- La multi ani şi la ... mai multe cărţi! Domnule Ardian-Christian Kuciuk, cu voia dv., pentru început, să facem o întoarcere în timp... Vă mai amintiţi primele lecturi decisive pentru formarea dv. intelectuală, dar şi primele rânduri scrise?
A.-Ch. Kuciuk: Vă mulţumesc pentru urare, sper să nu-mi depăşesc curând numărul anilor cu cel al cărţilor. Desigur că îmi aduc aminte de primele lecturi. Într-una din camerele în care am copilărit, bunicul zidise una dintre ferestre şi o transformase în bibliotecă. Cărţile citite parcă deveneau transparente, probabil ca să încep să văd lumea din şi prin cărţi. Mai târziu, a trebuit să parcurg drumul invers. Primii mei autori au fost bunicii, mari povestitori. Am trecut de la magia oralităţii la cea scrisă prin Shakespeare (ediţii bibliofile, realizate de albanezii din America, trimise în anii '50 de străbunicul meu, Aleksandër Kyçyku), apoi prin marele liric Lasgush Poradeci, prozatorul Mitrush Kuteli, Hemingway, Gogol, Erich Maria Remarque şi alţii. Poradeci şi Kuteli trăiseră ani de zile în România interbelică şi admirau spiritualitatea de aici. Ei nu doar scriseseră câteva capodopere ale literaturii albeneze moderne în România, ci şi publicaseră aici, la Constanţa şi Bucureşti. Ţin minte şi prima mea ”povestire”, scrisă sub semnul mimesis-ului. Ca un soi de culegător de folclor, relatam o întâmplare deja obişnuită pentru oraşul meu natal, Pogradec – sau Enkelana, cum îl denumiseră romanii – în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. A năvălit aşa-zisa dreaptă, i-a adunat pe toţi bărbaţii în subsolul închisorii – care mai târziu a devenit grădiniţă(!) – şi i-a torturat ca să spună unde şi-au ascuns galbenii. Unii au murit în bătaie, pentru că n-au vorbit, sau pentru că nu aveau galbeni. Apoi a venit aşa-zisa stângă, i-a adunat în acelaşi subsol şi i-a zdrobit în bătaie, ca să spună unde şi-au ascuns galbenii rămaşi. Chiar nu conta dacă eşti sărac lipit sau bogat, bătaia rămânea la fel de temeinică. Alţi unii au murit în bătaie, fie ca să-şi păstreze secretul, fie pentru că nu aveau ce secret să mărturisească. Toţi cei veniţi, indiferent de culoare politică sau etnie, se proclamau eliberatori. Apoi s-au sfâşiat între ei pentru bani şi putere, prefăcându-se că duc nişte lupte doctrinare. Ca să le salvez viaţa post vitam, cum s-ar zice, bunicilor mei, am scris că ei izbutiseră să ascundă nişte galbeni în gura unor peşti din Lacul Ohrida. E clar că n-au mai prins peştii respectivi până s-au mutat în lumea cealaltă şi în cărţile mele.
- Fără îndoială, se citea mult mai mult... Dintre literaturile străine, era la mare preţ literatura rusă, sau doar ceva mai accesibilă, în raport cu autorii occidentali?
Pare paradoxal, dar se citea mai mult şi se trăia cu mult mai autentic, deşi timpul lecturii pare a absorbi din timpul trăirii. Unii insistă greşit că pe atunci citeai fiindcă nu prea mai aveai ce face. Eu cred că lumea aceea era mai echilibrată, mai binecuvântată, sau noi eram mai oameni. Literatura rusă nu era iubită în Albania datorită politicii comuniste, ci pentru că era o mare literatură. Graţie acelui mister al supravieţuirii, pe care literatura şi-l păstrează şi în zilele noastre, autorii mărunţi şi vânduţi politicii, circulau în aşa fel, încât nimeni nu-i putea interzice pe toţi autorii geniali. Erau interzişi tacit Dostoievski şi Bunin, de pildă, dar îi puteai citi în linişte pe Tolstoi, Cehov, Gogol, Turgheniev, Esenin, Maiakovski. Ceva mai greu era cu autorii occidentali care, în mare măsură, erau damnaţi ca fiind reacţionari, slabi, imorali, produse ale marketingului etc. Dar găseai literatură adevărată, oricum. De obicei, când e prea multă mizerie, demagogie şi haos concertat în societate, marea literatură îi cheamă tainic pe cei care se vor hrăni cu ea.
