Synopsis
Legenda încă vie a cinematografiei mondiale, A. B., ajuns la o vârstă venerabilă, o așteaptă în singurătate pe Doamna cu Coasă, știind că Dânsa, de obicei, nu așteaptă pe nimeni. La câteva ore înainte de a-și serba ziua de naștere, A. B. primește din Balcani un scenariu misterios și propunerea să mai facă un film. Între timp, un confrate mai în vârstă – care l-a invidiat pe A.n B. toată viața – începe o adevărată operațiune de ”pedepsire a gloriei nemeritate”, folosind toate metodele și oamenii posibili pentru a-și atinge scopul, chipurile în numele adevărului estetic. Dar, înainte de acțiunile Confratelui, un simplu ac de cusut, folosit și ca o peniță de scris, a schimbat tainic evenimentele și ritmul în care (de)curg viața și filmul – și e greu de ghicit cine și ce anume regizează. De-a lungul evenimentelor, reacțiile lui A. B., in realitatea imediată și cea spirituală, sunt toate surprinzătoare, se poate spune: metaforice, cu un umor înțelept și fin. Din această cauză, nu doar gândurile și sentimentele celor din jurul lui se schimbă treptat, ci și vârstele.
Textul menține toate întâmplările la granița dintre film
și realitate (viață), beneficiind și de câteva revelații privind relația
Est-Vest, anumite credințe vechi din Balcani, cinematografia ca mod de a trăi
idealist, memoria, mass-media, precum și tainele mereu proaspete ale ființei
umane, fie când trăiește în anonimat, fie când suportă celebritatea.
Fragmente
/ A. B.: De
marţi seara am revăzut toate filmele în care sunt ucis. Dar le-am revăzut până
la câteva minute înainte de a fi ucis. Înţelegi? Au trecut atâţia ani de la cea
mai recentă moarte... Mă bate gândul să cer corectarea unor finaluri... Să văd
şi eu cum ar reacționa lumea dacă nu mor... Lumea de acum, bineînţeles... şi
care trăieşte sub imperiul montajelor şi al compilaţiilor...
Lavi: Foarte
tare ideea!
A. B.: Că
spectatorii de azi au atât de puțină viață, încât urăsc moartea...
Lavi: Dar
putem ruga pe un editor să vi le refacă fără moarte la final. Nu?
A. B.: E o
idee. Dar să le şi putem circula, să ruleze prin cinematografe, televiziuni...
Lavi: Se
pare că multă lume s-a rugat să nu muriţi!
A. B.: În
filme. Că aici afară, în viaţă, mi-au murit atâția oameni dragi, majoritatea
femei, încât n-a mai rămas cine să se mai roage pentru mine. (…)
/ Pe oglinda veche a Frizeriei din Tirana se văd spatele Frizerului – după ce și-a terminat munca, cu pălărie pe cap – strada și mai mulți trecători, cu sau fără umbrele, învăluiți într-o ceață subțire. Unii se opresc în fața anunțurilor mortuare, alții nu.
