Showing posts with label RO. Show all posts
Showing posts with label RO. Show all posts

Empatycon sau Cartea vieții preMature [Ediție definitivă]

 


Synopsis 

Empatycon sau Cartea vieții preMature descrie, dezvăluie și uneori descifrează  neostentativ tainele vieţii unui scrib din Balcani şi al cărui mesaj textual şi vital îl obligă să trăiască mai mult în empatie, decât în realitatea imediată.

Viaţa protagonistului este străfulgerată ciclic de parabole şi nuvele ce constituie capitole de sine stătătoare ale romanului și care uneori devin singurele sale oaze de normalitate într-o luptă la sânge (și la cerneală) pentru a nu se lăsa pustiit de haos.

Exilul cultural; competiţia deseori invizibilă dintre rase şi indivizi reprezentativi ai diferitelor comunități, dincolo de stereotipii, literatură programată și psihoze de import; umorul împotriva paranoiei şi invers; paradoxurile produse de extinderea bruscă a spaţiului răsăritean după 1990; segmente din viaţa dictaturii şi a dictatorilor (în societate şi în literatură); călătoria nu doar în timp, ci şi în texte și fiinţe; evidențierea cu duioșie a unui absurd inedit, deseori sursă de energii artistice nebănuite; reconsiderarea inevitabilului şi asumarea acestuia în numele unei mari literaturi – sunt doar câteva dintre chestiunile transmise de textele din care este compusă sau descompusă cartea.

Călătoria Scribului, inclusiv stilistică, se desfășoară în spațiul aflat dintre două ipostaze ale acestuia, ca ”fiu al timpului său” spre ”orfan al epocii altora”.

O surprinzătoare galerie de portrete și destine insolite apar exact ca în viața de zi cu zi a Balcanilor, purtându-și taina înspre transformarea în personaje memorabile, simultan cu întruchiparea unor personaje în anonimi vii. Regăsirea, înfrângerile sau înălțările lor, inclusiv ale Scribului sunt misterioase și se pot înțelege mai clar doar prin empatie, ca și cum ei s-ar afla în culisele lucrurilor ce se văd și din care primim doar semne și sugestii uneori insuficient de legate între ele. Acest gen de flux semiotic îl convinge pe unul dintre contemporanii atinși de text că „Viaţa aceasta seamănă izbitor de mult cu o bombă, explodată nu se ştie când şi de ce, iar nimic nu mai poate reface bomba asta cum era ea înainte de a fi o bombă”. 

În notele sale, autorul mărturisea: O carte care poate trebuie ciclic rescrisă, fie și în gând, uneori chiar de cititor(i), ca viața din ea să devină matură.

Prima versiune a romanului a fost scrisă la București în anul 2005.


[EN]

Empatycon, or The Book of Premature Life describes, reveals, and at times unobtrusively deciphers the mysteries of the life of a Balkan scribe whose textual and existential message compels him to live more in empathy than in immediate reality.


The protagonist’s life is cyclically pierced by parables and short stories that constitute self-contained chapters of the novel and which, at times, become his only oases of normality in a bloody – and ink-stained – struggle not to be laid waste by chaos.


Cultural exile; the often invisible competition between races and individuals representing different communities, beyond stereotypes, programmed literature, and imported psychoses; humour against paranoia, and paranoia against humour; the paradoxes produced by the sudden expansion of the Eastern European space after 1990; fragments of the life of dictatorship and dictators (in society and in literature); journeys not only through time, but also through texts and beings; the tender evocation of an unprecedented absurdity, often a source of unsuspected artistic energies; the inevitable reconsideration of what is inevitable and the assumption of it in the name of great literature – these are only some of the issues conveyed by the texts from which the book is composed, or decomposed.


The Scribe’s journey, including its stylistic dimension, unfolds within the space between two states of being: from that of a “son of his time” to that of an “orphan of other people’s age.”