- Îmi vine în minte un titlul - ,,Dostoievski şi Tolstoi, Poveste cu doi necunoscuţi” de Ion Ianoşi, despre aceşti doi mari scriitori care nu s-au întâlnit niciodată, deşi erau contemporani... Dv. cum i-aţi receptat pe fiecare? Mai sunt Dostoievski şi Tolstoi nişte lecturi ,,obligatorii” pentru un adolescent cu o (minimă) cultură?
Nu înţeleg de ce trebuia să se cunoască cei doi. Nu mi se pare o chestiune fundamentală ca doi mari autori să se întâlnească în această lume. Scrisul haric este precum arderea unei lumânări; are timp şi motiv o lumânare mistuindu-se să stea de vorbă cu o altă lumânare?! Cu cât mai originală este lumea plămădită de un autor, cu atât mai reduse mi se par posibilităţile şi chiar rostul ca să se întâlnească cu un alt autor de aceeaşi talie. Tolstoi şi Dostoievski îmi sunt foarte dragi: primul îmi creează convingerea că ceea ce trăieşte el, o scrii instantaneu tu, într-un amestec luminos de timpuri şi metafore, iar al doilea: că unele lucruri pe care le trăieşti tu în profunzimile intraductibile, le descrie el aproape desăvârşit.
- Dar ce mai înseamnă astăzi literatura şi lectura în general?! Câteva dintre puţinele lucruri care ne mai pot face fericiţi sau invers...?
Astăzi graniţa ce desparte fericirea de confort s-a subţiat înfricoşător. Mulţi iau drept fericire sufletească o multiplă desfătare a cărnii şi, vegetând în ea, se golesc sufleteşte şi poate nu-şi dau seama pentru ce / cine au trăit nici când mor. Unii mor fără s-o simtă – şi asta devine o dimensiune de infern pentru cei care nu mor. Mie literatura care te face fericit nu mi se pare literatură, fiindcă e văduvită de ceea ce are Viaţa mai pregnant.
- În România aţi venit, după 1990, cu o bursă de doctorat, îndrumat de regretatul profesor şi academician Dan Grigorescu, nu?
Da, a fost o onoare să lucrez cu Domnia Sa. În afara multor lucruri pe care le-am învăţat despre literatura comparată şi despre anumite mecanisme ce menţin valoarea universală a unei literaturi indiferent de limba sau cultura în care e scrisă, Dan Grigorescu a fost primul care a scris elogios despre romanul meu de debut în limba română, ”Anul în care s-a inventat lebăda” (1997). Un nou prozator, se intitula eseul. De câte ori cobor acum la metrou, am convingerea că îl voi revedea: în costum şi cravată, cu acea geantă mare şi grea, pe care instinctiv o comparam cu un mic sicriu. Nu ştiu ce căra în ea spre o lume sensibil mai rafinată.
... Şi a urmat un traseu spectaculos şi rar în istoria literaturii române: v-aţi perfectionat limba atât de repede încât aţi început să scrieţi şi în română, una admirabilă, care pe mine m-a făcut mereu să cred că proveniţi sau aveţi ceva legături cu vreo familie de români de prin Balcani...
S-a întâmplat s-o mai spun: nu eşti primit într-o altă limbă, dacă nu eşti invitat. Şi nu poţi fi invitat într-un spaţiu pe care nu-l iubeşti. Este o chestiune de har şi nicidecum de performanţă individuală, sau de alchimie etnică.
- În prezent, trăiţi în două culturi... Este acesta un avantaj sau un impediment?
Cel mai des simt că două culturi trăiesc în mine, nu invers. Nu este mereu uşor, dar e prea frumos. Aceste două culturi au multe asemănări, deşi una, la prima vedere, este de structură latină, iar cealaltă nu. Ca individ şi mai ales ca prezenţă fizică, eu trăiesc în ele prin absenţă sau ocultare. Uneori Dumnezeu te duce la mari adâncimi ale culturii şi acolo nu ai voie să te implici în mod clasic la mersul ei cotidian. Cu timpul îţi pierzi capacitatea de a o face şi aceasta mi se pare cea mai aleasă existenţă pe care o poţi avea cât timp eşti încă în trup şi nu complet în cărţi.
