Rosturile și costurile experimentului în dramaturgia balcanică (Studiu de caz: autorul albanez Shpëtim Gina sau Geniul secondat de moartea prematură)

The Purposes and Costs of Experimentation in Playwriting 
(Case Study: The Albanian Author Shpëtim Gina, or the Genius Shadowed by Premature Death)

Abstract

The present study examines the experiment in dramaturgy from two perspectives: one of a media nature (a movement coming from outside, with the aim of making the author / artistic collective more visible) and one internal (a natural "call" of the primordial semiotic system of the Theatre to renew itself, in harmony with its own evolution). In this context, it is necessary to clarify the boundaries of some essential concepts (theatre, creativity, compilation, experiment) and of some phrases that belong more to some mass-media paradigms (socio-artistic context, inert forms of expression, outdated and/or unproductive theatrical structures, promotion strategies, visionary creator). The current state of the Theatre requires a more nuanced look at the relationship between playwright-director-spectator, especially in the Balkans, where the spectator is often "pulled / pushed" to change perception and even the Theatre, not vice versa, and to admire as many new forms (chronologically, not always structurally) of the theatrical phenomenon, coming to revolutionize the evolution as if the Theatre did not have any existential independence from the forms and nature that society adopts in different periods. Here, one can also observe considerable pressure from the side that declares itself experimentalist, gradually establishing the conviction that not accepting the innovations offered by it would lead to the disappearance of the Theatre.

For a case study, I chose the work and life of the Albanian playwright Shpëtim Gina (1951-1974) who created a mysteriously modern theatre in a period in which the method of socialist realism was already imposed as the only and most evolved method of making superior art, aka useful in extremis. Without reading dramaturgy in widely circulated languages ​​and not having access to large-scale performances, Gina manages to write a few plays, some unfinished, which still retain their power, freshness and mystery today. Usually banned the day before the premiere (immediately after the terrible blow unleashed by the Albanian dictatorship against the artistic world, after the 11th Festival of 1973), deceased under unclear circumstances, Gina seems to have been marginalized to the point of annihilation by the illusion that the method of socialist realism has resources, can be and even requires to be renewed from within, as well as by the natural naivety (sometimes a dimension of native talent) of believing in official slogans about the uninterrupted revolutionization of the arts.

 

Keywords: Theater, dramaturgy Teatru, balcanic dramaturgy,experiment

 

Abstract

Studiul privește experimentul în dramaturgie din două perspective: una de natură mediatică (ca o mișcare personală venită din exterior sau din „marginile” Teatrului, cu scopul de a-l face mai vizibil pe autor / colectiv artistic) și una interioară (o „chemare” firească a sistemului primordial al Teatrului de a se reînnoi, în armonie cu evoluția proprie). În acest context, se impune clarificarea granițelor unor concepte esențiale (teatru, creație, compilație, experiment) și ale unor sintagme ce aparțin mai mult unor paradigme ale mass-media (context socio-artistic, forme inerte de expresie, structuri teatrale învechite și / sau neproductive, strategii de promovare, creator vizionar), dar și relația dramaturg – regizor – spectator în condițiile actuale, când spectatorul este „împins” prin toate modalitățile posibile să schimbe Teatrul, să și-l facă util pentru îmbunătățirea stării psihice de zi cu zi, nu invers, și să admire cât mai multe forme noi (cronologic, nu neapărat structural) ale fenomenului teatral, venite să revoluționeze evoluția ca și cum Teatrul n-ar dispune de nicio independență existențială față de formele și natura pe care le adoptă societatea în diferite perioade.

Am ales ca studiu de caz opera și viața dramaturgului albanez Shpëtim Gina care a creat un teatru misterios de modern într-o perioadă în care metoda realismului socialist era deja impusă ca singura și cea mai evoluată metodă de a face artă superioară. Fără a citi dramaturgie în limbi de largă circulație și a avea acces la spectacole de anvergură, Gina reușește să scrie în limba albaneză câteva piese, unele neterminate, care își păstrează și astăzi puterea, prospețimea și misterul. Decedat în condiții neelucidate, Gina pare a fi fost încercat și de iluzia că metoda realismului socialist putea fi și chiar cerea să fie înnoită din interior. Tragismul existenței și a creației sale a crescut fatal fiindcă Gina-dramaturg se străduia să-i facă concesii metodei realismului socialist în timp ce omul din el vedea din ce în ce mai clar și mai revoltat realitățile pervertite de aceeași metodă. 