A surprising gallery of portraits and unusual destinies emerges, much as in the everyday life of the Balkans, carrying its mysteries toward their transformation into memorable characters, while simultaneously turning characters into living anonymous figures. Their rediscoveries, defeats, or ascents – including those of the Scribe – remain mysterious and can be understood more clearly only through empathy, as though they existed behind the scenes of the things that can be seen, from which we receive merely signs and suggestions, at times insufficiently connected to one another.


This kind of semiotic flow convinces one of the contemporaries touched by the text that “This life bears an astonishing resemblance to a bomb, exploded at an unknown time and for an unknown reason, and nothing can ever restore this bomb to what it was before it became a bomb.


In his notes, the author confessed: A book that perhaps needs to be rewritten cyclically, even if only in thought, sometimes even by the reader(s), so that the life within it may become mature.

The first version of the novel was written in Bucharest in 2005.


Se citește sau nu o singură dată


La fix trei decenii de când scriu și în română, am tradus / adaptat din albaneză / cumva rescris povestea tatăl (Ati – SQ, scris la București în februarie 2003), poate fiindcă mi se pare textul perfect tipic și atipic în același timp, reprezentativ și străin, realist și inventat, ușor de admirat și greu de acceptat. Este un text venit parcă din alte vremuri și tărâmuri, când Literatura încă nu fusese migălos împinsă să iasă din propriul sistem de semne și când cărțile făcute nu ajungeau decât la cititori pe măsură. Poate din această cauză tatăl se citește sau nu o singură dată. Presupusul gen Poveste / spovedanie provine din cuvântului albanez rrëfim care înseamnă și poveste, și spovedanie.

 

Cu apariția tatal-ui online și pe hârtie (îmi) voi serba treizeci de ani (de neuitat, deseori de nedescris) și în limba română.



*

Tatăl trăia atât de scufundat în necazurile zilnice, încât își pierduse gustul tragediilor mari, personale. Dar și gustul fericirilor neașteptate. Nu mai ținea minte de când își pierduse acele gusturi. Deja se obișnuise fără ele și nu se mai străduia să le caute undeva.

Tatăl n-avea nimic de vreun sfânt.[1] Era uscățiv, cu picioare strâmbe și o privire de broscoi expatriat în vreun deșert, parcă născut să moară degeaba.

Tocmai (își) învinsese șaizeci de primăveri. Era în așteptarea acelor puține ierni geroase ce aveau să le pună sigiliul veșnic primăverilor.

Nu știa de ce nu murise degeaba. Longevitatea i se părea de mult o pedeapsă. Își încheiase rostul pe lumea asta. Și-l încheiase poate înainte de a-l deschide. Și poate nu-și dădea duhul fiindcă nu avea duh.

Era luni după masă. Împlinea chiar șaizeci de primăveri.

Soția, Irma, și fiul, Adriatik[2], trebuie să fi economisit la sânge ca să-i cumpere un tort micuț și șaizeci de lumânări de mărimea unor chibrituri. Sau se împrumutaseră de undeva. Mai bine ar fi plătit lumina.

Flăcările lumânărilor pâlpâiau. De multă vreme casa nu fusese atât de luminoasă. Parcă pentru a le dovedi că lumina de prisos nu le face bine, Tatăl se aplecă peste lumânări și suflă. Cu aceeași mânie ar fi suflat și peste anii săi. Și poate nu și le stinsese până acum fiindcă nu-i venea să creadă. Dacă n-ar fi avut măcar o fărâmă de suflet, ar fi suflat până la stingere peste acei ani. Dar îl întrecuseră ceilalți, stingându-i anii fără să-l întrebe. Iar Tatăl rămăsese un fel de stafie ce umbla dintr-o o cafenea de cartier în alta.

- Noroc, spuse Tiku. Încă o sută, tată![3]

- Încă o sută de mii de dolari, râse Tatăl.

Irma dădu ușor din cap, amărâtă. Nimeni din neamul lor nu era în stare să-și închipuie ce puteau face cu una suta mii dolari. Sau știau: o puteau lua razna. Dar puteau înnebuni și fără ajutorul dolarilor.

