O conversație cu colegul și prietenul Augustin Cupșa
În 1998 a înființat, alături de tatăl său, Acad. Kopi Kyçyku, platforma Haemus (denumirea latină a Balcanilor), care nu este doar o revistă literară foarte consistentă de limbă albaneză, ci mai degrabă o bibliotecă virtuală cu o arhivă de peste 9.500 de pagini traduse în și din limba albaneză, dar și din alte limbi, concentrată asupra literaturii est-europene și universale. Prin acest proiect uriaș l-am și cunoscut pe Ardian Kycyku, arhitect al unui edificiu de limbă, care mi-a amintit de eroul lui Saramago din “Toate Numele”, și un autor deosebit de sensibil, atent nu doar cu fondul, ci și cu detaliul, cu formele, cu fiecare granulație a unei limbi.
Dragă Ardian, îmi amintesc că prima dată când ne-am întâlnit mi-ai povestit un pic despre anii `90, ani tulburi și în România, și în Albania; despre plecarea din Albania, care încă era sub o strictă conducere politică, sosirea ta în București, primele impresii ale orașului. Cumva anii '90 vor atrage întotdeauna nostalgia, odată pentru că au fost surprinși de valul schimbării politice și al libertății (cel puțin în Europa de Est și Sud-Est), iar pe de altă parte pentru că sunt ultimii ani ai obiectelor, ai unei lumi încă materializate, înainte de digitalizare și, mai nou, de apariția Inteligenței Artificiale. Cum a fost prima zi a ta în București? Poți să ne-o descrii cu amănunte? Cum ai venit în România? Cum ai trăit anii '90 de aici, în această „democrație originală”, cu mineriade, Caritas, privatizare, tunuri bancare, inflație masivă și celelalte mărci ale tranziției?
- După cum știi, dragă Augustin, eu trăiesc de mult, realmente sau irealmente, în Literatură – un tărâm paradoxal și contrariant, suprapopulat, dar unde fiecare locuitor poate avea la dispoziție spații imense, cam opusul unei lumi literare. De aici, mărturiile sau opiniile chiar mi se par irelevante. Dar fiindcă ne-am obișnuit să bem cafea cum se făcea în vremuri mai nobile, voi păstra tonul acelor convorbiri – și poate cuvintele vor zbura în direcția potrivită. Se știe că altfel îți citești și îți povestești (scrii) viața în limba maternă, și uneori complet altfel într-o altă limbă, chiar dacă, sau tocmai fiindcă în aceasta ai trăit, iubit și scris mii de pagini. Primul meu text important în română s-a întâmplat ad hoc, într-o poștă din zona Obor, de unde anunțam părinții că am ajuns cu bine. Păstrez și astăzi acea telegramă. Începusem să învăț româna cu tatăl meu, în anul trei de facultate. Cred că eram singurul care învăța română, printre nenumărați elevi de limbi ”mari”, într-o țară ai cărei locuitori, mai ales cei care cunoscuseră închisoarea, erau cel puțin bilingvi. Pot spune că la poștă știam o română deranjant de literară și mi-a fost cumplit de greu să-i traduc poștăriței ”am ajuns cu bine”. Mai târziu, mi-am dat seama că plecasem cu bine și nu era clar dacă ajunsesem. Prima zi – fiindcă mai fusesem în România ca turist – o pot descrie ca într-o telegramă: călătorie vlăguitoare cu autocarul și cu trenul. Transă parcă cu capul strâns între două ceasuri mari de perete, reci ca moartea, nepăsători ca viața, cu limbile care nu știu ce vor să-mi taie. Când mă trezeam un pic, întrebam: Unde suntem; înainte să cad iar în ceață, se repeta în câteva limbi răspunsul: La Ruse. Bătaia ceasurilor nu suna chiar a bătaie de joc. La Ruse îmi suna a Larus (”Larousse” – una dintre cele mai dragi cărți ale copilăriei mele). Mă miram cum de intrasem în Larousse înainte de a publica nicio carte. Ajuns afară din Larousse, la Gara de Nord. O cerșetoare cu burta multilateral despicată îmi tot tăia calea, de parcă voia să mă absoarbă și să mă nască din nou. Urcat din subteran la Piața Unirii, scufundată într-o ceață care te convingea că ești duh, în așteptarea judecății. (O revelație: Lumea Cealaltă, nu doar a literaturii, nu era o invenție). Mers la nesfârșit, într-o nesfârșită sfârșeală, cu tramvaiul 21 înspre periferiile Colentinei, lângă șinele de tren, unde un văr bătrân al bunicilor avea să mă găzduiască până la primirea unei camere de cămin. Rob al unui clișeu: 34 dolari, printre paginile pașaportului, într-un buzunar cusut de mama în interiorul unei veste croșetate tot de ea. Vesta cu care azi pot măsura cât trai inutil mi-am agonisit și care atunci era singura vestă de multiplă apărare într-o lume în care nu numai mamă și tată nu găseai, dar nici nimic altceva. Vesta, trei cărți și câteva romane în manuscris erau cam toate dovezile că exista(se)m. Într-o viziune cvasi-patetică, mă văd lipsit de viață și de unde plecasem, și unde nu știam dacă ajunsesem. Brusc, pășind pe un caldarâm bizar, făcut parcă din cranii – și nu mă gândeam deloc la vreo glorie – departe în orizont, femeia scundă și haioasă dintr-un cuplu, se oprește și urinează. Restul e glorie zilnică.
Veneam aici pentru studii de doctorat în literatură comparată și universală la Universitatea București, unde am avut onoarea să lucrez sub îndrumarea Acad. Dan Grigorescu (de altfel, primul care, discret, a scris primul despre cărțile mele în română). Câștigasem o bursă din partea Fundației Culturale Române, azi ICR. De aflat că spațiul românesc era foarte iubit, aproape mitologic, cel puțin în orașul meu natal. Doi dintre întemeietorii literaturii albaneze moderne, liricul Lasgush Poradeci (1899?-1987) și prozatorul Mitrush Kuteli (1907-1967) trăiseră și scriseseră în România. Dar înainte de toate România era visul tatălui meu, care studiase doar un an de zile la București și fusese obligat să se întoarcă acasă după răcirea relațiilor diplomatice din anii '60.
