Se apleacă peste ape cu cărticica în mâini. Uneori citește fraze din hârtii, uneori privește apele și umbrele ce se plimbă în jurul bărcii.
Dusu* (în șoaptă): Aceasta este viceCartea.
Avem vreo două fraze din Prim Săptămână, ceva frânturi din Luna e Doua, câte un
vers din Anul Trei ș.a.m.d.… O va traduce cineva? Se poate. Căci conține multe
cuvinte străvechi și noi. Nu rareori mi se părea că-mi fixam și inventam tocmai
cuvintele ocolite, profanate sau uitate de voi… viceCartea, fiindcă
Cartea am trăit-o. Paginile ei s-au scurs prin ape împreună cu viața mea. Sau
viața mea s-a scurs printre cărți. Atâta viață, atâta singurătate s-au scurs –
și mor fără a învăța cum voi muri… Dureros? Luați
viceCartea și n-o predați dușmanului, mai ales celui care se uită.** Mai bine o mâncați, decât
s-o dați celui care se uită… În regulă?... Sic transit… literatura
lumii… E bine să știți că sunteți foarte singuri. Mult mai singuri decât mine.
De aceea, permiteți-mi, o iubiți sărmani, să vărs câteva lacrimi pentru voi. Nu
mai multe decât meritați, nu mai puține decât pot. Nu mi-o luați în nume de
rău. Puteți chiar să surâdeți de lacrimile mele și de soarta mea în general.
Până mă voi elibera. Adică: până când
veți deveni cu toții țărână mai dulce ca mierea...
Coboară încet din barcă și merge ca și cum ar înota, purtând cărticica pe
cap. Apele sunt pline de sticle goale, de dimensiuni și culori diferite.
Sticlele se adună în jurul bărcii.
Dusu: Să încep, oare, să umplu sticlele acestea cu fragmente din viceCartea și apoi să le-mping în direcții diferite? N-am dopuri să le închid. Acesta a fost cel mai mare defect al meu: niciodată n-am avut dopuri.
Împinge câteva sticle cu piciorul.
Dusu: Dar ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi mâncat fragmentele valoroase ale
cărților?! Dacă aș fi mâncat exact viceCartea, pe cea dulce ca mierea… și să fi
salvat praful, plumbul, copacii profanați în zadar, materia primă a uitării… Cu
siguranță aș fi murit otrăvit… Dar fiindcă am făcut tocmai contrariul, se poate
întâmpla doar că mulți dintre voi și a celor ce vin după voi să poate jura că
nu sunt aici…
Se oprește în fața bărcii și se întoarce s-o vadă de afară.
Dusu: Mă simt ca atunci când atacau valurile sau se sălbăticeau izvoarele
subacvatice, și nici sicriul plin cu pietre cioplite ca niște lumânări de dinamită*, dar nici
celelalte pietre și cărțile nu puteau ține barca pe loc. Trebuie să dau din
vâsle și să navighez ca un fluture printre focuri de artificii mortale. Domnul
cu mila Lui mă scotea mereu nears.
Îmi plăcea să cred că Domnul îmi socotea drept ardere mâncarea atâtor cărți și căldura
revelatorie ce mă învelea după fiecare pagină scrisă frumos… Să fi fost, oare,
focul ce ar fi topit hârtiile, dacă acestea ar fi rămas copaci?!
Cu toții ies din beznă și se cațără pe barca lui Dusu. Unii fac fotografii și selfi-uri. Se urcă cu greu, se împing, se împiedică unii pe alții. Cunoscuți și necunoscuți prădează barca, se îmbracă în hainele lui Dusu, iau hârtiile rămase, le citesc în grabă, mănâncă bucăți de hârtii și de coperte, unul montează o nouă lampă de pescuit și o aprinde. Blițurile aparatelor foto se înmulțesc odată cu graba oamenilor de a lua poziții de eroi, gânditori, scriitori nemuritori. Numai pentru Dusu nu mai este loc în barcă, dar se comportă ca și cum el n-ar fi fost niciodată prezent acolo. Unii își părăsesc bărcile copiate după barca lui Dusu și se suie pe barca lui.