Keywords 

Teatru, experiment, dramaturgie balcanică,cenzură  

Cuprins 

I. Granițe ce par fluide 

II. Un tânăr râvnit de moarte, de servicii secrete și ”nemurire”

Context și subtexte

”L-am plâns ca pe un mort, L-am așteptat ca pe un viu”

Umbra ca artă 

III. Teatru în viață și viceversa 

 

I. Granițe ce par fluide 

Simptomatic pentru epoca modernă, cu toate ramificațiile ei teoretice și teoretiza(n)te – o metaforă simplistă a procesului industrializării și a înlocuirii umanismului cu turismul multiplu – este marginalizarea și uneori chiar anihilarea oricărui domeniu artistic, dacă nu se dovedește a fi util propagandei / reclamei. Datorită capacităților sale primordiale, independenței ideatice și incontrolabilului impact politic pe care îl poate avea asupra indivizilor și comunităților, Teatrul[1] se află printre primele locuri ale acestei liste negre. În contexte neprielnice artei, când cerințele spirituale și culturale sunt devastate de cele materiale, ca într-un soi de triumf al biologicului prezentat drept progres, Teatrul este încercat în cel puțin două dimensiuni: structural și administrativ. Poetic vorbind, Teatrul este atacat fiindcă nu este circ. Și nu este atacat din rădăcinile sale estetico-stilistice, ci din dimensiunea sa de industrie (care încearcă să fie permanent la un pas cu trendurile / gusturile societății actuale). Prin capacități sau sistem primordial de semne am putea subînțelege structura antică și indiscutabil mai longevivă a Teatrului față de orice formă a societății moderne (inclusiv model de guvernare, evoluție, mentalitate). Diferența de vechime, cel puțin în acest caz, este, de fapt, o inegalabilitate în experiență existențială, istorică, estetică. Teatrul poate descifra și chiar schimba orice formă de societate, nepermițând, pe de altă parte, schimbări esențiale propuse sau impuse de către societate. Același context agravează diferențele valorice dintre textul dramaturgic autentic și textura narativei socio-politice.

Din punct de vedere administrativ, Teatrul menține și o cantitate oscilantă de inerție care funcționează și ca o cenzură permanentă, nu întotdeauna echilibratoare și fecundă, mai ales față de noile generații de creatori. Când nivelul cultural al unei societăți scade, sau când prioritățile estetice sunt înlocuite de cele pecuniare, inerția din teatru devine insuportabilă pentru creatori. Se poate afirma că atunci teatrul cheamă schimbări, inovații din interior. Dar tocmai atunci chemarea pare a se adresa exteriorului, adică unui spațiu creativ sau dornic de afirmare care confundă ușor inerția respectivă cu valori depășite. Ciocnirea ar reprezenta experimentul în și pe teatru. O viziune strict teoretică vede în experiment o formă de explorare artistică care pune sub semnul întrebării convenţiile tradiţionale ale reprezentării scenice. El presupune încercarea unor noi modalităţi de expresie, fie estetice, fie tehnice, fie de relaţionare cu publicul. De la inovații în textul dramatic și în exprimarea scenică, la căutarea unor noi modalități de comunicare a mesajelor și colaborare cu publicul, experimentul ca proces se concentrează mai mult asupra demersului (explorării) decât asupra unui anumit rezultat (salt calitativ, generator de alte modalități creative).

