Îmblânzirea ceștilor de cafea

"Dar mai întâi a răpit-o printr-o altă invenţie uluitoare; o cu totul nouă meserie, o meserie nemaiauzită.

Efigenia rămăsese înmărmurită ascultând vitejiile neamului Toacă, de la Marele Descântec al lui tata socru, până la ibricele sculătoare, povestite cu umorul de neîntrecut al Mamei Mamelor, dar noua născocire a Sfârşitului, cea de după lucrarea oraşului, aproape că a dus-o la un orgasm spontan.

Deja se vedea soţie a lui, mireasă de vis, admirată de toţi orăşenii, admirată chiar de soldaţii străini, chiar de marele Sultan, care profitase şi dânsul câte ceva din duhul ibricelor sculătoare.

Se vedea mireasa unui băiat-minune care dăruise deja oraşelor – judecând după mişcările graniţei – o întreagă oaste de copii zămisliţi sub zodia ibricelor. Mireasa unui mare înţelept, a unui mare profet, a primului îmblânzitor de ceşti de cafea, din lume.

Din literatura paralelă: ”Un trib glorios și muribund – eposul unei uitări” (1998)

Iscălitor Întâi visa să moară pentru limbi, ca să renască pentru pacea sufletului. Ajunsese să se vadă închis nu ca toată lumea în sine, în pârnaie, în butoaie, în coşciuge etc., ci în limbi. Cele mai triste clipe ale vieţii sale – terorizat de parfumul decăderii forţate – ajunseseră să fie clipele când era ridicat să tălmăcească pentru binele ţării, pentru binele unui sau altui Imperiu, pentru cutare armată sau oaste sau legiune imbatabilă… De aceea, apelase la o sinucidere mai puţin cunoscută: smulgerea limbii. Probabil aşa le fusese scris bărbaţilor din neamul său: să moară din limbă. Şi regretatului tată îi intrase moartea din gât, în chipul unui scorpion. Cu o zi în urmă, pe la miezul nopţii, pălmuindu-se cu pliscurile păsărilor nebuniei, se trezise ţipând singur: “Nu mai vorbi, nu mai vorbi, taci, taci, taci, taaaaaci, te tai, te tai, te taaaaa-aaci!” Îşi băgase mâna în gât, ca să-şi smulgă blestemul din rădăcini, dar scăpase cu viaţa, deoarece i se făcuse dintr-o dată rău şi nu s-a oprit din vărsat până când au venit să-l ridice. Profund tulburat, devenise conştient de dulceaţa fără seamăn a vorbirii, a puterii de a rosti, a harului de a înjura, şi fusese copleşit de o milă, de o compasiune fără seamăn faţă de fiinţele necuvântătoare: era cât pe aci să dea de zoofilie.

- … nul Marele-Singurul-Iluminatul-Trimisului-Lui-Allah pe pământ gândit nu v-a uitat a avut sfânta bunăvoinţă să întoarcă privirea spre voi să vă aleagă nu doar să apăraţi pământurile noastre din Marele Deşert ci şi să vă luptaţi pentru câştigul altor pământuri vă dau vestea bună că veţi face parte din faimoasa Legiune de Cucerire a Cerurilor, cunoscută sub denumirea LCC voi încă nu pricepeţi importanţa misiunii care vi se încrede voi încă nu ştiţi ce înseamnă să faceţi parte din LCC… 

Din fostul centru al fostului oraş, din gaura minaretului înjumătăţit, din gura muezinului, săgetă spre urechile fleşcăite ale cerului vocea piţiguiată a unei fiinţe scuipate pe pământ fără nici o vină. 

Se lăsă tăcerea. 

Printre ruine şi gropi, se iviră fantomele rudelor.

Un trib glorios și muribund – eposul unei uitări(1998)

București 1998, 2002, 2005, 2013 , 2024

Un trib glorios și muribund – eposul unei uitări

Editura Paralela 45, 2005

„Este o onoare pentru literatura noastră că acest roman total, de o anvergură marqueziană, există în limba română. Dacă în romanul „Un veac de singurătate” este descrisă viaţa unei familii latino-americane în decursul unui secol, în epopeea care se lansează astăzi, fără a fi vorba de o replică, este descrisă multiplu viaţa Balkaniei de-a lungul unui mileniu. Putem afirma că Ardian-Christian Kuciuk - nu doar cu această epopee, ci şi cu Anul în care s-a inventat lebăda, Dulcea taină a nebuniei, Dragoste la ultima vedere şi Asediu - împreună cu Constantin Virgil Negoiţă şi cu Mircea Cărtărescu, este unul dintre cei trei mari prozatori români de azi”. Vasile Andru (Bookfest, București, iunie 2005)

***

“Dormi cu mine, somnule?

Eu dorm singur, domnule

Eu mor singur, somnule

Moarte bună, domnule

Noapte bună, somnule…”

Ion Caraion,

Am pe nimeni

Sufletului şi chinurilor

lui Aleksandër KYÇYKU,

străbunicul meu,

 decedat la Worchester, USA,

 29 Mai 1958. 

PARTEA SOMNULUI CE VA SĂ VINĂ

Eposul nu înşală, pentru că nu poate fi de partea nimănui.
Eposul doar spune şi nu dispare, nu se vinde timpului.

Calendarul stabilit după Răstignire, aici a ajuns cu întârziere, amestecat cu frânturi din alte calendare, mereu străine şi exclusiviste, de aceea mai greu se poate ghici aici cât e anul, cât e ceasul, ce zi este.