Anthropo’strofos

Era numit doar Omu'. De-a lungul vieții încă nepermis de lungi, apostroful invizibil îl deosebise discret de ceilalți, dar și îl ocrotise, ca să nu trezească invidia nimănui.

Plin de admirație sau firească nepăsare, își asumase din fragedă copilărie nimicnicia, fără să-și dea seama, exact așa cum își trăgea aer în piept.

Vecinii, chiar și rudele încetaseră de mult să se mire sau să se revolte cum de omu nu invidia pe nimeni, nu ura, nu se lupta să depășească pe cineva, nici măcar la înălțime, că pe el însuși chiar nu avea la ce se depășească. Nici nesfârșita Tranziție răsăriteană nu îl schimbase, pesemne fiindcă Omu’ nu pornise nici să aibă prea mult, nici să conducă ceva sau pe cineva, nici să devină mai vizibil. Iar cei care nu se implicau, erau considerați morți și nu meritau distruși sau atrași la competiții. 

Mulți îl considerau prefăcut, mai ales fiindcă omu' nu se grăbea să lase în urma sa vreo urmă, vreo dovadă că făcea umbră pe pământ. Dar această mută ipocrizie nu deranja pe nimeni, fiindcă, de câte ori și oriunde era prezent, absența lui semăna perfect cu acea întunecată nefericire a semenilor care face să ne simțim, dacă nu aleși și fericiți, cel puțin mai puțin ghinioniști. Poate din această cauză, unii îi doreau tacit viață lungă și nu uitau să-l invite la ședințe plictisitoare, nunți și chiar înmormântări. Observaseră că uneori Omu’ îi ușura de frustrări mai eficient decât majoritatea covârșitoare a morților. Indiferent de ocazie, dar cu precădere la nunți și zile de naștere absența lui nu trebuia să lipsească. 

Anagnorisis / ἀναγνώρισις


RO: Anagnorisis este momentul de recunoaștere bruscă dint-o operă (în special tragedie) când un personaj: descoperă un adevăr esențial; realizează identitatea reală a cuiva (sau propria identitate); înțelege adevărata natură a situației în care se află. Este un punct de cotitură cognitiv și emoțional, care schimbă cursul acțiunii.

SQ: Anagnorisis – Përfaqëson çastin e njohjes së papritur në një vepër letrare (sidomos në tragjedi), kur një personazh: zbulon një të vërtetë thelbësore; kupton se kush është me të vërtetë dikush (ose kush është ai vetë); kupton natyrën e vërtetë të situatës së tij. Është një pikë kthese e fuqishme që ndryshon kuptimin e personazhit dhe shpesh rrjedhën e veprimit.

EN: Anagnorisis – It refers to the moment of sudden recognition in a literary work (especially tragedy) when a character: discovers an essential truth; realizes who someone truly is (or who they themselves are); understands the true nature of their situation. This is a powerful turning point that changes the character’s understanding and often the course of the action.

Scriind singur / Me vete

 


[Prozë e thyer / Proză frântă]
SQ: Vëllim dygjuhësh / RO: Volum bilingv

Librarium Haemus Editions
ISBN: 978-606-8872-29-2

Digital

Ballina / Coperta: KÜdesign
Sipas një fotografie nga Misto Cici, Pogradec, 3 tetor 1971
/ După o fotografie realizată de Misto Cici, Pogradec, 3 octombrie 1971



Identitatea persoanei și a personajului între rol și fatalitate socială


(Studiu de caz: O descifrare interdisciplinară a fenomenului Virginelor Jurate în două texte dramatice și un roman scrise de autori din Balcani, în relație cu mentalitatea spectatorului contemporan de teatru) 

Fragment

Introducere 

Odată cu căderea Cortinei de Fier, grăbindu-se să ajungă la nivelul mediatizării globale și să recupereze ceea ce considerau că li s-a sechestrat de către regimurile dictatoriale și metoda realismului socialist, unii autori ai literaturilor din Balcani au tratat masiv și obsesiv, în limbi de circulație mai largă, tema Virginelor Jurate, cel mai des adaptând realitățile în funcție de interesul unor psihoze ce vizau fluidizarea identităților sau creșterea vizibilității prin etalarea obiceiurilor ”barbare”. 