- Dacă ştiu bine, faceţi un al doilea doctorat, în teologie... De aceea, aş vrea să vă întreb: Credinţa şi / sau literatura pot salva lumea de sub influenţa Răului...?
Chestiunea cu literatura ce poate salva este o glumă întunecată, pusă în circulaţie de inşi care n-au suficientă credinţă sau dragoste de semeni. Ne aflăm în perioada dominată de cei care, fără să-l urască pe celălalt, nu-l pot iubi, şi a celor ce, neiubindu-l pe celălalt, nu-l urâsc. Lucrurile cu adevărat importante sunt deseori doar mimate, sau damnate drept patetice, iar cele negative – aplicate direct, acum şi aici. Este ca o retragere tăcută a luminii din noi, în paralel cu străduinţa absurdă da a recupera simţirea prin demagogie ieftină, camuflată în performanţe stilistice. Esenţa jertfei în literatură este diferită de cea a credinţei.
- Arghezi avea acea obsesia a absenţei răspunsului din partea divinităţii... Consideraţi că Dumnezeu s-a retras din lumea noastră sau lucrurile stau şi mai grav? Cum interpretaţi singura expresie prin care Nietzsche a devenit cunoscut chiar şi pentru cei care nu l-au citit?(ma refer la ”Dumnezeu a murit”).
Pe unul dintre nenumăratele ziduri ale Europei se găseşte şi următorul grafitti: Nietzsche a zis: Dumnezeu a murit. / Nietzsche a murit.
Din nefericire, au fost şi sunt nenumăraţi autori în situaţia argheziană şi cred că ei n-au ştiut cum şi ce să întrebe, de n-au primit răspuns. Culmea este că unii chiar se mândresc cu asta. Sau pur şi simplu vor să câştige ceva prin etalarea publică a unei asemenea obsesii, căci nu este o izbândă să dai sfoară prin ţară despre cum n-ai primit răspuns. Suferinţa poate fi colectivă, dar întrebările şi răspunsurile, ca şi darurile, sunt întru totul individuale, personalizate, cum se zice astăzi. A rostit Ellie Wiesel o frază remarcabilă, vorbind despre Holocaust: ”Nu întrebaţi unde a fost Dumnezeu, ci unde a fost omul”. Iubirea – în concepţia ei supremă, numită şi Întunericul Străluminos – nu se retrage, chiar dacă este (sin)ucisă, rănită, călcată în picioare. Omul (care poate fi considerat Întrebarea) sfinţeşte locul, tot omul pustieşte locul. Locul pustiit poate pustii oamenii, la fel cum oamenii sfinţiţi pot exorciza pustiurile.
- Sfinţii nu mai există astăzi decât în calendarul religios...? E acesta un semn că lumea merge spre rău, spre tot mai rău sau o schimbare de paradigmă?
Depinde unde îşi face veacul fiecare. Unii vor să trăiască mai mult în oraş, alţii mai mult în Rugăciune.
- Să trecem la un alt domeniu... Din punct de vedere al carierei universitare, acest an a însemnat şi o mare provocare, aţi fost ales rector...
Da, colegii de la Universitatea Română de Ştiinţe şi Arte ”Gheorghe Cristea”, una dintre primele universităţi particulare postdecembriste, mi-au conferit încrederea lor şi am proiectat împreună o strategie menită să ducă mai departe calitatea învăţământului superior. Nu ştiu cum ar suna, dar funcţia aceasta e răspândită în atâta muncă (nu doar a mea) făcută din tot sufletul, încât nu-i simt greutatea şi, pe undeva, în timp ce scriitorul tinde firesc să devină un spiritus rector, rectorul nu-l poate decât ajuta.
- În general, după 1990, învăţământul românesc se află într-o permanentă schimbare... Dacă aţi primi drept premiu (sau pedeapsă!) să fiţi ministru al învăţământului pentru luna dv. de naştere, ce măsuri urgente aţi lua?
Nu mi-e teamă de aşa ceva, deci nu se poate întâmpla.