Anii '90
n-au fost pentru mine cum poate s-ar aștepta. Nu eram chiar sărac în experiența
de exilat. Zguduiala mutării din Pogradec la Tirana, la doar șapte ani, din
fericire nu mi-a trecut încă. Fusesem smuls dintr-o frumusețe care, în taină și
pe viață, te făcea imun față de psihoze. Atunci am început să vorbesc cu morții
mei dragi și să îi ascult mai selectiv pe cei vii. Iar după ce mă învățase să
citesc și să scriu, tata, care a absolvit la Tirana și geologia începută la
București, îmi povestise despre vasele de aur din subteran, care nu țin cont de
granițe vizibile; trebuia urmărit drumul aurului, nu bornele sau vorbele. Cred
că atunci frumusețea orașului natal s-a prefăcut într-un fulger încremenit de
aur, pe care trebuia să-l urmez.
La București, ani de zile am trăit ca un orb obligat să se caute pe sine în exterior – oricât de straniu ar suna –; să descopere semne sau măcar argumente, uneori abuzând de metafore sau poezie, că există, are nume, trup, orbire, limbaj, viață. În literatură, am descris starea ca pe una în care se schimba îngerii păzitori. Ei fac o pauză, subalternul așteaptă ca un nimic îndesat într-un calup de om. Simultan, căutam fulgerul de aur. Când mă găseam pe mine, îmi scăpa fulgerul – și invers. Seara mă întorceam într-un colț, complet părăsit de somn, și doar intuind că, în geometria superioară cel puțin a literaturii colțul are formă de vârf. Acolo sunt și după 33 de ani. Sigur, retragerea aceasta din efemerul imediat nu mă împiedica să gust din sărăcie, disperări, umilințe stereotipice, munci ostenitoare, bârfe, invidii, navetă, funcții universitare înalte, laude etc. Cât despre schimbările de atunci, cea mai exactă descriere am găsit-o în comentariul unui anonim albanez, înțelept cât un popor: Aveam mai puțin, ne iubeam mai mult. Personal, mi se pare că viața era mai vie, orbirea din dotare mai umană, iar eu aveam empatia foarte restrânsă. Pe parcurs, empatia s-a lărgit, uneori devastator, și trebuie achitată zilnic. Digitalizarea este o ramură a literaturii, doar că una mai uscată în timp ce reduce partea figurativă a lucrurilor și a întâmplărilor. E ca un text lipsit de subtext și se știe până unde poate ajunge.
Vii dintr-o familie de artiști, de scriitori și traducători, tatăl fiind Acad. Kopi Kycyku. Cum a influențat familia devenirea ta? Cum te-ai apropiat de limba română? Cum le găsești asemănătoare și cum le găsești diferite, româna și albaneza? Și mai ales cum te încurcă și cum te ajută la tradus această suprapunere imperfectă dintre cele două limbi?
- Arborele meu genealogic este de o
complexitate și bogăție puțin spus captivante. Nu numai la ramuri, ci și la fructe. Foarte greu găsești doi care să
aibă personalități asemănătoare. Din această cauză, întrunirile sau
reîntâlnirile, cam toate spontane, sunt adevărate explozii de metafore
literare, umor de toate culorile, subiecte ce pot clătina canoane, reacții
neașteptate, intuiții geopolitice, înțelepciune, neologisme, revelații de
etimologie etc. Știu, de pildă, că un strămoș vindea pietre din Lacul Ohrida
tocmai la Viena, pentru temeliile palatelor sau ale caselor. Altul a fost guvernator
al zonei. Străbunicul a deținut un han celebru, a emigrat în SUA și nu s-a mai
întors. I-am găsit mormântul după 55 de ani – și puteai jura că fusese îngropat
ieri. Bunicii, amândoi tâmplari școliți în străinătate, au fost povestitori
înnăscuți. Ca la câteva alte familii din Balcani, și la noi cred că s-a
întâmplat o convertire mai aparte: de la un punct anume, generațiile ulterioare
sunt răsplătite prin artă pentru puterea înaintașilor, iar aceștia, prin viața
dusă odinioară și din lumea cealaltă, sprijină calitatea artei respective.
De neînlocuit în formarea mea este tata, cu idealismul crâncen, scânteile poetice, cultura enciclopedică și alte calități neschimbate nici după ce a trecut de 80 de ani. Înainte să mă nasc, a început să creeze o bibliotecă, cumpărând cel puțin o carte la fiecare salariu sau onorariu literar. Mai întâi, cărțile stăteau în podul casei bătrânești, în atelierul bunicului, printre ferestre, geamuri, mobile in progress, scule de tâmplar, sfeșnice, cazane de rachiu etc. Când venea vreo furtună, bătăile paginilor și oftările acelea inconfundabile ale cărților mă convingeau că sunt păsări. Nu știam că pot fi, metaforic vorbind, și carnivore. Când ne-am mutat la Tirana, tata a cumpărat o bibliotecă venită tocmai din Suedia – și ea a fost prima construcție nemărginit de misterioasă a copilăriei mele: în același timp cinema, teatru, carte (în cel puțin zece limbi). Seara mă urcam pe un scaun și cercetam cărțile. Tata scria sau asculta la radio. Eu rosteam titlul unei cărți – și destinul ei era hotărât de o singură vocală, a: Da (însoțit de un hm aproape insesizabil) sau Da-a. Ceea ce voi numi O-singură-literă s-a dovedit a fi și un semn pentru viitor: când stăteam la cămin, în Regie și Grozăvești, aproape toată lumea făcea din Ardian Ardeal, iar de pronunțarea numelui de familie nici nu se punea problema. O singură vocală, y, inexact pronunțată, te putea izgoni din toate paradigmele… Tata m-a apropiat și de limba română, după ce îmi fusese profesor de italiană, franceză și puțină turcă. Nu știam nici pe departe că voi ajunge în România. În timpul facultății, când beam cafea sau ne plimbam, vorbeam și în română sau, mai exact recitam din Eminescu, Bacovia și alții, că eu încă nu puteam dialoga în proză.