Studiul aduce noi date legate de acest fenomen care, incomparabil mai mult decât o mișcare ”profetică” privind genurile și clătinarea dominației patriarhalismului, a fost o auto-exilare și o asumare a fatalității identitare într-un context în care supraviețuirea numelui, a onoarei și siguranța zilei de mâine, surclasau orice interpretare subiectivă. 

Se poate observa că, intrând în contact cu acest fenomen prin proză, teatru și presă, masa largă a (cititorului) spectatorului contemporan, obișnuită deja să refuze vibrațiile înalte ale tragismului autentic (indispensabil mijloc artistic de a cunoaște și a se cunoaște) și să confunde actul teatral conținut de existență cu participarea la unele compilate stări de teatru, nu și spectacole propriu-zise, are posibilitatea să înțeleagă sau cel puțin să presimtă că una dintre problemele fundamentale ale omului este dacă poate, dacă trebuie și cât poate cunoaște – inclusiv ameliora sau deteriora prin percepții intelectualizate – soarta Celuilalt. În acest context, studiul încearcă să facă două distincții clare: 

- dintre creație artistică autentică și compilație;

- dintre insolit, exotic și scoop. 

Copy versus paste


Casa în care am copilărit mai mult, se construise cu un veac înainte de cutremurul din 1907. Acesta n-a lăsat nimic afară şi nimic demn de refolosit înăuntru. Din fericire, n-a murit nimeni. Bărbaţii familiei au reclădit casa după aceleaşi dimensiuni, din chirpici, chiar şi partea ei decorativă, într-un fericit copy-paste, dar totul din memorie, negăsindu-se informaţii certe că s-ar fi ghidat după vreo carte. Cam aşa ceva face la început şi scriitorul exilat (cu sau fără vrerea lui) – şi ei erau cumva nişte scriitori fără cărţi, exilaţi brusc, de cutremur, în propria ţară. Poate credeau că simbolurile folosite pe pereţi (porumbei, struguri, fragmente de vulturi, săgeţi, cruci) vor ţine casa cel puţin un veac, sau măcar timp de vreo două-trei cutremure. Şi casa a fost moştenită de fratele mamei mele, singurul băiat al bunicilor. Acesta a vrut să studieze actorie, dar l-au trimis la agronomie. Statul făcuse din genul acesta de repartizări o modă unde nu încăpea loc de tocmeală. Şi unchiul a făcut agronomia. După studii, având părinţii grav bolnavi, a întocmit o cerere către Comitetul de Judeţ, ca să fie repartizat cu serviciul, dacă se poate, într-un un sat mai apropiat. Mai ales că, potrivit unei lozinci, trebuia „să transformăm munţii în câmpii fertile”. L-au trimis unde era mai multă nevoie – că asta era misiunea: să fim primii în sacrificii şi ultimii în pretenţii – într-un sătuc în care erau mai mulţi lupi, decât oameni, şi el n-a insistat să lămurească oficialităţile că agronomia nu include şi veterinaria. S-a chinuit odată pe atunci să-mi explice cum de într-un loc relativ apropiat în linie dreaptă, puteai ajunge mai greu decât în China pe linie strâmbă. În câţiva ani, s-a dus şi s-a întors pe linia aceea, şi oamenii de acolo erau extrem de drăguţi, generoşi, de treabă, ba chiar şi lupii, iar cârciuma satului putea fi considerată un buric al universului. Şi linia aceea a devenit dreaptă, că ce linie poate rămâne strâmbă în faţa fernetului... 