- Imi aduc aminte, anul acesta, în dimineaţa anunţării rezultatelor, ştirea zilei la Realitatea tv era că în judeţul Ilfov - 85 %, iar în Bucureşti - 45% dintre candidaţi au picat examenul de bacalaureat şi că, în general, rezultatele au fost, paradoxal, şi mai slabe decât anul trecut... Un dezastru care se repetă... Subiectele sunt prea grele sau elevii tot mai nepregătiţi? Există soluţii?
Un dezastru doar se vede în unele rezultate, dar nu e acolo. Dezastrul este în dispoziţia umană şi în insistenţa dementă de a opta pentru ignoranţă, pentru autoizolare în materie (nu cenuşie), ceva de genul: ai carte, n-ai parte şi viceversa. Probabil în curând rezultatele vor fi transmise invers: nu cât la sută din tineret n-a reuşit, ci cât la sută a reuşit. Pe de altă parte, nicăieri nu scrie că toţi trebuie să aibă o facultate. Unii trebuie să pună mâna pe unelte clasice şi, prin asta, să menţină un echilibru străvechi, altfel am cere azil la internet, sau de la internet la o realitate părăsită de har. Viaţa răsăriteană, de altfel, este plină de neprevăzut. A mai spus cineva: acum o jumătate de veac au emigrat cei deştepţi şi am văzut ce s-a întâmplat. Acum o să plece ăia mai puţin deştepţi şi măcar vom vedea ce se va întâmpla. Nu mai sunt graniţe vizibile în continentul nostru – astfel şi circulaţia materiei cenuşii se va supune unor reguli noi, nu ştiu cât de benefice, însă. Cert este că se poate şi chiar trebuie lucrat cu tineri care aspiră să devină individualităţi, nu simpli plătitori de taxe. Când eram decan la facultatea de arte şi ştiinţe a universităţii, am lansat concepţia de Masa rotundă cu un singur colţ. Asta presupune dezbateri deschise – nu şi sterile – în timpul orelor de curs şi seminarii, ca fiecare student să-şi clarifice pas cu pas drumul pe care vrea să meargă, totul sub semnul unui echilibru intelectual şi spiritual, deoarece când multe capete gândesc la fel nu gândesc mult, iar când fiecare cap gândeşte în felul său dispare dialogul. Iar anul trecut, după o idee iniţiată de Doamna Prof.univ.dr.ing. Lidia Cristea, preşedintele universităţii, am organizat concursul Litteris Forum. Participarea elevilor şi mai ales talentele descoperite pot clătina din temelii orice pesimism.
- Apropos de subiecte, cineva spunea că rezultatele la limba română au fost slabe pentru că tinerilor de astăzi nu le mai place Eminescu... Clasicii se pot demoda, s-a schimbat gustul adolescenţilor sau e mai degrabă o vină colectivă pentru că nu mai ştim să îi percepem şi să îi punem în valoare, din punct de vedere cultural?!
Nu clasicii se pot demoda, ci contemporanii devin mai superficiali; unii din neputinţă, alţii conştient, alţii dintr-un snobism la fel de distrugător ca şi vânzarea sufletului. Unii dintre clasici îşi au nu doar precursorii în viitor, ci şi detractorii. Uneori, din păcate, admiraţia faţă de clasici atinge idolatria, iese din firesc, şi ei sunt respinşi înainte de-a fi cunoscuţi. Din cealaltă tabără, pseudo-elitele şi unii oameni de condei, cu un oarecare renume, cu ambiţii imense, dar lipsiţi de operă, arzând etapele, fac orice ca să devină deschizători de drumuri, guru, modele vii şi nemuritoare, şi astfel, prima lor mişcare este desfiinţarea sau alungarea din centrul atenţiei a clasicilor. În istoria balcanică şi nu numai, nu e nicio noutate. Este doar o dovadă mai apropiată în timp că nimic nu poate începe de la zero.
- Credeţi în necesitatea unui bacalaureat diferenţiat?