Între albaneză și română există legături
profunde, dar în literatură ele pot fi percepute mai greu și nu pot fi folosite
conștient. Scrisul este o singurătate care exclude raționamente științifice.
Pentru mine, diferențele sunt mai ales în modalitățile cum fiecare limbă poate
metaforiza și poate transmite umorul. Dincolo de orice tendință de a profana
chiar inconștient, albaneza și româna îmi amintesc de două râșnițe: nu poți asimila și recrea o anumită materie cu una în
felul în care o impune cealaltă. Din această cauză, nu-mi pot programa
niciodată în care limbă voi scrie. Chestia aceasta cu râșnița e destul de veche
în creierul meu: la priveghiul cuiva din neamuri, în copilărie, dețineam
frecvent funcția de râșnitor de cafea.
Mi se pregătea un colț – poate varianta embrionară a colțului de mai târziu –
și acolo râșneam cafea ore în șir, uneori cât să bea toți locuitorii din
cartier. Metafora râșniței pare mai convingătoare când vine vorba de traduceri.
Mărturisesc că nu am tradus nimic, niciodată, decât ghidat de inspirație și /
sau de convingerea, ca cercetător al literaturii, că merită și trebuie. În
astfel de perioade, limbile mi se par roluri,
iar traducerea – un fel superior de actorie.
Proiectul Haemus este probabil cea mai solidă platformă de traduceri din limba română într-o limbă străină în timp ce este și una dintre cele mai vaste din limba albaneză, ținută de aproape 26 de ani de o mână de oameni. Ce te-a motivat să faci acest proiect? Ce simți că datorezi limbii tale materne? Traduci și, invers, din limba albaneză în română, autori și poeți, printre care Arian Leka, un prieten comun, unul dintre cei mai iubiți autori din Albania. Cât de mult te consumă această muncă? Care sunt dificultățile pe care le-a întâmpinat Haemus? Și care sunt satisfacțiile pe care ți le-a adus?
- Haemus a fost de la început un dar.
Personalități autentice, de obicei mai puțin mediatizate, din întreaga lume, au
contribuit cu ce considerau mai relevant, de la texte literare în premieră la
lucrări științifice de anvergură. Când am tipărit primul număr, cultura și
civilizația albaneză erau ori deloc, ori deformat cunoscute aici, și nu numai
aici. Comunitatea albaneză din România, în mare parte își uitase limba maternă.
Traducerile din literatura albaneză nu ieșeau din zona oficial-programată. Despre
literatura interbelică albaneză, de pildă, nu se știa nimic. Prima mea lucrare
de doctorat este un studiu în oglindă
a literaturii albaneze interbelice cu modernismul european. Prin capodoperele
ei, scrise nu ca să fie traduse, ci ca să formeze conștiințe, ea este încă cea
mai bogată și vizionară, cât este și necunoscută. Atunci au apărut și opera
poetică a lui Poradeci și proza lui Kuteli – îi reamintesc nu doar fiindcă au
trăit și scris în România. Despre acea literatură aici nu știau decât câțiva
cercetători de nișă și alți inși din cei care desființează valori prin tăcere. Tata
și cu mine tradusesem deja destule texte fundamentale necunoscute din ambele
limbi. Și ne-am gândit să înființăm o revistă nu de tip depozit, în care aduni ce nu poți arunca; nu ca să atragem profit
sau renume, ci un spațiu în care autorii, celebri, necunoscuți, marginalizați
sau încă interziși să poată publica exact ca la începuturi, dar nedepinzând de votul
mentalității programate.
Reiau tema traducerilor, fiindcă mi se
par esențiale pe termen mediu și lung pentru relațiile interumane, dar și între
culturi. Se știe că traducerile proaste sau exhaustiv programate înrădăcinează
treptat convingerea că doar atât poate crea și doar în maxim patru feluri
poate evolua o întreagă literatură, mai ales scrisă într-o limbă rară, dar
”mică”. Începe să domnească apoi acea sinecdocă întunecată prin care valorile
medii sau nechemate se zbat să tragă la nivelul lor, cel puțin în presa mainstream, marea literatură. Procesul
seamănă cu războiul demografic. Din fericire, prin menținerea cu orice preț a
calității, Haemus rămâne inaccesibil pentru consumatorul larg, ceea ce ne
obligă să ne asumăm genul acesta de anonimat. Spun acestea fiindcă starea de
fapt și de spirit mă privește direct, nu numai ca editor și traducător, ci și ca
autor bilingv. Dar mai importante decât amănuntele individuale picante sau
amare, cred că ar fi învățăturile pe care le trag între timp. Până acum, am
tradus incomparabil mai mult din albaneză în română. Grație talentelor
remarcabile din Balcani, traducerile nu sunt deloc monotone, iar uneori te
refac prin câte o revelație. Cea mai recentă: tocmai am redat în albaneză uluitorul ”Întâmplări în irealitatea imediată” a
lui Blecher. A fost în egală măsură o încercare inovativă și o satisfacție "zdrobitoare". Cartea a plecat spre cititori, lăsându-mă cu dorința de a concepe
un Tratat de Refuzare a Cărților Slabe sau Pleonasmatice,
cum le numesc. Fiindcă așa cum ceea ce poate oferi cartea n-o poate oferi alt
obiect însuflețit, și ce poate pustii cartea neizbutită n-o poate pustii parcă
nici omul.
Ai dezvoltat o relație specială cu teatrul, a devenit una dintre materiile tale de curs, ai scris numeroase piese și scenarii, dintre care am citit și eu câteva. Unele sunt pentru citit, altele și pentru pus în scenă. Tu, de asemenea, ai realizat câteva scurt metraje pe care le-ai numit „semiotice”. În ce sens? Cum vezi teatrul de astăzi din România? Care sunt autorii care te-au format? Care sunt proiectele tale actuale și de viitor în dramaturgie?
