- La multi ani şi la ... mai multe cărţi! Domnule Ardian-Christian Kuciuk, cu voia dv., pentru început, să facem o întoarcere în timp... Vă mai amintiţi primele lecturi decisive pentru formarea dv. intelectuală, dar şi primele rânduri scrise?
A.-Ch. Kuciuk: Vă mulţumesc pentru urare, sper să nu-mi depăşesc curând numărul anilor cu cel al cărţilor. Desigur că îmi aduc aminte de primele lecturi. Într-una din camerele în care am copilărit, bunicul zidise una dintre ferestre şi o transformase în bibliotecă. Cărţile citite parcă deveneau transparente, probabil ca să încep să văd lumea din şi prin cărţi. Mai târziu, a trebuit să parcurg drumul invers. Primii mei autori au fost bunicii, mari povestitori. Am trecut de la magia oralităţii la cea scrisă prin Shakespeare (ediţii bibliofile, realizate de albanezii din America, trimise în anii '50 de străbunicul meu, Aleksandër Kyçyku), apoi prin marele liric Lasgush Poradeci, prozatorul Mitrush Kuteli, Hemingway, Gogol, Erich Maria Remarque şi alţii. Poradeci şi Kuteli trăiseră ani de zile în România interbelică şi admirau spiritualitatea de aici. Ei nu doar scriseseră câteva capodopere ale literaturii albeneze moderne în România, ci şi publicaseră aici, la Constanţa şi Bucureşti. Ţin minte şi prima mea ”povestire”, scrisă sub semnul mimesis-ului. Ca un soi de culegător de folclor, relatam o întâmplare deja obişnuită pentru oraşul meu natal, Pogradec – sau Enkelana, cum îl denumiseră romanii – în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. A năvălit aşa-zisa dreaptă, i-a adunat pe toţi bărbaţii în subsolul închisorii – care mai târziu a devenit grădiniţă(!) – şi i-a torturat ca să spună unde şi-au ascuns galbenii. Unii au murit în bătaie, pentru că n-au vorbit, sau pentru că nu aveau galbeni. Apoi a venit aşa-zisa stângă, i-a adunat în acelaşi subsol şi i-a zdrobit în bătaie, ca să spună unde şi-au ascuns galbenii rămaşi. Chiar nu conta dacă eşti sărac lipit sau bogat, bătaia rămânea la fel de temeinică. Alţi unii au murit în bătaie, fie ca să-şi păstreze secretul, fie pentru că nu aveau ce secret să mărturisească. Toţi cei veniţi, indiferent de culoare politică sau etnie, se proclamau eliberatori. Apoi s-au sfâşiat între ei pentru bani şi putere, prefăcându-se că duc nişte lupte doctrinare. Ca să le salvez viaţa post vitam, cum s-ar zice, bunicilor mei, am scris că ei izbutiseră să ascundă nişte galbeni în gura unor peşti din Lacul Ohrida. E clar că n-au mai prins peştii respectivi până s-au mutat în lumea cealaltă şi în cărţile mele.
- Fără îndoială, se citea mult mai mult... Dintre literaturile străine, era la mare preţ literatura rusă, sau doar ceva mai accesibilă, în raport cu autorii occidentali?
Pare paradoxal, dar se citea mai mult şi se trăia cu mult mai autentic, deşi timpul lecturii pare a absorbi din timpul trăirii. Unii insistă greşit că pe atunci citeai fiindcă nu prea mai aveai ce face. Eu cred că lumea aceea era mai echilibrată, mai binecuvântată, sau noi eram mai oameni. Literatura rusă nu era iubită în Albania datorită politicii comuniste, ci pentru că era o mare literatură. Graţie acelui mister al supravieţuirii, pe care literatura şi-l păstrează şi în zilele noastre, autorii mărunţi şi vânduţi politicii, circulau în aşa fel, încât nimeni nu-i putea interzice pe toţi autorii geniali. Erau interzişi tacit Dostoievski şi Bunin, de pildă, dar îi puteai citi în linişte pe Tolstoi, Cehov, Gogol, Turgheniev, Esenin, Maiakovski. Ceva mai greu era cu autorii occidentali care, în mare măsură, erau damnaţi ca fiind reacţionari, slabi, imorali, produse ale marketingului etc. Dar găseai literatură adevărată, oricum. De obicei, când e prea multă mizerie, demagogie şi haos concertat în societate, marea literatură îi cheamă tainic pe cei care se vor hrăni cu ea.
- Îmi vine în minte un titlul - ,,Dostoievski şi Tolstoi, Poveste cu doi necunoscuţi” de Ion Ianoşi, despre aceşti doi mari scriitori care nu s-au întâlnit niciodată, deşi erau contemporani... Dv. cum i-aţi receptat pe fiecare? Mai sunt Dostoievski şi Tolstoi nişte lecturi ,,obligatorii” pentru un adolescent cu o (minimă) cultură?
Nu înţeleg de ce trebuia să se cunoască cei doi. Nu mi se pare o chestiune fundamentală ca doi mari autori să se întâlnească în această lume. Scrisul haric este precum arderea unei lumânări; are timp şi motiv o lumânare mistuindu-se să stea de vorbă cu o altă lumânare?! Cu cât mai originală este lumea plămădită de un autor, cu atât mai reduse mi se par posibilităţile şi chiar rostul ca să se întâlnească cu un alt autor de aceeaşi talie. Tolstoi şi Dostoievski îmi sunt foarte dragi: primul îmi creează convingerea că ceea ce trăieşte el, o scrii instantaneu tu, într-un amestec luminos de timpuri şi metafore, iar al doilea: că unele lucruri pe care le trăieşti tu în profunzimile intraductibile, le descrie el aproape desăvârşit.
- Dar ce mai înseamnă astăzi literatura şi lectura în general?! Câteva dintre puţinele lucruri care ne mai pot face fericiţi sau invers...?
Astăzi graniţa ce desparte fericirea de confort s-a subţiat înfricoşător. Mulţi iau drept fericire sufletească o multiplă desfătare a cărnii şi, vegetând în ea, se golesc sufleteşte şi poate nu-şi dau seama pentru ce / cine au trăit nici când mor. Unii mor fără s-o simtă – şi asta devine o dimensiune de infern pentru cei care nu mor. Mie literatura care te face fericit nu mi se pare literatură, fiindcă e văduvită de ceea ce are Viaţa mai pregnant.
- În România aţi venit, după 1990, cu o bursă de doctorat, îndrumat de regretatul profesor şi academician Dan Grigorescu, nu?