Nimeni nu s-a încrezut vreodată în calendarele solare zgâriate pe piatră, deoarece Soarele, în fiecare zi, se apropia de clipa în care avea ‘să-şi dea lumina’ - ceea ce scufunda credibilitatea calendarelor solare într-un soi de ceaţă mai periculoasă decât absenţa timpului. Eposul spune că timpul, înainte să dispară defi­nitiv, precum o fiară mulsă de hemoragia morţii, a izbutit să su­pună viaţa acestui oraş uneia dintre cele mai ingenioase şi tragice ironii. În acest răstimp s-a scurs mult sânge nevinovat. Din această cauză, de altfel, foarte mulţi orăşeni au călătorit în timp fără să ştie, au participat la întâmplări de mult apuse sau încă nenăscute, s-au prăpădit în locul străbunicilor, bunicilor, părinţilor - şi invers - au murit când trebuiau să se nască, s-au născut când trebuiau să dispară…

Iniţial, Cosmosul, după părerea vechilor orăşeni, avea următoarea structură: în centrul lui se afla oraşul, Centrul Vechi; oraşul era înconjurat de şase spaţii: Nesfârşitul (care începea tocmai unde se sfârşea vederea), Europa (care începea după apusul soarelui şi mai ales după moarte), lacul, Cerul (sau ţara Domnului), Marele Deşert şi întoarcerea din Marele Deşert.

Iniţial, viitorul oraş a avut doar şapte mii de suflete, iar mai târziu, chiar şi în vremurile de glorie demografică, n-a avut decât paisprezece mii de suflete, excepţie făcând doar verile acelei jumătăţi comuniste de secol, în care populaţia se tripla datorită cuplurilor tinere care veneau în oraş pentru luna de miere - şi mulţi bătrâni de azi se pot lăuda că sunt din Enkelana.

Se credeau urmaşii celei dintâi ploi a lumii.

Hrana acestor suflete, a fost minunatul peşte - pe cale de dispariţie - numit koran*; frumuseţii acestui peşte i-a fost atribuită de-a lungul veacurilor longevitatea uneori nepermis de exagerată a acestor suflete: “atâta trăiesc oamenii care se hrănesc cu astfel de culori, cu o astfel de frumuseţe, spuneau ei”.

Dar longevitatea lor se afla mereu în război cu războaiele, cu ideile şi cu alte boli provocatoare de moarte masivă.

Rămăşiţele oraşului de altădată, aidoma rănilor unei copilării fericite, există şi astăzi, dar dacă cineva va fi rugat să vi le arate cu degetul sau cu peniţa pe hartă, cu siguranţă nu le veţi putea zări.

Oraşul n-a fost decât un punctuleţ de cerneală uscată.

Lacul se chema Lyhnida.

S-a reţinut în schimb, doar unul dintre acele multe nume cu care a fost botezat acest oraş de cei foarte mulţi cotropitori trecători: Enkelana. Acest nume a fost temporar înghiţit de zgomotul ghiulelelor trase în timpul unuia dintre multele războaie care au trecut pe aici.

Deoarece toate registrele şi amănuntele biografice ale personajelor, s-au făcut cenuşă, în anul 1938, când a ars clădirea primăriei - fără a pune la socoteală cele 7.000 de pagini ale registrelor Imperiului Otoman şi nenumăratele pagini ale dosarelor Se­curităţii - mulţi dintre ei par a fi anonimi, născociţi sau chiar furaţi din cărţi străine. Sufletele lor însă, nu sunt de acord, căci ţin la propria lor pace mai mult decât la umbrele lor deformate, înşelătoare.

Multe poate spulbera zbuciumul unor cazane.

Un trib glorios și muribund – eposul unei uitări

Eposul unei uitări, 1998

PARTEA BOTEZULUI CU CREIER

Harul nu este monopolul nimănui, este orb ca iubirea.

Una dintre Sfintele Scripturi apocrife ne înştiinţează că în vremurile Sfârşitului, copile abia măritate vor naşte bărbaţilor copii care vorbesc perfect şi vestesc vremurile cele din urmă şi vor cere să fie omorâţi, iar alte femei vor naşte doar spirite. Înfăţişarea vorbitorilor desăvârşiţi va fi ca şi înfăţişarea celor deja îmbătrâniţi în ani: ei vor fi cărunţi*.

Deoarece o bună parte din ei au apărut şi s-au stins deja, o mare parte a înţelepţilor sunt ispitiţi să spună că Sfârşitul deja a trecut şi că noi ne-am (fi) născut după Sfârşit.

Un uliu prins, îmblânzit, şi descoperirea unui alt gen de ac.

Drumul dintre sfânt şi rahat e veşnic pavat cu mărunţişuri.

Sevdá a Doua nu era femeia oricui, nu era o destrăbălată, nu era nici femeia nimănui. Era cea mai frumoasă femeie a oraşului şi a primului sfert de secol, ocolind câteva iubiri platonice - din acelea care zdruncină creieri - două căsnicii păgâne şi discrete cu trei ursari, nereuşind însă, să uşureze moartea cruntă a urşilor acestora din urmă. Îndată ce o vedeau, luminoasă, tăcută şi cu acel zâmbet înfiorător de dulce, de năpârcă sublimă, urşii se îndrăgosteau la prima vedere, care era în acelaşi timp şi ultima vedere trasă ca un scuipat dezamăgit acestei lumi triste cu urşi care nu pot beneficia de graţiile fiicelor pământului. Moartea urşilor o lăsase fără bărbaţi, fiindcă ceilalţi cerşetori de mână, dar lipsiţi de urşi, îi păreau blegi, reci, plicticoşi, iar, încetul cu încetul şi ea s-a obişnuit fără bărbaţi, s-a îmbolnăvit de sfinţenie precoce, cum zicea, văzând în urşii morţi nişte semne clare ale chemării divine.