- Oricum ar suna, cred că teatrul a intrat în mine printr-una din ferestrele
casei bunicilor, de unde orașul și lacul se împleteau într-un mod
indescriptibil. Interioarele casei, pivnița – folosită și ca adăpost în timpul războaielor
-, încăperile, mobila făcută de bunicul, perdelele din zestrea bunicii, podul
unde se opreau tot felul de păsări sau cărți; un cufăr imens în care zăceau un
ceas de perete cu pendulă și geam spart, o Biblie în greaca veche, ultima
codiță a străbunicii și mai ales un monoclu din Primul Război Mondial; apoi ferestrele
adâncite în pereții foarte groși, ca niște case în miniatură sau enciclopedii
mari fără pagini, toate formau un teatru. Personajele din jurul meu, de
asemenea, erau incredibil de originale; replicile și monologurile – deseori de
neuitat. Se râdea și se plângea, de râs ori nu, în casele copilăriei mele ca
într-o capodoperă. Apoi am răsfoit fără voie câteva piese satirice ale tatălui
meu în manuscris. Au urmat lectura (de fapt, trăirea) ”Eposului Vitejilor” (legende, cântece istorice, balade,
poeme lirice din Alpii Albaniei); învățarea pe de rost a cântecelor populare și
de nuntă ale Sudului de unde sunt, serenadele din Korça,
duioasele melodii ale Albaniei Centrale. În clasa V, am fost
ales să joc rolul unui spion, într-o piesă a realismului socialist și, datorită
emoțiilor unor colegi, a trebuit să mor de două ori pe scenă. La facultate,
uluitorul Ibsen a venit în același timp cu proza scurtă a lui Pirandello –
acest geniu în stare definitiv pură,
cum îl văd și azi – și cu piesele sale unice. Într-o seară, când urmăream la
Teatrul Popular din Tirana ”Prometeul dezlănțuit” a lui Eftimiu, mi-a venit să
urlu, probabil fiindcă ajunsesem în spațiul neutru, între viață și teatru. Cred
că acel urlet s-a convertit mai târziu în piesele pe care le-am scris în ambele
limbi, dar și în scenarii.
Teatrul de azi, indiferent de țară, mi se
pare sărac în bogăție și bogat în sărăcie,
oricum s-ar interpreta aceasta. Sunt multe invoații cu orice preț, cacofonii ale
formulelor prolixe, texte scrise de autori mai puțin culți și experimentați
decât spectatori-cititorii, și o grabă devastatoare cu care devin publice
căutările autorilor, nu găsirile lor.
După ce am scris o lucrare despre Granițele
dintre teatrul existenței și existența teatrului – o viziune semiotică a lui
Ingmar Bergman ca om de teatru, mi s-a întărit convingerea că teatrul și
viața sunt chiar ca în proverbul albanez cu ”ce torni în mare, vei găsi în sare”.
Filmele pe care le fac, sunt un fel de poezie-terapie. Pornesc
din lipsă de timp pentru scris și din nevoia copilului din mine de a vedea ceea
ce alții n-au făcut încă. Le numesc ”semiotice” nu din foame de originalitate,
ci ca dovadă că sunt deschise, curate din punct de vedere subliminal. E ca
atunci când, în loc de text, îți asumi publicarea subtextului. De altfel, nu
intenționez să ies din umbra aceasta, din spatele pânzei, cum s-ar zice. Mai
tot timpul mă simt în Cinematograful ”Pojska” din Pogradec (demolat de mult),
așezat într-una din lojele construite de bunicul meu, și urmărind tot ce
rulează. Pe vremuri, când ieșeam din cinema, puteam jura că străduțele din jur
se află la Paris, Roma, Stockholm, Moscova, și trebuie să mă întorc cumva, ca
să nu fiu pedepsit pentru înaltă trădare,
ca cei care fugeau din țară.
Proiectele au mereu ceva incontrolabil. Vorbind despre ele acum, de facto îmi exprim recunoștința pentru această convorbire. Trăiesc unde ți-am spus la început, tărâm unde aproape nimic nu se supune programărilor de tip mediatic, ci inspirației. A propos de albaneză și română: cuvântul ”tărâm”, în albaneză este ”vis”, care vis știm ce înseamnă în română. Aici cheltuiesc multe energii ca nici să nu smintesc pe nimeni, inclusiv pe mine însumi, nici să mă las tras în afara colțului, nici să devin ipocrit sau să nu pot duce o viață firească. Dincolo de colț, situația este cum o știm. Lansările seamănă din ce în ce mai mult cu campaniile electorale, iar eu chiar nu candidez la nimic. Să râvnești la așa-numita glorie mi se pare exact ca și cum te-ai lupta să-ți trunchiezi câteva libertăți fundamentale, concrete. Între timp, mulți cititori citesc ca și cum ar fi deja mari scriitori insuficient de apreciați, iar mulți scriitori scriu ca și cum ar fi proprii cititori devotați. Nu prea e loc și nici timp în jurul ”visului„. Conceptele de tiraj, vânzări, rating, cotă chiar nu există pentru mine. De aici și sintagma ”Literatură paralelă”… Altfel spus: vreau să public varianta definitivă a romanului ”Empatycon sau Cartea Vieții preMature” (unde se găsesc și câteva dintre lucrurile povestite acum); să închei un film experimental ceva mai lung; să public un nou roman în limba albaneză, unul în română, câteva scenarii și să repet nu chiar încruntat prima frază a protagonistului din ”Coautorul”: E liniște sau doar nu contezi.
4 Texte*
Short Eastory
I-am uitat numele, dar țin minte că, în mare secret, mulți dintre noi îi
admirau pe dușmanii din filme și spectacole, poate fiindcă ei rosteau lucruri
pe care nici în vis nu îndrăznea să le gândească cineva. Cu prețul vieții, dar
puteau.