Diferenţiat sau nu, cei aleşi să ducă mai departe valorile şi esenţele o vor face, chiar dacă asta n-o să se vadă şi nu va fi premiată. Vă dau un exemplu demn de marea literatură. Anul trecut şi-au luat licenţa la noi trei membri ai aceleiaşi familii. Copilul suferea de un handicap şi ambii părinţii se înscriseseră la universitate doar ca să-i fie alături. Au urmat împreună toate cursurile şi seminarile, fără să-şi facă un titlu de glorie din situaţia lor şi fără să se victimizeze. Mulţi nu ştiau că sunt aceeaşi familie. Zâmbeam cu faţa şi plângeam cu inima de fericire de câte ori aveam ore cu ei.
- Sistemul universitar trebuie şi el reformat sau se află într-o situaţie mult mai bună comparativ cu sistemul preuniversitar?
Un mesaj pe care l-am folosit la alegerile pentru funcţia de rector a fost: Reformele deseori schimbă doar formele.
- Ce sfaturi aţi da unui tânăr student, unui tânăr scriitor care vrea să publice prima sa carte? Să citească mai întâi, spre exemplu, mult Dostoievski, sau e suficient talentul?
Mi-am şters sfaturile potenţiale din memorie. Ţin minte cum un scriitor mediocru, pe la mijlocul anilor ‘80, după ce-mi citise câteva dintre primele proze, a insistat morţiş să mă apuc să ţin un jurnal mai aparte, o cronică extrem de fidelă, ca în desenele japoneze, să scriu cu cât mai multe amănunte, oricât de obositor ar fi, întâmplările zilnice, că aveam eu să văd în viitor fructele dulci ale muncii şi sigur aveam să-l binecuvântez. Dar viaţa de atunci era atât de săracă în exterior, încât jurnalul acela ar fi însemnat un soi de traducere a neantului în cuvinte... Numai un dispreţ nesănătos îl poate face pe un individ să-l sfătuiască pe altul să se anihileze astfel. Scrisul este un dar şi o muncă unice, de aceea cele mai multe sfaturi date altuia în domeniu rămân variante ale dispreţului ascuns, ale unui voyerism ce frizează psihiatria, sau ale unor orgolii intrate în sevraj.
- Pe termen lung, sunteţi optimist în ceea ce priveşte destinul literaturii în general, sau...
E prea târziu pentru mine ca să mă frământe aceasta.
- Există opinii conform cărora romanul dv., Ex, este unul dintre cele mai interesante ale perioadei postbelice din punct de vedere al reprezentării lumii balcanice... Dv. îl apreciaţi la fel de mult, sau aveţi alte titluri personale preferate, din creaţia dv.?
Este singurul meu roman pe care l-am scris în tren, când făceam naveta la Constanţa. El completează cumva un fel de sagă scrisă parţial în limba albaneză, parţial în română, dar umorul îl face roman balcanic scris în română. Ex – roman de dragoste & conspiraţie, scris în cheie duios-sarcastică, este strâns legat de Asediu, de Un trib glorios şi muribund, de Empatycon sau Cartea Vieţii preMature, de Dulcea taină a nebuniei, Cerul dintr-un plic şi de câteva romane pe care le-am scris în limba albaneză. Nu scriu niciodată după un program anume, dar când un text se armonizează în mod firesc cu cărţile anterioare, fără a semăna cu ele, mă supun. În aceşti (cel puţin) cincizeci de ani, lumea balcanică a fost oglindită prea des în literatură, de voci geniale, dar şi nechemate, atingând deseori nişte clişee ce decurg din prea mult exotism, entuziasm sau trâmbiţare, servind unor interese extraliterare ce vor să încorseteze darul scriitoricesc al acestui spaţiu în anumite coordonate. E bine totuşi de ştiut că Balcanii, înainte de a fi un Butoi cu Pulbere şi de civilizaţie întârziată, este un Butoi cu Metafore, pe care lumea actuală, datorită unei birocratizări multiple, nu le poate asimila cu uşurinţă.
- In romanul şi literatura dv. în special, dar şi în general, dar şi dincolo de ea, se poate vorbi de o atitudine sau chiar de o tipologie Homo Balcanicus?
Da, a fost un scop de-al meu ca să aduc în literatură şi unele ipostaze atât de certe şi totuşi atât de ocolite ale lui Homo Balcanicus.
- Vă mai aduceţi aminte care a fost punctul de plecare?