Ultimul fluture sau vierme al planetei

 


Recitesc în gând poeziile frânte rostite la reîntâlnire, golite de sobrietatea momentului. Mutate de acolo, devin toate clișee și mi se pare că le-am scos sau mi-au ieșit din gură ca și cum mă chinuiam să vând ceva, poate pe mine însumi (sau pe vreunul dintre frații gemeni, siamezi etc.). Nu scriam ca să trăiesc, ci trăiam ca să scriu – din acest motiv, ceea ce rosteam de la o vreme mi se părea din ce în ce mai lipsită de importanță. Altfel, ar însemna că singurătatea nu-mi este Casă. Dar am spus de la început că eu nu suferisem cumplit sub dictatură, iar deseori suferința este răsplata. Suferința ne ocrotește de ceva cu mult mai grav și în mare parte necunoscut, ci doar bănuit, adulmecat, imaginat. E ca atunci când suferim de-a lungul unei călătorii, fără a știi că orice întârziere, durere, nemulțumire, între timp, îi disperă pe unui care așteaptă să te omoare.

Scriind singur

 

[Proză frântă]

 

Tatălui meu, Kopi Kyçyku
(1943-2024)

 

Căsuța de lumânări – același an

când mi-au stat alături

doar Domnul și muzica

 

Călătoria tatălui meu

A durat

Cât trecerea

Unei lumânări

De la masa Celor vii

La masa Adormiților

 

Preț de câteva clipe am umblat cu ochii închiși

Ca o rugăciune, purtând lumânarea

Între două lumi

Alege tu unde vrei să te mistui, i-am spus fără voce

 

Mi-am amintit de sfatul bătrânului de la pangar:

Nu aprindeți lumânări mari lângă cele mici, domnule, vă rog eu

Că le ard în lateral și le culcă

Le-ngenunchează… înainte de a-și îndeplini misiunea

Și le risipesc în neant lumina nefolosită

 

Mi-a fost jenă să ies:

Nu plânge bărbatul la vârsta asta.

Spațiul ca atenție și viceversa

[Studiu de caz: Prezentarea literaturilor estice necunoscătorilor]


Synopsis

Dincolo de orice aroganță intelectuală, morbiditate, teribilism sau optimism ieftin, să ne amintim din când în când că bule scot în general cei care se îneacă.

Autorul

 

Cercetată cu atenție, istoria literaturi (te) învață cum se pot face lucruri de uitat cu mult mai puține pagini, aproape la fel ca și cu inuman de multe. Totuși, deși este unul dintre cele mai ”clarvăzătoare” domenii de cercetare, intenționând probabil să capteze cât mai multe mișcări, fenomene, revelații, excepții și stiluri, aproape niciodată istoria literaturii nu se apleacă suficient asupra constantei literaturii publicate și anume cărțile decente, dar de valoare medie, produse și supuse contextului unui cotidian care nu reușește să devină peren decât prin ceea ce nu este acceptat de Literatură.

Capacitatea istoriei literaturii de a discerne între valori indiscutabile și rest este micșorată de consemnarea uneori exagerată a evoluțiilor artei scrisului, ea devenind astfel, deseori, o ramură a statisticii. De observat că cea mai mare cantitate a valorilor consemnate astfel dispare nu datorită inovațiilor literare din perioadele respective, ci din lipsa proprie de calitate și mai ales datorită marii literaturi care își urmează cursul și misiunea indiferent de presiunile cantității.

Contrar unor convingeri largi răspândite, dar lipsite de dovezi (nu doar științifice, ci și logice), în Literatură tocmai calitatea este constantă, iar cantitatea oscilantă și ciclică, nu invers. Prima nu se schimbă așa cum uleiul turnat într-un vas nu-și pierde esența la creșterea sau scoaterea apei din el. Dar poate trăi cititorul înconjurat doar de capodopere; mai poate crește el într-o lume în care calitatea înlocuiește cantitatea și desființează atracția firească produsă de comparații?