Istoria teatrului universal oferă date certe, conform cărora, indiferent de scopurile declarate sau nu și de impact, experimentul oscilează între o nevoie firească a creatorilor de a-și valida anumite viziuni artistice, țintind ultimele granițe – deseori definitorii – ale genului și un imbold de afirmare cu orice preț. Evoluția experimentelor teatrale care au făcut istorie și au rămas în istoria teatrului dovedește că, în funcție de contextul socio-politic, structural, experimentul este strâns legat de trenduri (inclusiv estetice și mediatice) și produce, la rândul lui, chiar când nu intenționează, alte trenduri. Orice experiment este în permanență pândit de riscul autoizolării, a îndepărtării de publicul-țintă, fie acesta convențional sau elitist, mai ales datorită noutății limbajului[2], pe care spectatorul clasic îl asimilează greu sau deloc, iar cel aflat în ciclică hibridizare intelectuală îl adoptă mai mult din dorința de a-și învinge rutina sau monotonia existenței și uneori din snobism. Trebuie menționat, de asemenea, că existența actuală, contrar eufemistelor și emfaticelor insistențe ale mass-media, este una cu conținut ușor, superficial, repetitiv, din cauza complexității și ritmului inuman al ofertelor multiple, iar ușurătatea aceasta, în ceea ce privește Teatrul fluidizează granițele dintre concepte, domenii și fenomene. Avalanșa ofertelor se oglindește și în percepția fragmentată și fragmentară asupra realităților din care izvorăște și se hrănește Teatrul – iar fiecare demers legat câtuși de puțin de reprezentarea scenică, cel puțin la nivel declarativ și auto-motivațional se vrea experiment. (...)

Studiul integral

Teatrul și experimentul. Reimaginarea artelor spectacolului * Conferința Internațională de Studii Teatrale, ediția a XXVI-a Universitatea de Arte din Târgu Mureș, 12-13 decembrie 2025, Târgu Mureș, România

Identitatea persoanei și a personajului între rol și fatalitate socială

(Studiu de caz: O descifrare interdisciplinară a fenomenului Virginelor Jurate în două texte dramatice și un roman scrise de autori din Balcani, în relație cu mentalitatea spectatorului contemporan de teatru) 

Fragment

Introducere 

Odată cu căderea Cortinei de Fier, grăbindu-se să ajungă la nivelul mediatizării globale și să recupereze ceea ce considerau că li s-a sechestrat de către regimurile dictatoriale și metoda realismului socialist, unii autori ai literaturilor din Balcani au tratat masiv și obsesiv, în limbi de circulație mai largă, tema Virginelor Jurate, cel mai des adaptând realitățile în funcție de interesul unor psihoze ce vizau fluidizarea identităților sau creșterea vizibilității prin etalarea obiceiurilor ”barbare”. 

Studiul aduce noi date legate de acest fenomen care, incomparabil mai mult decât o mișcare ”profetică” privind genurile și clătinarea dominației patriarhalismului, a fost o auto-exilare și o asumare a fatalității identitare într-un context în care supraviețuirea numelui, a onoarei și siguranța zilei de mâine, surclasau orice interpretare subiectivă. 

Se poate observa că, intrând în contact cu acest fenomen prin proză, teatru și presă, masa largă a (cititorului) spectatorului contemporan, obișnuită deja să refuze vibrațiile înalte ale tragismului autentic (indispensabil mijloc artistic de a cunoaște și a se cunoaște) și să confunde actul teatral conținut de existență cu participarea la unele compilate stări de teatru, nu și spectacole propriu-zise, are posibilitatea să înțeleagă sau cel puțin să presimtă că una dintre problemele fundamentale ale omului este dacă poate, dacă trebuie și cât poate cunoaște – inclusiv ameliora sau deteriora prin percepții intelectualizate – soarta Celuilalt. În acest context, studiul încearcă să facă două distincții clare: 

- dintre creație artistică autentică și compilație;

- dintre insolit, exotic și scoop. 