Sunt multe puncte de plecare şi nu cred că suntem în stare să le localizăm cu exactitate. De aceea, pot spune că un punct ar fi plecarea mea din oraşul natal spre Tirana, apoi de la Tirana la Bucureşti, călătoriile la Athos, la Paris, Venezia, Leipzig, plecarea dintr-o singură limbă de scris la două limbi, aproape toate experienţele exilului, începând cu perioadele în care te naşti dimineaţa şi mori seara şi terminând cu călătoriile viaţă-carte-viaţă sau carte-viaţă-carte. Puncte de plecare sunt şi întoarcerile, paginile scrise, oamenii dragi care dispar din viaţă şi se mută în cărţi sau invers, fiinţele sau oraşele regăsite, jocurile de-a memoria ale uitării, jocurile de-a uitarea ale memoriei etc... Până la urmă, nu contează de unde porneşti, ci cum mergi.
- Există o pagină, o scenă sau un citat care vă place cel mai mult şi pe care l-aţi citi la o lectură publică?
Cred că pentru acest dialog, ar merge începutul romanului Empatycon: ”În ultima sâmbătă a fiecărei luni, bunicul poreclit în şoaptă Vrăjitorul mă lua de mână şi mergeam la cimitir, unde puteam jura că nu zac schelete, ci cărţi. Niciuna dintre acele sâmbete n-a fost ploioasă sau insuportabil de rece. Erau uscate şi luminoase; odată cu lucrurile şi fiinţele ce se duceau pe apa sâmbetei, pesemne se ducea şi apa respectivă. Nu erau nici obişnuitele sâmbete ale morţilor, căci astfel toate celelalte zile ale săptămânii ar fi fost ale celor vii, şi puteau fi considerate singurele zile întru totul vii ale dorului de o lume mai umană. Ne opream solemn la cişmeaua de piatră şi ne spălam de trei ori la faţă, ca să nu fim deocheaţi. Nu ştiam dacă riscăm să fim deocheaţi de cei vii sau de cei cărţi, dar păşeam mereu printre morminte cu privirile celor ce abia au ieşit din apă. Vrăjitorul saluta discret în stânga şi în dreapta, rostea câte un „merge”, „hm”, „în curând, sper”, iar eu rupeam şi realipeam versurile cioplite pe morminte. Vrăjitorul era convins că cea mai acceptabilă formă pe care o poate lua un muritor după trecerea dincolo era o carte. A fost om – bun, rău, neutru etc. – s-a făcut carte. Unii nu izbuteau să devină mai mult decât propriile nume, prenume, porecle. Iar alţii nu deveneau chiar nimic, nici măcar nimic, şi erau înghiţiţi de memorie imediat după deces. Vrăjitorul insista că nu uitarea înghiţea oameni, deoarece ea n-avea ce face cu ei, ci memoria. Memoria îi folosea pe urmă în mii de feluri, în momente ştiute numai de ea, şi acest proces putea fi denumit drept „viaţa unora sub pielea şi soarta altora”.
Vrăjitorul era un cititor împătimit şi nu accepta nici în ruptul oaselor chinuite de spondiloză că oamenii, mai ales femeile, după ce purtau o anumită calitate şi cantitate de frumuseţe, puteau deveni chiar schelete nenumite, oale, ulcele şi îngrăşăminte. Nu. Oamenii se preschimbau în cărţi, deşi aproape nimeni nu le mai citea decât în treacăt, sporadic, sau în clipe de ananghie.
Încă nu ştiam ce înseamnă o carte şi nici ce înseamnă un om, o femeie, o preschimbare în carte sau în om. Vrăjitorul era ferm convins că cea mai înaltă formă pe care o poate lua o carte după ce este citită şi înţeleasă, este aceea de om, indiferent de sex, etnie, vârstă şi misiune pe această lume. Dacă o carte devenea om, se putea considera – fără a-şi pierde teama de Dumnezeu – mântuită. Iar dacă omul trăia în aşa fel, încât să lase în uitare exact ce lasă în memorie o carte, totul era perfect. Folosea extrem de rar cuvântul ‘perfect’”.
- Scrieţi şi teatru, ultima piesă a fost pusă în scenă, dacă nu greşesc, anul trecut? Cum a fost receptarea?
Amândouă spectacolele au stârnit dezbateri furtunoase. M-am bucurat, pentru că textul, printre puţinele pe care le am şi în română, şi în albaneză, ”Coafura sfinţilor”, nu este deloc experimental şi nu zguduie tabuuri legate de sex, religie, etnii etc.