Si nën qiell / Ca sub cer / Like under the Sky – fragment


Rrëfilm nga A.-Ch. Kyçyku

În rolul Martorului (VO): Ligoraq Riza


[RO]

Poemele sunau cam în felul următor:

O ţigară fără filtru / o cafea cu zahăr / un ceeeai /

Un măr / două curmale / o pagină de matematică /

Zece leka vechi / cinci leka noi / un doolaar /

Trei cărţi subţiri / două cărţi groase / nu contează autoru' acu' /

O peniţă / o călimară / un stilou / o bomboană /

O insignă / douăzeci bucăţi timbre / câinele bălan / canarul portocaliu /

Binoclul c-un ochi, monoclul cu două lentile, pana albastră, o plimbare cu barca /

Două vârfuri de peniţă / tricoul verde / o pensulă / un caiet de desen

Inelul de argint / două lănţișoare / trei perechi de cercei / cravata cu steluţe /

Patru inele de aur / două ghiuluri cu pietre scumpe / unul cu cap de vultur /

Unul cu cap de șarpe / un sandviș / sandviș / două măsline / o cană / opt farfurii /

Essere

 

Eseu în trei fraze despre jocul superior al cratimelor (ce par mereu ușor traductibile): 

Arta i artă și nu i artă

Arta-i artă și nu i-artă

Arta i-artă și nu-i artă 

Toate drepturile-i rezervate.

Ca sub cer [short film]

 


… că iubirile veneau și se duceau.
Căci trecuseră cine știe câţi ani, câte invitaţii, câte strigăte, câte bocete, câţi oameni, câte filme, câte pierderi de speranţe, și neputinţa noastră de a ne sătura unul de celălalt se putea explica inclusiv știinţific, vasăzică:
Ori dispreţ, ură inexplicabilă și răzbunare faţă de ei,
Ori boală insuficient cercetată și, implicit, fără leac, sau mai rău: incurabilă,
Ori dragoste nebună faţă de noi înșine,
Ori moarte,
Ori altceva care nu găsește răspuns.
Noi ne-am adus încă o dată aminte, fără a ne lua privirile unul de la altul, că nu se știa unde ne aveam trupurile și dacă le mai aveam undeva; ne-am amintit cu un dor necunoscut și cu o duioșie dincolo de vârstă, de începuturile acelei întâmplări și de cele mai sensibile versuri ale acelui poem. / Ca sub cer

*

[EN] ... that love came and went.
For who knew how many years had passed by, how many invitations, how many cries, how many wailings, how many people, how many films, how many losses of hope, and our inability to tire of each other could be explained scientifically even:
Either disdain, unexplainable hatred, and revenge against them,
Or an understudied disease, and implicitly, without a cure, or worse: incurable,
Or mad love for ourselves,
Or death,
Or something else that can’t find an answer.
We remembered once more, without taking our eyes off each other, for we didn’t know where our bodies were or if we still had them somewhere; we remembered with an unknown longing/yearning, and with a tenderness beyond age, of the beginnings of that story, and of the most sensitive verses of that poem. / 
Like under the sky [Translated by Monica Vișovan]


Un trib glorios și muribund – eposul unei uitări [onLine]

 

Este o onoare pentru literatura noastră că acest roman total, de o anvergură marqueziană, există în limba română. Dacă în romanul „Un veac de singurătate” este descrisă viaţa unei familii latino-americane în decursul unui secol, în epopeea care se lansează astăzi, fără a fi vorba de o replică, este descrisă multiplu viaţa Balkaniei de-a lungul unui mileniu. Vasile Andru, Bookfest 2005

Restul e teatru [Poveste de filmat / Film de povestit]

 

Restul e teatru [The rest is theater]

[Poveste de filmat / Film de povestit]

Synopsis: În partea medievală a unui oraș din Balcani sunt întinerite păpușile turnului cu ceas. Aceasta se întâmplă foarte rar. Ivi, un băiețel de 8 ani, este martorul unor întâmplări greu de explicat, se îndrăgostește de o prințesă și visează să devină personaj.