Tematică studii doctorale / Topics of doctoral studies 2025

Perioade de înscriere a candidaților: 7-8 iulie și 8-9 septembrie 2025 / Registration periods: July 7-8 and September 8-9, 2025

[RO] 

1. Dramaturgie balcanică de-a lungul secolului XX. Ideatică, tematică, stiluri. Elemente specifice și comune cu dramaturgia vestică

2. Semiotica textului dramatic – între informare, formare, formatare. Relația teatrului cu ideologia. Cenzura de stat și cenzura sistemului de semne al Teatrului. Studii de caz: teatrul interbelic, teatrul realismului socialist, teatru contemporan în Balcani

3. Stare de teatru: Text Vertical versus Text Orizontal în relație cu structura societății. Studii de caz: teatrul sub dictaturi și vice versa; libertate, estetică și moralitate în textul dramatic; propagandă și reclamă în și prin ”teatrul actual”

4. Mimesis și ritual în viziunea populară asupra spectacolului. Măști ale cotidianului, catarsis și educație în agora. Timp, spațiu, personaje, elemente de limbaj teatral. Studii comparative cu Commedia dell'arte

5. Materie dramatică și „convertiri” ale acestei materii în Teatru. Studii comparative: teatrul în spații culturale și lingvistice diferite (de exemplu: Balcania Magna – Scandinavia; mentalități și teatru în limbile slave, albaneză, română, maghiară, idiș, italiană, franceză, germană)

6. Percepția (asupra) și receptarea actului teatral sau Lumea în două ipostaze: înainte și după (auto)orbirea regelui Oedip. Viața ca antract

7. Teatru în teatru; teatru în film. Limbaj teatral versus limbaj cinematografic

8. Branding în teatru. Textul dramatic – între oferta impusă de  public și misiunea de a îmbogăți multilateral spectatorul

9. Decăderea tragediei ca structură esențială și riscul de tabloidizare a teatrului

10. Faustiana – idealism și pragmatism în teatru. Individul, mulțimile și oferta Cetății.

11. Orice altă temă, cu acord prealabil. 

[EN] 

1. Balkan dramaturgy throughout the 20th century. Ideology, themes, styles. Specific and common elements with Western dramaturgy

2. Semiotics of the dramatic text – between information, formation, formatting. The relationship of theatre with ideology. State censorship and censorship of the theatre’s sign system. Case studies: interwar theatre, socialist realism theatre, contemporary theatre in the Balkans

3. State of theatre: Vertical Text versus Horizontal Text in relation to the structure of society. Case studies: theatre under dictatorships and vice versa; freedom, aesthetics and morality in the dramatic text; propaganda and advertising in and through "current theatre"

4. Mimesis and ritual in the popular vision of the spectacle. Masks of everyday life, catharsis and education in the agora. Time, space, characters, elements of theatrical language. Comparative studies with Commedia dell'arte

5. Dramatic matter and "conversions" of this matter in the Theatre. Comparative studies: theatre in different cultural and linguistic spaces (for example: Balkania Magna – Scandinavia; mentalities and theatre in Slavic languages, Albanian, Romanian, Hungarian, Yiddish, Italian, French, German)

6. Perception (on) and reception of the theatrical act or The World in Two Hypostases: Before and After the (Self)Blinding of King Oedipus. Life as an Intermission

7. Theatre in theatre; theatre in film. Theatrical language versus cinematographic language

8. Branding in theatre. The dramatic text – between the offer imposed by the public and the mission to enrich the spectator in many ways