Eram în clasa a șaptea. Profesoara noastră de literatură se numea Libertate[1] și n-o ducea bine. Rămăsese văduvă și putea purta negru doar o zi pe săptămână,
căci Partidul nu-i permitea Morții să umbrească culorile învingătoare ale vieții noastre. Alesese de undeva o
piesă și o rescrisese pentru noi. Când am
tras la roluri, cum s-ar zice, Shórti[2] m-a ales să fiu Spion(nul).
Replica-cheie a rolului meu era:
- Ehee, maestre, ăștia nu te iartă!,
Ăștia fiind tinerii care omorau
dușmani.
Maestre era un ofițer străin, cotropitor, la fel de dușman ca mine. A repetat
fiecare acasă, fiindcă nu era timp până la premieră. Piesa asta fulgerase peste
noi ca o moarte sau fericire năprasnică.
Nu aveam emoții, ba eram chiar exaltat, căci aveam să mor, deși cumplit și
doar pe scenă, dar să mori era de pe
atunci pentru mine o dovadă că ești ales, fie și doar pentru a afla înaintea
altora dacă există lumea cealaltă.
M-au ucis la Vatra de Cultură a cartierului, o clădire aproape pariziană,
fostă biserică catolică. Am așteptat să-mi sune ceasul în culise, într-un
costum negru pe care Libertatea îl micșorase în așa fel, încât să nu difere
mult de un coșciug plouat.
Am început să mă învârt pe scenă, dar negăsind nimic în centrul ei, a
trebuit să mă învârt în pătrat. Cândva am rostit cu o voce necunoscută: ”Ehee, maestre, ăștia nu te iartă!” – și
brusc au năvălit pe scenă patru din ”Ăia”, l-au sugrumat pe Maestre și au
îndreptat spre mine câteva puști de lemn. Am căzut înainte ca gloanțele
invizibile să mă ciuruiască, dar nu de frică și nici ca ei să se omoare între
ei. O fetiță a țipat sau a sughițat la moartea mea. Una singură, ca o
prevestitoare a monogamiei.
Dar undeva greșisem, fiindcă Libertatea ne ordonă tacit să repetăm scena,
poate ca eu să nu mor înainte de a fi ucis.
Sala încremenise.
Mi-am reluat învârteala în pătrat, am rostit replica cu limbă de moarte,
”Ăia” au năvălit iarăși, dar acum opt, nu patru, și înainte de a-l sugruma din
nou pe Maestre și a mă ciurui pe mine, au urlat în cor: ”Niciodatăăă!”
Avusesem dreptate: ăia nu te iertau, de cel puțin două ori.
Aplauzele au continuat și afară. Aplaudam și eu – fusesem ucis, dar mai
murise un trădător! – rugându-mă să fi murit exact cum stabilise Partidul, ca o javră, porc și alte vietăți
proscrise de lozinci. Dar nu mă opream din aplaudat și fiindcă una dintre
spectatoare, precum am văzut cu ochii scoși de moarte, lăcrimase.
După doar patru decenii, repetând o expresie a lui tata (Vai de lume, dacă una dintre Libertăți ar fi trăit cât cealaltă...), m-am aplecat în gând asupra Spionului ucis și i-am spus: ”Ehee, ăștia te decorează, maestre martir al integrării”.
[2] În albaneză are sensurile de sorți, soartă, destin.
*
Exodul sufleurilor –
stereodramă, fragment, 2022
Fostul ceasornicar poreclit Cucu Corect, acum sufleur într-un teatru din
capitală, rămâne izolat în camera costumelor și nu se poate mișca pentru a nu
fi victima pandemiei. Dar în loc de virus este răpus de o revelație care îl
ajută să se dedubleze într-un mod nemaiîntâlnit sau nu suficient de cunoscut.
Se așază
lângă craniu și închide ochii.
SUFLEURUL
(...) Mă
iertați, stimate domnule Actor, i-am spus extrem de emoționat. Sunt un nimeni,
tocmai am câștigat concursul pentru sufleuri, și n-am citit nicio carte de
plăcere, ci doar din obligație, ca să nu mor prost, deși să mori prost ar
însemna să fi dus o viață plină de noroc... că poate există un război crunt
pentru spațiul vital între noroc și creier... și trebuie să se retragă sau să
fugă creierul, ca să poată intra norocul... De fapt, nu am câștigat postul de
sufleur, ci de vice-sufleur, deoarece Maistrul Sufleur era încă în viață, dar
am înțeles că nu mințile, ci respirația începuse să-i joace feste, adică sper
că nu fiu înțeles greșit, nu am nicio intenție să jignesc pe nimeni, mai ales
în absență... Am învățat demnitatea aceasta de la Maistrul meu Ceasornicar…
Atât de demn și urâtor de reprofilare a fost Maistrul meu drag, încât a muncit
în taină ani de zile și ne-a lăsat moștenire un ceas care nu se strică. Genială
idee. V-ați prins că era vorba de un ceas oprit, nu? Acela a rămas și cel mai
exact, și cel mai de nestricat ceas al lumii. Lumea nu știe, fiindcă e posedată
în fiecare secundă de toate mărunțișurile, dar ceasul care nu se strică există.
