute cu pietricele și cu nisip ud. Unul
dintre cei încercați, a și murit în timpul torturilor. Nu se știe dacă a
devenit martir al dreptei sau al stângii. Viitorul aurului adunat atunci, ca și
viitorul patriei noastre, încă nu se știe. Se știe doar cam cât era, și era
mult. Bunicul a păstrat acele povestiri într-o valiză de lemn până când a
murit, în iunie 1981. Nu le-am mai găsit. Erau, se pare, cele dintâi încercări
ale unui scriitor apolitic sau chiar suprapolitic…
I. M.: Care erau posibilitățile unui tânăr ca să
publice în editurile albaneze? Cum decurgeau lucrurile de la predarea unui
manuscris, până la apariția cărții?
A.-Ch. K.: Într-un interviu celebru, Hemingway îi
sfătuiește pe tinerii scriitori ca, înainte de a intra în lumea literară, să se
spânzure. Dar puțini știu să se spânzure. Nu e ușor să te spânzuri. Editurile
albaneze din acea vreme erau toate de stat. Ca la orice ierarhie literară
sprijinită și condusă de politic, locurile scriitorilor erau mai de mult
ocupate și menținute cu o încăpățânare ce poate complexa imaginația. Pentru a
nu-și elibera fotoliile…
I. M.: Care deseori erau ocupate pe viață…
(…)
[1] Enver Hoxha / Se citește: Enver Hodja (1908-1985). Om de stat albanez, fondatorul (1941) și Președintele Partidului Comunist (PCA), mai târziu Partidul Muncii din Albania (PMA) în perioada 1944-1985.
[2] Lasgush Poradeci / Se citește: Lasguș Poradeții / (1899-1987). Poet liric și traducător albanez, autor al volumelor: "Dansul aștrilor" și "Steaua inimii".
Opini/i/e
Opini/i/e