- Apropos de citate... Nu ne spuneţi câteva proverbe albaneze?!
Proverbele albaneze nu se pot traduce uşor şi transmit mai mult decât orice altă formă de artă. De exemplu: Cui îi rămâne capul strâns, şi-l poate răscumpăra cu cuvântul; cui îi rămâne cuvântul strâns, nu şi-l poate răscumpăra decât cu capul, Mă simt precum doi şeptari într-un treisprezece, Steaua a vrut coadă şi astfel a început să dispară, Nevasta este amanta săracului, Ce conţine burta, scoate damigeana, Bărbatul moare o singură dată, fricosul – zilnic, Vino moarte să mă iei, dar când ajungi ia-l pe vecinul, Dai un bănuţ să intri-n horă, apoi dai o mie şi nu mai poţi ieşi, Dacă te culci cu orbul, te vei trezi chior, E leu în faţa şobolanului şi şoricel în faţa tunului, De m-ai minţit o dată, să te omoare Dumnezeu, de m-ai minţit a doua oară, să mă omoare pe mine...
- În Albania există această obsesie a Premiului Nobel?
Evident.
- Aţi participat la multe târguri internaţionale de carte... Care v-a impresionat şi este vreunul o experienţa obligatorie pentru un tânăr scriitor sau cititor?
S-a întâmplat să particip şi ca un simplu anonim, şi ca exponent al literaturii române, şi al literaturii albaneze, ba chiar şi al Literaturii Exilului. Astăzi târgurile de carte sunt nişte săli imense, zgomotoase, unde se vorbeşte atât de mult, încât ai impresia că pe lume nu se mai scrie de mult, sau mai rău: scrisul a fost interzis definitiv. Te poate înfiora neputinţa de a pricepe cum Cartea, o entitate ce se naşte într-un spaţiu atât de intim şi tăcut, este scoasă la vânzare în spaţii concepute pentru mărfuri de dimensiuni uriaşe şi de longevitate măsurabilă. Uneori halele seamănă cu nişte aeroporturi în care toate avioanele au întârziere, sau nu vor veni niciodată, dar nimeni nu-şi omoară timpul citind, ci vânzând cărţi. Cred că un tânăr autor ar trebui să ajungă acolo măcar o dată, mai ales dacă e pregătit să afle la ce singurătate (cruntă, dar şi înălţătoare) s-a băgat. Va avea timp să mediteze prin străzile şi cafenelele străvechi ale unor oraşe superbe, pe alocuri magice, pe alocuri pustiite. Şi cărţile sale nescrise vor avea de câştigat după ce, printre altele, va cunoaşte îndeaproape câţiva confraţi celebri, eventual idoli de tinereţe sau de maturitate, traducători, editori, cititori. Deziluzia moarte n-are. Deseori nici iluzia.
- Aproape de final, o să folosesc un tocit, dar încă util clişeu: Ce proiecte de viitor aveţi pentru această toamnă, pentru anul ce va veni, pentru acest deceniu sau până la... sfârşitul lumii?
Tocmai mi-a apărut în oraşul meu natal un volum de proze alese. Se poate spune că am ajuns în oraş pornind de la un sfârşit al lumii, după aproape 43 de ani de drumeţii, căci traiul în scris funcţionează după un alt calendar şi după o altă geografie, incluziv virtuală sau textuală. Se pot face multe până la orice sfârşit al lumii şi înapoi sau mai departe.
- În final, aveţi un mesaj pentru cititorii ,,Contemporanului”? / În final, aveţi un mesaj pentru ... colegii dv.- cititorii revistei ,,Contemporanul”?
Dincolo de orice complezenţă: mai rar am văzut ca autorii şi cititorii unei reviste să fie atât de apropiaţi şi să se îmbogăţească în tăcere şi chiar într-o autentică smerenie intelectuală ca la ”Contemporanul”. Cred că doar şi existenţa acestei comunităţi la Porţile Orientului – şi, de ceva vreme, şi ale Occidentului – mai ales în aceste vremuri, este un mesaj de sine stătător.
A consemnat: Drd. George Motroc
Bucureşti, august 2012