9. The decline of tragedy as an essential structure and the risk of tabloidization of theatre

10. Faustiana – idealism and pragmatism in theatre. The individual, the crowds and the offer of the "Citadel".

11. Any other theme, with prior agreement. 

* Info, Documente și tematici ale colegilor îndrumători de doctorat

Contact

Academica

Outism și insomnie

Citește

Intro-vertire

Outismul este un cuvânt pe care l-am inventat sau descoperit după aproape trei decenii de trai în lumea literară. Nu este autism și nici marginalizare, deși, în timp, dacă autorul vizat, sau chiar o întreagă literatură nu ajung la trezvie și nu rezistă, vor necesita mai mult un tratament de natură medicală, decât filozofică. Unii dintre noi trăiesc într-o epocă în care denumirile bolilor seamănă din ce în ce mai mult cu cele ale medicamentelor. Din această cauză, poate pentru a alunga sau a ocoli niște fenomene distrugătoare – lente, programate, pe care deseori individul le adoptă chiar negându-le ciclic – cuvintele reale tind să se unească între ele și să creeze compoziții care nu au nicio legătură cu jocurile morfologice sau metaforice. Cuvinte precum globanalizare, demoncrație, triplomație, iudologie, empatycon, oralfabetism, trialog, bidentitate, semiotycon, gunivers, fuckultate, eutori, aproximeză etc., au apărut în scrierile mele instantaneu, dincolo de orice intenție de a fermeca cititorul, sau de a mă rafina prin originalitate ostentativă. În mod straniu, ele desemnează câteva fenomene destul de asemănătoare cu unele boli, dar de data aceasta sociale, culturale și etno-psihice.

Fenomenul pe care insist să-l numesc Outism a însoţit literatura de când un cuvânt a fost exprimat prin alte cuvinte, sau invers, şi are în continuare un rol esenţial în plămădirea capodoperelor. De-a lungul timpului, în limbi şi mentalităţi diferite, outismul a purtat diferite denumiri şi a primit nenumărate explicaţii care, în principiu, tind să separe jertfa conştientă a autorului de jertfa impusă de către societate, mai exact: de către confraţii şi cititorii mediocri. Desigur, mediocritatea nu reprezintă doar lipsa talentului, grafomania, mintea închisă, sufletul somnambul sau chiar amorţit, ci şi un talent dovedit, dar insuficient de ridicat în slăvi şi / sau răsplătit cu talanţi extraliterari. În vechime, starea aceasta fără leac şi fără zile de sărbătoare, se numea invidie, iar în epoca noastră, când atlasele expiră mai rapid decât buletinele, s-a dezvoltat în mod maladiv sub termenul de competitivitate, încât pare un element fundamental şi indispensabil nu numai pentru identitatea umană, ci şi pentru întreg destinul speciei.

Un studiu profund al Outismului subînțelege o cercetare interdisciplinară (adică o străduință cumplit de anevoioasă, dar și cumplit de frumoasă de a pune inspirația înaintea rațiunii și empatia înaintea „dreptelor socoteli” contemporane). Subliniez faptul că Outismul este programat și aplicat pe criterii geopolitice, deși literatura, în contextul analfabetizării cititorului, nu pare a avea nici o sutime din importanța fie și de acum două decenii. Din acest punct de vedere, ispitirea localului de a ieși din propriul sistem de semne, în numele satului global, transformă globalizarea în globanalizare. Rispit de isme fără viitor și terorizat de informații haotice, decăzute, controversate, ce relativizează inuman de rapid conceptele, preschimbând unele crime în simple date statistice, ba chiar în evenimente demne de o întunecată stimă, simțul istoric al omului amorțește, se pervertește, și orice ideologie devine iudologie. Astfel prezentul impune gândirea biologică în detrimentul celei idealiste, și trăirea barbară în detrimentul celei firești. Nu se poate trage o linie clară dintre centrul „imperiului” și ultimele sale granițe, ca să-i putem distinge pe barbari de autohtoni, deoarece nu se poate localiza clar centrul imperiului. În haosul hrănit de consumism, datorită schimbărilor multiple, nimeni nu are patrie, deci fiecare este un barbar, fie și doar metaforic.

