Într-un sâmbure de diamant

Întoarcerea în insula în care, prin scris zilnic, se poate regăsi limba (privirea) copilăriei

Bergman se întoarce în dubla casă și acasă, cu memoria unui exil care i-a clarificat granițele dintre Text și realități, teatru și film, limbaj cotidian și limbaj superior, valoare artistică și hegemonie mediatică, etnic universal și universal etnic, singurătate creativă și singurătate socială, artist și autorități de orice gen, inspirație și meserie etc. Această luciditate este o armă pentru ocrotirea copilăriei și mai ales a privirii ei. 

Când lucram la Residenztheater, - mărturisește, - mă gândeam deseori la Teatrul Dramatic Regal şi-mi era dor de acasă, de propria limbă, de prieteni şi de viaţa noastră în comun. Acum când sunt acasă, duc dorul provocărilor, certurilor, bătăliilor sângeroase şi a artiştilor care înfruntă moartea.[1] 

De fapt, copilul învelit de adultul Bergman, înfruntă mai multe morți de când s-a retras sau a ieșit la Fårö.

Boundaries between the Theater of Existence and the Existence of Theater – a semiotics of Ingmar Bergman's vision as a theater man

Summary 

Boundaries between the Theater of Existence and the Existence of Theater – a semiotics of Ingmar Bergman's vision as a theater man explores the relationship between the dramatic text and the texture of society (in a broader sense, including metaphorically, simultaneously representing the perception of existence, mentality, sensibility, spirituality, the need and the capacities to assimilate the theatrical message, as well as the evolution of aesthetic and artistic tastes). In a situation of anthropological and global oxymoron, in which the precision provided by high technology collaborates with the chaos produced and maintained by the already inhuman quantity of information, the role and purpose of the text directly concern the present and the future of the human species. 

In order to more easily distinguish and unbiasedly follow the movements of the texture of society, I have chosen as an example the vision (aka method) of an artist, Ingmar Bergman, whose experiences, creations in theater and film, written or verbal testimonies mirror and convincingly convey the position that the Artist must adopt as, in the war between the Vertical Text - the texture of society (generically referred to as the Horizontal Text), the former not only to survive, not to be deformed or diluted, but also not to lose its primordial supremacy. In this context, due to the exigencies imposed by a certain (assumed) disproportion between the guiding idea of the work and the data selected to illustrate certain phenomena – some public, others accessible only through semiotic deductions or metaphor – one may conclude that the creative and existential method of an artist can be the message, the lesson for artists and not only from other generations. 

Alias ocrotirea copilăriei

[Fragment din Dr. Ardian Kycyku: Granițe între teatrul existenței și existența teatrului – O semiotică a viziunii lui Ingmar Bergman ca om de teatru]

(…)

 

Copilăria urmărește verticalitatea textului existenței fie și prin fireasca dorință și obligație (sau fatalitate) biologică de a crește. O frază-cheie a mărturiilor lui Bergman este ”Nimeni nu ne spusese că…”, în câteva variante, scris și oral, dar păstrând neschimbată tensiunea unui copil care, până la sfârșitul vieții își va cinsti, admira și indirect idolatriza părinții cu un amestec de mânie ce hrănește supărarea copilului hipersensibil cu luminozitatea unei inimi frânte din forța obiceiului, și va aștepta de la adulți în general sfaturi ”salvatoare” împotriva restrângerilor de libertate[1], împotriva plictisului existențial, neînțelegerii artei devotate, spaimelor nerostite ale apropieri bătrâneții, morții, uitării de viu etc. Nimeni nu îi spusese, de exemplu, că bătrânețea este o muncă ”full-time”.[2] 

Se poate afirma că ocrotirea copilăriei la Bergman a fost și o formă mai aparte a așteptării, a unei curiozități existențiale care seamănă cumva cu așteptarea ancestrală a mișcărilor pe care le va face destinul. Dar este și o evadare tainică, în același timp catarsis și terapie, înconjurată de inexistența timpului (mai exact: a cotidianului). Grație bunicii sale din partea mamei, Bergman nu numai că va trăi perioade lungi de copilărie fericită[3], ci și va acumula spontan o sumedenie de elemente scenografice și tipologice.

Granițe între teatrul existenței și existența teatrului

O semiotică a viziunii lui Ingmar Bergman ca om de teatru

Granițe între teatrul existenței și existența teatrului – o semiotică a viziunii lui Ingmar Bergman ca om de teatru cercetează relația text dramatic – textură a societății (într-un sens mai amplu, inclusiv metaforic, reprezentând simultan perceperea existenței, mentalitatea, sensibilitatea, spiritualitatea, nevoia și capacitățile de a asimila mesajul teatral; evoluția gusturilor estetice și artistice). Într-o situație de oximoron antropologic și global, în care precizia asigurată de înalta tehnologie colaborează cu haosul produs și menținut de cantitatea inumană a informațiilor (dominante fiind ofertele de vânzare-cumpărare, deseori învăluite sub un limbaj ce se vrea vindicativ, personalizat și spiritual), rolul și rostul Textului privesc direct prezentul și viitorul speciei umane. 

Pentru a percepe mai ușor și a urmări mișcările texturii societății (alias realităților cotidiene), am ales ca exemplu viziunea unui artist, Ingmar Bergman, ale cărui trăiri, creații în teatru și film, mărturii scrise sau verbale oglindesc și transmit convingător pozițiile – plățile și răsplățile incluse – pe care Artistul trebuie să le adopte ca, în războiul Text Vertical – textură a societății, Textul nu numai să supraviețuiască, să nu se lase deformat sau diluat, ci și să nu-și piardă supremația primordială. În acest context, datorită exigențelor impuse de o anumită disproporție (asumată) între ideea directoare a lucrării și datele selectate pentru ilustrarea unor fenomene – unele publice, altele accesibile doar prin metaforă – se poate ajunge la concluzia că metoda creativă și existențială a unui artist pot fi mesajul, învățătura pentru artiști din alte generații. (...)

* 

C u p r i n s 

Synopsis - 7

I. Textura unei societăți a tranzițiilor și tranzacțiilor 17

Textul – visul unei realități neîmplinite?. 17

Un asediu cu chip de spectacol 18

Realitatea imediată – visul unui text neînchegat?. 20

Societatea ca un auto-correct 

II. Stare de Teatru. 26

Totul se poate imagina / Totul reprezintă. 26

Ritual versus monotonie. 27

Textul Arhetipului sau Restul e relatare. 30

Un sistem permanent atacat de ansambluri 34

a. În loc de posteritate, un nesfârșit naufragiu. 34

b. Mimesis nihil est și Poesis ex nihilo 

III. Câteva trăsături ale spațiului scandinav – realități, metafore, simboluri, modus scrivendi 39

Universalul din textele locale. 39

Responsabilitate întru perspectivă și viceversa. 41

Simboluri ale unei realități – realitatea unor simboluri 41

Vis, lume, lumi 42

A citi, a trăi, a crea. 43

Ezoterikón. 44

Persoane și persona(je) 44

Un teatru care se scrie singur. 45

Centrul și perifericul în Soarta textului 46

Asceză și imagine – părți ale unei geometrii superioare