Coautorul - Poezii frânte / din Mărturiile unui scriitor de literatură paralelă

"E liniște sau doar nu contezi. Trecuse de miezul nopții și de jumătatea vieții." Astfel încep mărturiile unui scriitor de literatură paralelă, cum se consideră cel care a publicat peste cincizeci de cărți și de mult trăiește într-un colț al memoriei cotidiene.

Invitat la Debrecen ca să scrie scenariul unui film, cel poreclit și "Mortul nedrept de norocos" mai face o călătorie spre Salonul Internațional de Carte de la Torino, unde va prezenta două dintre romanele sale traduse în italiană și unde este convins că unii îl așteaptă să-l ucidă.

Însoțit de câțiva frați invizibili – protagoniști ai textelor sale sau chiar confrați decedați în veacul trecut – mărturisitorul transmite o privire "nepasteurizată" asupra literaturii, vieții literare și actului creației dintr-un spațiu mai puțin accesibil cititorului.


ISBN: 978-606-8872-11-7
Ediție digitală
Coperta: KÜdesign
- după o imagine din Debrecen, realizată de A.-Ch. Kyçyku

During the writing of this work,
I participated in the Hungarian Writer's Residence Program
organised by Petofi Agency Nonprofit Ltd.
(Petőfi Kulturális Ügynökség Nonprofit Zrt.)
in Debrecen in May 2023

Invitaţie la Orbire [Acum şi în rate]


Mi-am redeschis ochii în sala întrunirii de la Neptun şi am văzut mai limpede ca niciodată cum orbirea se grăbea să domine, într-un mod misterios şi carismatic, nu doar spaţiile albe dintre cuvinte sau din spatele lor, ci toate cărţile noastre. Se pare că genialul Gutenberg avusese o criză de orbire sau de vedere exagerată, când crezuse că spiritele noastre vor orbi dacă vor continua să scrie doar prin viu grai. Dar acum spaima lui rezulta a fi prea poetică. Orbirea îşi extinsese treptat domnia cu ajutorul cititorului, iar noi deveneam cu timpul proprii noştri cititori, pe urmă: cititori ai cititorilor noştri, până ce ajungeam să ne repovestim cărţile şi să vorbim singuri. Apoi ne dădeam seama că limbile noastre materne, dar şi unele dintre limbile de adopţie devin zilnic de o mai mare strânsă circulaţie sub presiunea unei limbi de circulaţie globală ce putea fi denumită aproximeză. Luam calea pribegiei, cu sau fără vrere. Exilarea subînţelegea şi un procent de orbire. Erai smuls de undeva (şi de cândva) şi, ca să poţi supravieţui, trebuie să recreezi ceea ce ai pierdut, deşi nu mai vezi clar ce anume ai pierdut. Nici nu poţi. Recreezi, de fapt, o lume care poate n-a fost niciodată cum ai văzut-o tu timp de o copilărie, o tinereţe, o bătrâneţe. O recreezi doar fiindcă nu te crezi în stare să rezişti lipsit de rădăcinile lăsate în ea. Dar la ce bun rădăciniledacă nu le pot lua cu mine?! Cu sau fără rădăcini, în limba maternă sau de adopţie, descopereai uşor cum exilul unora era orbirea altora şi invers.

