Se apleacă peste ape cu cărticica în mâini. Uneori citește fraze din hârtii, uneori privește apele și umbrele ce se plimbă în jurul bărcii.
Dusu* (în șoaptă): Aceasta este viceCartea.
Avem vreo două fraze din Prim Săptămână, ceva frânturi din Luna e Doua, câte un
vers din Anul Trei ș.a.m.d.… O va traduce cineva? Se poate. Căci conține multe
cuvinte străvechi și noi. Nu rareori mi se părea că-mi fixam și inventam tocmai
cuvintele ocolite, profanate sau uitate de voi… viceCartea, fiindcă
Cartea am trăit-o. Paginile ei s-au scurs prin ape împreună cu viața mea. Sau
viața mea s-a scurs printre cărți. Atâta viață, atâta singurătate s-au scurs –
și mor fără a învăța cum voi muri… Dureros? Luați
viceCartea și n-o predați dușmanului, mai ales celui care se uită.** Mai bine o mâncați, decât
s-o dați celui care se uită… În regulă?... Sic transit… literatura
lumii… E bine să știți că sunteți foarte singuri. Mult mai singuri decât mine.
De aceea, permiteți-mi, o, iubiți sărmani, să vărs câteva lacrimi pentru voi. Nu
mai multe decât meritați, nu mai puține decât pot. Nu mi-o luați în nume de
rău. Puteți chiar să surâdeți de lacrimile mele și de soarta mea în general.
Până mă voi elibera. Adică: până când
veți deveni cu toții țărână mai dulce ca mierea...
Coboară încet din barcă și merge ca și cum ar înota, purtând cărticica pe
cap. Apele sunt pline de sticle goale, de dimensiuni și culori diferite.
Sticlele se adună în jurul bărcii.
Dusu: Să încep, oare, să umplu sticlele acestea cu fragmente din viceCartea și apoi să le-mping în direcții diferite? N-am dopuri să le închid. Acesta a fost cel mai mare defect al meu: niciodată n-am avut dopuri.