Și nu e deranjat de anonimat…
(…) Marele Actor m-a întrerupt cu o privire retrovizoare, căci se machia. Dragă Nimeni, mi-a spus, ai vocabularul unui prost cum rar mi s-a dat să-ntâlnesc. Ce se-ntâmplă?! Din ce piesă ai ajuns aici?! Era contrariat și a pus mâna pe o sabie de recuzită, dar care părea suficient de eficace. Dacă nu-mi spui clar ce vrei, mi-a mârâit, de fapt, să spui, am să-ți tai limba cu sabia asta otrăvită… din care moare dragul de Hamlet… și poate după aia vei începe să vorbești cu cuvintele tale. Vice-sufleur, ai zis?! Avem așa ceva aici?! Dacă da, te apuci urgent și citești capodoperele cu care vei lucra! Altfel ai belit-o! Eu am început să citesc din sărăcie și mă simt nespus de bogat. Ai priceput? A fost o clipă de neuitat. M-am simțit umilit, sigur, dar nu cu răutate. Și mi-am salvat limba veche cu întrebarea: Dar tu ce simți, Maestre, când intri în pielea unui personaj? Am auzit că altfel profesia voastră este un blestem. Să stai așa, gol, neacceptat de nicio piele… Cum să zic… De fapt, blestem pare a fi și dacă intrați sub pielea unor personaje blestemate. Nu? Asta am vrut să întreb. Și nu v-am tutuit din greșeală, din nesimțire sau că aș fi agramat, dar, în loc de Domnia Voastră, mi-a ieșit un Tu, dar cu majusculă, vă jur pe ce am mai scump… Marele Actor, cel ocrotit de mine prin nepomenirea numelui, și-a scos din teacă sabia aia otrăvită din care murea în fiecare seară dragul de Hamlet. Mai ești, am adăugat eu. Mai ești tu în general, după ce intri și deja petreci un răstimp sub pielea cuiva? Dar ce ai tu mai scump, măi Vice-sufleurule, m-a persiflat Marele Actor. Nu m-am gândit de două ori. Pe Of-felia, i-am răspuns. Și juri pe o felie din Ofelia? Jur pe Ofelia toată, am insistat… (Cu o voce care se presupune a fi a Marelui Actor) Atunci vechiului Mare Actor i-a sunat ceasul, cum s-ar zice. Că s-a transformat dintr-o dată, parcă sfâșiat de un fulger și re-cusut de altul, și a răcnit, dar inuman de fericit. E o nebunie, o magie, omule! Ce personaj extraordinar ești! O revelație! Și a râs pe neașteptate ca un tunet, mai exact: ca o avalanșă. O nebunie-o magie, repetă. Nu-ți pot explica acum, dar nici n-am de gând, fiindcă poate mi se ia darul. Cum ai zis că te cheamă? O știi pe aia cu celui nemulțumit i se ia darul? Cred că și celui prea vorbăreț i se ia limba. De aia ți-am zis să vorbești mai puțin, cu mult mai puțin. Mai puțin decât cine, m-am mirat eu. Mai puțin decât mutul din tine, mi-a tăiat-o. Că sufletele noastre sunt mute în esență, domnule. Romeo?! Hai dă-o-n mă-sa, chiar aici am ajuns?! Bine, Romeo să fie! Esențial este că tăcerea ne ține legați de Dumnezeu, nu vorbele. Astea le folosim doar fiindcă am decăzut atâta, încât nu putem tăcea cum trebuie. Uită-te și singur: vorbesc lacrimile vreodată? Sunt cuvinte oftările, gemetele, altele? Să fie clar: cu muțenie n-am în vedere necuvântătoarele... Vezi?! Ah, mă aprinsei eu. Acum înțeleg de ce Profetul Isaia a vrut să le vorbească necuvântătoarelor… Ai citit Vechiul Testament, se miră Marele Actor. Oarecum, i-am răspuns. Nu puteam să-i mărturisesc că mă apucasem de citit ca să nu stau degeaba. În ceasurile dintre două sau mai multe ceasuri stricate. Apoi, după nu știu câte mii de pagini, au apărut ceasurile de unică folosință și am avut atâta timp la dispoziție, încât am lăsat-o mai moale. Și așa vecinii mă priveau ca pe un nebun, dar nu și prinț. Si așa vecinii mă compătimeau între ei. Se vede că a citit prea mult, săracu'... Hai, mă, să stricăm niște ceasuri și să i le ducem, ca să citească mai puțin!... (...)
*
Așa sunat-au amințirile
– fragment din ”Empatycon sau Cartea Vieții preMature”,
2009
Chipul Morţii s-a schimbat
în timp.
Pietrele albe m-au învăţat
să nu dispreţuiesc niciodată emfaza anumitor expresii. E un
mod de a nu te maturiza precoce sau de a-ţi amâna sinuciderea, deşi pare
paradoxal. Nu mai ţin minte cine m-a iniţiat în vorbitul cu pietre. Erau
urmaşele stâncilor ce se sfărâmau de prea multă vechime şi se rostogoleau domol
în lac, de obicei noaptea, pentru a ajunge în mâinile noastre. Trebuia să stai
oarecum îngenunchiat pe nisipul subacvatic, să-ţi ridici capul spre cer, cu
ochii închişi, să ai la tine cele două pietre vorbitoare - de mărimea unui pumn
de copil - şi să începi să vorbeşti. Nimic nu se auzea mai clar sub apă decât
discuţia purtată de pietre, la fel cum se aud bătăile maşinii de scris într-o
noapte geroasă şi fără vânt. Cel mai bine puteai vorbi când vremea era bună şi
apele - calme. Altfel riscai să-ţi intre apa în nas, în urechi, şi să nu ai
liniştea necesară. Probabilitatea de a greşi un cuvânt rostit cu ajutorul
pietrelor era de cel puţin trei ori mai mare decât putinţa unui bâlbâit de a
pronunţa corect fie şi cuvântul „Moarte”. În scurt timp, am aflat uluit că unii
ajunseseră nu doar să ştie la perfecţie limba maternă, ci să înveţe şi limbi
străine. Mai era un băiat ceva mai în vârstă care - cum se zvonea - intenţiona
să treacă în scris limba pietrelor. Iniţial, era suficient să ştii că
pietrele vorbeau aceeaşi limbă străveche, indiferent de forma, culorile şi
compunerea lor. Un diamant, de pildă, nu vorbea o limbă mai evoluată decât o
piatră lipsită de sânge albastru. Important era să ştii cum să le foloseşti.
Cel mai uşor era să înveţi vocalele. Pe urmă, vocalele se închideau în sine, se
împrăştiau prin ape şi deveneau consoane. Vrăjitorul spunea că prima limbă a
lumii fusese o singură vocală, vocala-tată (nu mamă), din care se născuseră
toate celelalte sunete.
Cea dintâi frază rostită cu pietrele mele albe, a fost o întrebare:
- Ce faci?