În diferite scrieri ale acestor trei decenii, cel mai grav mi s-a părut graba unor generații mintale și spirituale de a șterge din memorie formele și evident esențele moștenite din generațiile anterioare. Exilul m-a ajutat să descopăr, uluit, cum, în absența unor oameni obligați să plece în străinătate și să nu se mai întoarcă, cei rămași nu s-au mulțumit doar cu socotirea celor dintâi drept morți, ci au pornit să transforme, temeinic, cam tot ce-i mai lega de conviețuirea de altădată. În timp, schimbările aveau să distrugă dorul – element esențial, formator și hrănitor al sufletului balcanic – iar o întreagă construcție sufletească avea să se vadă obligată să se salveze în texte literare, sau memoroalistice. Longevitatea acestor texte pare acum discutabilă, deoarece tinerele generații trăiesc mai mult în spațiul virtual, decât în cel textual și de departe preferă clișeele globale și o rețea întreagă de pseudo- (- proverbe, - cunoștințe, - metafore, - literatură etc.). Ca de obicei, năpasta nu a început de curând, iar descifrarea ei nu știu cât poate ajuta la îndreptarea lucrurilor. Căci nu e suficient să refaci o țară (inclusiv din punct de vedere textual), dacă nu ai și un popor capabil s-o locuiască. Cititorul nu realizează că, de-a lungil timpului, a făcut un pact tacit cu așa numitul mers al lucrurilor, tratându-l cel mai des ca pe un soi de rațiune de stat, și acum culege, prin urmași, roadele unei culturi literare și artistice cel puțin deformate.

În cheie imagologică, e greu de afirmat că, de fapt, a fost vorba de un război nedeclarat al unui spațiu cultural treptat (auto)golit de energii și inovații împotriva unuia considerat barbar, înapoiat, sărac și capabil doar de slugărnicie. Occidentul nu a vrut să accepte că Răsăritul este geamănul său încercat de istorie, dar îmbogățit cu har după fiecare traumă de încheiere a unui ciclu utopic, de la comunism la demoncrație. Occidentul nici astăzi nu acceptă că vechile comuniuni sunt suficiente pentru a restabili echilibrul antichității, dar se răzbună dacă sunt exploatate nedrept, după principiul „eu îti dau pâine doar ca să nu mori – tu îmi dai energii, cel puțin ca să-ţi rămân stăpân”.

Literatura albaneză a secolului XX a fost un exemplu desăvârșit pentru a ilustra jocul nemilos al spațiului cultural occidental. Înainte de apariția realismului socialist, dar și după căderea de iure a legilor acestuia, despre literatura de expresie albaneză se știau din ce în ce mai puține lucruri, iar cele știute erau inexacte și tendențioase. Vechimea limbii albaneze și greutățile de a traduce texte fundamentale din ea au fost folosite ca niște argumente de natură cvasi-mistică pentru a ascunde disprețul geopolitic față de viața albaneză în general. Exponenții autentici (adesea neoficiali) ai literaturii albaneze, au acceptat situația impusă ca pe un exercițiu pe viața de smerenie și nu am găsit nicăieri în operele sau în textele lor vreo revoltă care să-i reveleze cititorului sau cercetătorului că, de fapt, este vorba de o umilință exercitată de oameni, nu de soartă. Mulți dintre ei au suferit în tăcere nu doar marginalizarea și condamnarea la tăcere, ci și execuțiile civice, in și post mortem, închisoarea, surghiunul, uitarea oficială. Și bineînțeles, în materia (nu spiritul) globalizării, orice este oficial tinde să se transforme în natural, alungând toate altrenativele. E ca și cum un scriitor genial să fie egal cu unul mediocru doar pentru că amândoi oficial sunt scriitori.

Ceea ce m-a emoționat profund de când am început să scriu despre viețile și operele unor autori de expresie albaneză – și de valoare universală – a fost modul cum au folosit insomnia produsă de scris în fața „destinului” potrivnic. Este acea insomnie pe care deseori o numim inspirație, neliniște înaltă și înălțătoare, luptă lăuntrică și mută cu starea lucrurilor, cu configurația rețelei de uniformizare, cu invidia în toate expresiile ei, inclusiv a celei din propria limbă (decâzând din metaforă în urbanism) și din propriul sânge (care devine din ce în ce mai neutru) și din propria patrie (care, obligată să distrugă dorul, se mută în Text).

Grație acestei insomnii, o întreagă lume albaneză, inconfundabilă – deși cu rădăcini în Europa de odinioară și textuală – trăiește, uimește, întristează, trezește stări și amintiri scumpe, din copilăriile tuturor cititorilor, indiferent de limba lor maternă, fără a cere nimic în schimb, cu atât mai puțin glorie postumă sau viitoare.