Dusu: Stați acolo, că bărcile voastre vor deveni bărci-muzeu. Iar oasele
voastre, fiindcă peștii nu prea se hrănesc cu oase, vor fi împărțite ca niște
amulete. Vă simțiți bine? Vă simțiși ca la voi în-barcă? Să nu cumva faceți rău de ape și… Se poate afirma cu gura
plină că acum sunteți oameni adevărați. Cum vi se pare condamnarea la moarte în
absență?... Care ziceți c-a fost direcția cuceririi? Voi ați cucerit o barcă și
eu o lume, sau… ?!
Dusu se plimbă în jurul bărcii sale, salută cu mâna pe noii locuitori, iar ei salută în toate direcțiile ființe nevăzute, și nu-l observă. Unii continuă să(și) facă fotografii, deși în barcă nu prea mai e loc nici să tușești. Nu tușește nimeni. Obiectivele se îndreaptă spre malurile lacului, spre orașele ambelor state și spre celelalte bărci.
Dusu: Astfel s-au scurs treburile, o călători nechemați. Străinii nu se
apropiau de mine, considerându-mă trimis special al alor noștri. A trăit atâția ani acolo, spuneau, nu se poate să nu se fi vândut. Asta mă
umplea de mândrie, deși nu prea aveai pe cine reprezenta afară, în afară de tine
însuți. Ai noștri mă considerau deja vândut la străini, dar vândut din ăia care
se prefac a fi trimiși speciali. Nu se
poate, șopteau, a trăit atâta vreme
în afara granițelor, încât n-au cum să nu-i prins străinii capul cu vreo ușă…
De unde să știe ei că celui părăsit de oameni i se alătură îngerii?! Și
viceversa… Nu putea accepta, sărmanii, că eu nu plecasem de una dintre părți de
dragul celeilalte – și nu m-am dus pe partea cealaltă în ciuda celeilalte… Eu plecasem ca să-mi salvez cărțile… Să
salvez cărțile pe care aveam să le mănânc. Bineînțeles, nu m-aș fi gândit
vreodată că aveam să mănânc cărți, dar aș fi mâncat de mic, dacă aș fi
presimțit miracolul. Miracolul mâncării unei cărți în timp ce mănânci altă
carte și scrii în gând cartea căreia într-adevăr n-ai ce să-i mănânci… Și
când ambele părți mi-au stat la fel de departe, viața-mi s-a sfințit. Da, da,
s-a sfințit. Mulțumesc lui Dumnezeu! Astfel, eu puteam mânca hârtii în liniște,
iar celelalte două părți să-și ascundă invidia și spaima în taina mea
intangibilă. În miracolul de a fi neatârnat.
Clar. Înainte să ajung la această stare, nici în fața ștreangului n-aș fi
crezut că lumea asta stricată n-are ce să le facă dușmanilor ei. Ea se strică
pe sine, își strică fii, nepoții, discipolii, aplaudacii, răspândacii, se
scufundă din ce în ce mai adânc în neant, în timp ce dușmanii ca mine câștigă
neîntrerupt pace și cărți de hrană… Atunci mi s-a ridicat perdeaua din fața
ochilor și a sufletului și Dumnezeu m-a dăruit să văd ceea ce se întâmplă, este
corectată, plămădită, se desăvârșește – în atâta dragoste și zâmbet divin –
dincolo de hârtii, de litere, de lectură…
Noii locuitori ai bărcii lui Dusu râd în hohote, își pălmuiesc extaziați burțile, se îmbrățișează și încearcă să nu cadă în apă, dar fără voce, ca o gașcă de surdomuți.