Ecoul ascuţit, rece, metalic, al acestei întrebări m-a înfiorat. Ani mai
târziu I-am mulţumit lui Dumnezeu că nu-mi pusesem mie însumi acea întrebare,
căci cu siguranţă aş fi ieşit din minţi odată cu răspunsul sau înaintea lui. Şi
asta deoarece nu făceam nimic. Atunci doar eram. Îmi alesesem două
pietre albe, stranii, ce semănau cu nişte ouă strâmbe, înlăuntrul cărora ardeau
două lumânări minuscule, două flăcări albe ca zăpada, două priviri – dar nu
ştiu nici azi ale cui anume – şi mă grăbeam în fiecare apus de soare să cad în
genunchi şi să încerc să stau de vorbă cu cineva. Sunetele limbii pietrelor
seamănă perfect cu sunetele maşinii clasice de scris, doar că limba pietrelor
se aude cu mult mai bine şi se poate traduce mai uşor. Pentru că are un ecou
inconfundabil şi nu lasă urme pe foi, de pildă.
După un an de zile, devenisem cel mai bun vorbitor în pietre. Invidia unora
m-a obligat să inventez câteva cuvinte ce mi se păreau universale, accesibile
chiar şi peştilor, şi pornisem în căutarea iubirii. Nu ştiu de ce am pornit
să-mi caut iubirea şi nu averea, gloria sau alte chestiuni mai longevive. Dacă nu porneam să găsesc
iubirea, poate aş fi primit câteva răspunsuri. M-am simţit insuportabil de
jignit şi nesemnificativ aflând că şi bunicii cunoşteau limba pietrelor şi o
vorbiseră în copilăriile lor ce păreau să se fi consumat în basme.
- Şi ce anume vorbeşti? - m-a întrebat Vrăjitorul. Cu cine?
- Încă n-am primit vreun răspuns. Dar nu renunţ.
- Vezi că mie o dată mi-a răspuns chiar moartea, - a surâs.
- Moartea? Şi ce ţi-a zis?
- Să mă rog.
Nu ştiu dacă-i ascultase Morţii sfatul (sau porunca), dar mi se părea cu
neputinţă să fii atât de imprevizibil şi să vorbeşti ca el limba oamenilor, aşa
de la sine, fără a te ruga şi fără a primi ajutorul substanţial al
cuiva. Ştiu doar că, timp de şapte veri la rând, nici Iubirea şi nici Moartea
nu mi-au dat răspuns.
Îi cunoşteam deja pe toţi vorbitorii în pietre ai oraşului şi începusem să vorbesc singur. Ierarhia ce domnea asupra vorbitorilor era prea ciudată. Unii erau foarte apreciaţi pentru că înjurau regimul comunist şi-l băgau în pizda mă-sii pe conducătorul nostru legendar chiar şi când acesta se odihnea şi-şi scria capodoperele la vreo cinci kilometri departe de apele unde noi îngenuncheam să vorbim. Alţii, mai mulţi la număr, erau consideraţi miniştri de externe, fiindcă stăteau de vorbă cu confraţi din străinătate şi aflau noutăţi sau date importante legate de viaţa în lumea liberă. Spre sfârşitul anului de democraţie 1990, de exemplu, ostaş devotat al predestinării, unul dintre foştii membri ai comunităţii lingvistice sus menţionate, a ţinut morţiş, poate pe bună dreptate, să primească un certificat de revoluţionar, disident sau opozant al regimului despotic. Era un certificat meritat cu prisosinţă, conform strigătelor sale, deoarece îndrăznise să înjure dictatorul şi pe lătrăii săi în vremuri în care nici măcar o muscă nu îndrăznea să se cace împotriva curentului. Neavând nici o altă posibilitate reală de a-şi dovedi fosta disidenţă, în afara celor două pietre („primele arme ale oamenilor de rând împotriva regimului sângeros”, „primele arme de apărare a democraţiei noastre fragile”) necunoscutul confrate din copilărie ne-a trimis câte o scrisoare lungă şi plină de metafore înflăcărate, prin care ne cerea să fim oameni de înaltă ţinută morală şi să trimitem în scris mărturii în acest sens. Cu puţin înainte de a-i răspunde, disidentul ne-a trimis o altă scrisoare, de data asta furioasă şi oarecum paranoică, în care ne ruga să nu mai trimitem nimic. Regimul căzuse, dar asta îi ridicase şi mai sus pe foşti, iar, deşi tacit, vorbirea în pietre era tot interzisă. Puteai să urli cât vrei, să zbieri, să umpli cu cerneală cantităţi de hârtie cu care te poţi hrăni timp de două veşnicii, să alcătuieşti petiţii şi articole şi înjurături şi blesteme şi blasfemii de tot soiul, să demaşti şi să remaşti etc., dar să nu-i bârfeşti pe noii lideri în pietre. (...)
*
Hârtii nemâncate
Există oameni care au supravieţuit hrănindu-se cu
hârtie. Există chiar scriitori care mănâncă hârtie. Precursorul acestora pare a
fi acel călugăr anonim care, cu mâna dreaptă scria, iar cu stânga mânca. Se
spune că, într-o dimineaţă revelatorie, şi-a dat seama că mâncase tot ce
scrisese. Oare ce s-o fi întâmplat în organismul său? Ce să fi însemnat pentru
el actul scrisului, scriitorul, nemurirea şi potenţialii cititori? Poate a
găsit câteva răspunsuri fundamentale, pe care, de furie, de foame, din forţa
obiceiului, dintr-un sentiment prea apăsător de inutilitate, le-a mâncat. La
câteva sute de ani mai târziu, în Albania mea natală, călugărul s-a reîncarnat
într-un alt anonim. Sărac, fiu de săraci anonimi, omul moştenise de la tatăl
său doar o bibliotecă. Înainte de moarte, muribundul îi lăsase fiului o vorbă:
- Bani, sărăcie şi viaţă, copiii tăi îşi vor găsi
singuri, dar cărţi ca acestea nu prea…
Trebuia să le păzească cu orice
preţ. Tata luase din pâinea copiilor
pentru a-şi putea cumpăra cărţile. Moştenitorul n-avea de unde să ştie că, spre
sfârşitul anilor '50, regimul stalinist de la Tirana avea să interzică
nenumărate cărţi, majoritatea capodopere, scrise de autori albanezi sau
străini. Purtătorii acestor volume, cei
care nu le depuneau la centrele speciale de colectare sau nu le dădeau foc în
curte, riscau pedepse grele. Or aceste cărţi, ca majoritatea celor scrise de
om, nu făceau altceva decât să înveţe generaţiile tinere cum se distruge
această planetă, cam ce sentimente miraculoase n-aveau să se mai repete şi mai
ales cum începuse să devină un obiect neutru, dar încă vandabil, sufletul
omului.