Scenaristul
(VO): Ploile din Tirana păreau interminabile. Râșneam cafea mai rar, numai
pentru noi, fiindcă nu aveam în capitală rude, nunți, înmormântări, parastase,
întruniri. Serile erau minunate, chiar dacă reci. O ceață de filme acoperea
casele vechi, străduțele, trunchiurile, becurile, chipurile fetelor. Poate
frumusețea, firescul se cereau plătite cu un plictis fără margini și cu nevoia
de a evada din viața aceea chiar și cu prețul vieții. Deseori în copilărie m-am
gândit să-mi iau viața. Poate n-am reușit fiindcă n-o aveam de la mine și nu
era chiar a mea… Am început să returnez sticle goale de lapte pentru a-mi lua
bilete la cinema. Așa am învățat să ies din viață cu prețul unui bilet, bând
lapte cât pentru trei. Chiuleam de la școală și mă ascundeam la cinema. Găseam
mereu liber un colț, același colț,
indiferent de cinematograf sau de oră. Bănuiam deja că ceva invizibil mă
urmărește și are grijă să nu rămân nu doar fără un loc, ci cu locul meu. Atunci am văzut pentru prima
oară un bătrânel care, învelind blitz-ul cu un ciorap, fotografia în ascuns
actorii străini, faimoși și la noi. Afară, mai ales după ultimul film, deși
mic, mă opream la o cafenea oarecare și beam cincizeci de fernet sau coniac și
o cafea neagră fără zahăr. Nu m-a luat nimeni la întrebări, poate eram deja
plecat în exil fără să-mi dau seama. Sau era plecată cea mai fragilă, mai
amenințată parte e mea... Da, portretele vedetelor de cinema se vindeau sub
mână, dar nu foarte scump. Vremuri sublime, adică firești. Aveai impresia nu că
intri in cinema, ci direct in filme... La un moment dat, străduța unde era
cinemaul s-a potrivit perfect cu o străduța din Paris... De câte ori am venit
la Paris, am căutat străduța. Și acum o caut. Încă nu am avut sau nu vreau să
am răbdarea necesară ca să localizez străduța mai întâi în filmul respectiv...
pentru că am uitat care film era. Știu clar că Parisul acela, în gândul meu, s-a suprapus Tiranei de atunci. Pot jura că eram îndrăgostit și trăiam la Paris, nu în
altă parte. Și starea aceea m-a ținut câțiva ani, câteva iubiri... După un film
cu A. B., zbârlit de o inspirație care făcea ravagii prin școală, am alergat
spre vechea frizerie din cartier și am stat la coadă. Înăuntru, blândul frizer
cu mustăcioară gen Clark Gable, în costum și cravată neagră sub halatul alb,
perfect călcat, de doctor, și care-și pierduse vocea nu știu unde, făcea mare
artă. Îl transforma pe fiecare dintre noi în A. B. Așa spuneau toți băieții,
așa jurau cei mai mulți. N-am să uit oglinda din Frizerie. Veche, foarte curată,
cu o umbră rotundă care căpăta încet nuanțe aurii. În clipa când Frizerul
stingea lumina și ieșea afară, umbra aceea semăna cu un iris mare și misterios
care absorbea tot ce fusese vizibil și îl depunea într-un loc sigur, unde
imaginile nu se strică. În jurul ramei, erau lipite portrete de artiști și
fotbaliști în mărime mică, tip buletin sau ca cele de pe anunțurile funerare,
făcute la cinema sau decupate din foarte puținele reviste sau ziare străine
care circulau ilegal: Gina Lollobrigida, Marcello Mastroianni, Alain Delon,
Monica Vitti, Jean Marais, Jean Gabin, Anna Magnani, Vittorio de Sica, Alida
Valli, Alberto Sordi, Antonella Lualdi, Johan Cruyff, Norman Pitkin, Gerd
Mueller, Beckenbauer, Pelé etc. Unele poze păreau ori erau înlocuite sau
acoperite de altele, ca în pereții unde se lipesc afișe, anunțuri, reclame,
postere. Se fuma în Frizerie. Afară este
un amurg de neuitat; Frizerul se străduiește să facă A. B. dint-un adolescent
îmbrăcat sumar și cu capul cam nesupus, ca să nu zic prea pătrat. Lumina
becului era slabă și mă simțeam ca într-un teatru de umbre... Mulți băieți s-au
schimbat pe acel scaun și au trecut de la o vârstă la alta, de la o iubire la
alta, de la o singurătate la alta, inclusiv singurătăți în doi... Cei care
considerau că Frizerul nu i-a făcut
suficient de A. B., îi arătau Frizerului sprâncenele, nasul, gura,
urechile, deși el nu lucra decât la păr. Sper să pot găsi portretul lui A. B.
de pe oglindă, deși frizerii, când ies la pensie, nu iau și oglinzile cu care
au lucrat. Dar nu se știe. (…)