Dusu: Mă închideam în barcă ca într-o rugăciune, până când toată barca a
devenit rugăciune. De aceea râdeți și vă bucurați, că sunteți sub paza
rugăciunii mele… dar este o chestiune de inspirație, călătorilor… Încercați să
n-o luați razna, să nu vă pierdeți mințile din cauza norocului favorabil. Că
sunt inși care nici morți nu vor să se dea jos din barcă. Împut lumea cu
mirosuri și aiureli, dar nu coboară. E o
chestiune de inspirație, urlă, e
barca mea, numai a mea… în vecii vecilor… Asta vine fiindcă nu poți crea
opere majore în două sau mai multe bărci deodată. Ori în una, ori în cealaltă,
ori în afara apelor… Iar libertatea mea, chiar și bogăția, s-au extins mult.
Vedeți printre câte bărci pot alege acum… (Arată
spre bărcile părăsite). Toate par gemene, dar numai Dumnezeu știe ce conțin
în burți. Că nu toți sunt antrenați să se hrănească cu hârtie, ca de-alde mine.
(Se adresează uneia dintre bărci) Cu ce ai rămas gravidă, mare doamnă? Porți
în burtă prunci îmbătați din cei care nu plâng și care, fără a ști, călătoresc
spre pământuri și sânge străine ca niște mici mumii? Sau disperați de limbi și
culori diferite care se duc, se duc, se duc… Sau crești în burtă rinichi,
ficați, inimi, mațe, plămâni, stomacuri cărora le-am murit purtătorii? Sau
ascunzi arme și lumânări de dinamită pregătite de vânzare și de disciplina
pământuri îndepărtate? (Tace câteva
secunde) Că astfel se scurg lucrurile în apele nimănui, o călătorilor: te
sui pe o barcă pentru a salva niște cărți, să te hrănești că părțile lor
eșuate, dar te trezești canibal…
Barca se mișcă și piere în întuneric. Câteva bărci fără locuitori apar și plutesc pe ape, printre fulgerele ieșite din aparate invizibile de fotografiat.
(…)
Dusu, singur printre ape albastre și negre. Răsfoiește viceCartea.
Dusu (citește): Cerul este împărțit în două: jumătatea cu soare,
jumătatea cu ninsoare. Soarele e altoit cu lună, noaptea cu zi, apa cu pământ.
Nu se vede urmă de om, barcă, vâsle, păsări sau pești. Oamenii care lipsesc nu
prea sunt în apele lor. Iar cei care sunt în apele lor, nu lipsesc…
Își ridică capul și închide ochii.
Dusu: Cineva poate întreba: dar unde s-au dus atâtea lumânări de dinamită, căci
de-a lungul numărării realizate de oficialități, unele au ieșit lipsă. Vă zic
eu: le-am îngropat. Da, da. Cu aceste mâini am săpat groapa, cât pentru un
copilaș mort prematur, și acolo am îngropat lumânările de dinamită. Învelite
într-un mic cearșaf, cât pentru un prunc… Apoi mi-am tăiat unghiile și le-am
acoperit cu pământ, fiindcă unghiile și limba se topesc ultimele sub pământ.
Groapa o știu numai eu. Exagerez dacă spun că deseori sunt acea bucată de
pământ umplută cu dinamită? Dar dacă spun că ea e mormântul meu, a celui
condamnat pe viață în absență?! Exagerez în poezie, dacă lămuresc că acele
lumânări de dinamită sunt oasele mele?! (Zâmbește)
Nu, nu. E doar un sfat frățesc: aveți
grijă cui îi săpați groapa. Că puteți da de oasele mele, de mormântul meu
în absență, și… urmăriți singuri punctele…
(...)
Fragmente din zv.Libri – copëza jete a letre, frymëzuar nga Teatri (viceCartea – frânturi de viață sau hârtie, inspirate din Teatru), Librarium Haemus, București 2008. Subiectul piesei se găsește aici