Răscolit, conorăşeanul meu fură o
barcă de pescuit, o umple cu cărţile moştenite şi porneşte să treacă graniţa
prin Lacul Ohrida. Mai întâi, nimeni nu află nimic. El era atât de neînsemnat,
încât nu putea fi absent! Între timp, pricepuse cumva o anumită valoare a
cărţilor: dacă ele n-ar fi conţinut ceva ce depăşea măcar în longevitate
regimul, dacă n-ar fi conţinut o putere oarecum geamănă cu cea politică, statul
nu le-ar fi interzis. De ce nu interzicea statul pâinea, de pildă? El trece
graniţa fără dificultăţi, dar nu intră în apele statului vecin. Este deja un
duşman al poporului pentru noi şi un potenţial agent secret pentru ei. Se
opreşte în apele neutre. Dacă s-ar întoarce în apele noastre, îl aşteaptă
puşcăria, iar la vecini îl aşteaptă bătăile care-l pot obliga să accepte
ficţiunea lor, adică să accepte că este un agent special, trimis cu misiunea
să… le ducă nişte cărţi în limba maternă minoritarilor noştri care sunt pe cale
de a-şi pierde limba, identitatea culturală ş.a.m.d. Vecinii ştiau bine că, fie
şi într-o singură frază, dincolo de descrierea vremii, a unei reverii, a unei
clipe de melancolie sau de spaimă, se poate ascunde codul de funcţionare al
unei extrem de periculoase reţele de spionaj.
Cărţile din barcă riscă să fie
citite cu o atenţie antologică, aşa cum foarte puţine cărţi sunt citite şi cum
numai unii cititori de specialitate pot citi.
Fugarul rămâne în apele
neutre. Parcă niciodată n-a fost mai în
apele sale. Ca să uite de foame şi angoase, dar şi ca să înţeleagă de ce tata
ţinea atât de mult la aceste topuri de hârtie, se apucă de citit. Citeşte numai
ziua, căci pe urmă se lasă noaptea, când cei lipsiţi de lumină nu pot citi.
Aşteptând să fie căutat de ai noştri şi de ai lor, fugarul refuză să leşine de
foame şi începe să mănânce. Cărţi. În prima fază, el rumegă părţile albe, netipărite. Dar ajunge rapid
şi la cele scrise. Abia acum el devine un fel de critic literar şi este obligat
să aleagă ce va păstra şi ce va preschimba în viaţă şi în fecale. Ce anume trebuie mâncat, de fapt: fragmentele
reuşite sau garniturile? Când devine mesajul literar mai longeviv: după ce este
digerat şi contopit în elementele chimice şi nu numai ale organismului, sau
dacă este păstrat pe hârtie? Grănicerii celor două state l-au încercuit pe
fugar şi aşteaptă. Nu-l pot împuşca, deoarece astfel s-ar dovedi că nici unul
dintre regimuri – de altfel opuse – nu este democratic şi încalcă grav
drepturile elementare ale omului, cum ar fi dreptul de a se stabili în apele
neutre, de a citi şi a mânca hârtie. Între timp, fugarul a dat de o dilemă universală:
ce pagini să mănânce şi ce nu? Din care autor? Ce tematică să conţină hrana?
Unele dintre pagini i-au plăcut enorm la citit. Îi vine o idee salvatoare.
Selectează paginile dragi, le rupe, le adună cu grijă, şi le mănâncă pe toate
celelalte. Măncând, îi binecuvântează pe autorii din care ai ce mânca, dar nu-i
blesteamă pe cei din care aproape ai muri de foame. Dar după ceva vreme se vede obligat să rupă şi
din paginile alese. Păstrează acum, disperat, doar paragrafe, uneori doar o
frază, câteva semne de punctuaţie, blank-uri. Şi astfel apare în barcă o
cărticică subţire, fără titlu (sau cu titlul unei alte cărţi), sub coperţile
unui alt volum, sub numele unui alt autor sau fără nume de autor – şi e
momentul să ne întrebăm cu toată seriozitatea: acest fugar, este Cititorul sau
Autorul?
Cum să laşi un asemenea scriitor sau cititor pe mâna unor grăniceri balcanici ai anilor '50? Mai cu seamă după cel de al Doilea Război Mondial, s-a observat clar că realitatea are o imaginaţie nelimitată şi deseori umilitoare. Însă ficţiunea pare a fi nu doar mai umană, ci şi mai puternică, deoarece mai puternic nu este cel care dispune, ci cel care selectează. L-am smuls aşadar pe autorul volumaşului din barcă, i-am pus un nume (Iko, alias Dusu), i-am dat să mănânce din ziare şi din cărţi ce n-ar merita mai mult decât să fie mâncate, şi l-am adăpostit într-o piesă de teatru (viceCartea / zv.Libri) gândită în apele textuale ce unesc şi despart literaturile albaneză şi română. Pe urmă, am început să mănânc fragmente din manuscris. Când m-am săturat, am citit ceea ce nu putusem mânca. Pot afirma că, într-adevăr n-am putut mânca mai mult şi că nimeni în afara Morţii nu mă ameninţa cu moartea.
(2003)
Notă: Formatul ”4 x 4” (patru
întrebări – răspunsuri și patru texte ale intelocutorului) a fost conceput și
lansat de Augustin Cupșa.