Fraţi de înstrăinare



Într-o noapte de  noiembrie, am aflat că o fiinţă foarte dragă mie – în hârtii o voi boteza A. – fără să mă anunţe, îşi schimbase viaţă. Era poate – dar mai mult este – cea mai frumoasă femeie pe care a născut-o ţara mea natală la începutul anilor ’60 şi nu numai. Suficient de frumoasă ca să sfinţească prin chip şi comportament, nu prin moarte prematură, inspiraţia şi fiorul acestor rânduri; unică în felul în care nu trezeşti şi nu atingi cu microbul competiţiei; conştientă de acea frumuseţe, dar mai vizibil de viteza trecerii pe această lume... Era mai frumoasă decât oraşul meu natal, poate un pic mai frumoasă decât întreaga copilărie şi mai frumoasă decât o potenţială noapte petrecută cu ea. Mi-a deviat calea gândurilor şi a gusturilor în epoca neprihănirii şi frumuseţea ei – nu avea sex-appeal, ci soul-appeal – m-a eliberat, fără să-mi dau seama, lăsând o parte din mine încuiată pe viaţă în neprihănire. Era deja studentă la Tirana, venea ca şi mine, să-şi petrecea toate vacanţele la Pogradec, citea doar cărţi alese cu grijă, cele mai multe oficial interzise (Turgheniev, Remarque, Zweig, Dostoievski etc.) şi mi-a povestit (trăindu-şi subiectele în prezenţa mea, într-o mistuire blândă, de soartă), tot ceea ce nu puteam citi până atunci. Povestea cu acea blândeţe care împleteşte lipsurile unei cărţi cu frumuseţe din prima tinereţe a cititorului sau a ascultătorului, transformându-le în nişte capodopere ce nu te vor mai dezamăgi. Nu ştiu câte suflete de scriitori decedaţi sau încă în viaţă a împăcat cu modul ei de a le trăi cărţile. Vorbeam despre literatură şi când înotam, şi când jucam volei, şi când mă străduiam s-o învăţ să joace şah. Nenumărate seri superbe s-au lăsat peste discuţiile noastre, ca nişte corturi mătăsoase de întuneric străluminos, peste atâtea cuvinte, pe care, fără a presimţi, de la un moment de graţie numit exil, n-aveam să le folosim decât în monologuri fără voce, în scrieri, scrisori şi vise. Uneori ne uitam în apele din care se retrăgea lumina, discutând despre cărţi, şi ieşeam pe malul cu pietriş când bărcile cu lămpi aprinse ale pescarilor înaintau înspre adâncimi, orbecăind parcă în căutarea perlelor trăite de noi în apele marii literaturi. Înfrăţirea noastră la prima vedere oglindea şi reflecta atâta linişte şi poate chiar lumină, încât n-a circulat niciodată în oraş vreo bârfă legată de noi. Ba chiar se poate spune că întreg oraşul, în tăcere, se ruga să nu cădem în clişeele altor cupluri, ci să rămânem aşa, neschimbaţi, aidoma îndrăgostiţilor ce mor tineri, cu puţin înainte de a deveni şaşii de mierea amărăciunilor trupeşti. Ne-au lăsat mereu în colţul nostru – asemănător colţului meu din cinematograf – şi n-am simţit nici mult după aceea că liniştea era un antrenament pentru exilul viitor: deja înstrăinarea se dubla, faţă de oraş, de spaţiul numit cotidian, de memoria imediată. Eram din ce în ce mai fraţi, din ce în ce mai înstrăinaţi, din ce în ce mai exilaţi, doar cu convingerea că totul se întâmplă acum şi nu va avea sfârşit. Deseori mai târziu am regretat că alţii n-au putut fi eu cel de atunci, iar acum regret şi că alţii nu pot fi eu cel de acum, şi că eu nu pot fi decât în treacăt eu cel de atunci. Nu spun despre A. că lumea n-o merita, ci că o merita pe deplin, dar nu mai mult de atât.

”Sticking” - scenariu


Persoanele

NONA – 57 ani, nevăzătoare, singură, confecționează bețe de mâncare chinezească

MONA – 25 ani, balerină, își completează veniturile dansând prin nunți, botezuri și zile de naștere. Uneori, când o prietenă este bolnavă, Mona o înlocuiește și joacă rolul uneia dintre ursitoare

ANDY – 23 ani, șomer, fără studii superioare

Notă: Uneori, privit de ceilalți, chipul Nonei pare blurat.
  
*



I. EXT. BUCUREȘTIUL VECHI – ZI. TOAMNĂ.

Imagini ale unor clădiri vechi, interioare, curți, blazoane din București. Chipuri de statui și fragmente de basoreliefuri.

VO / Naratorul:
Suntem la București. Există și clădiri cu mult mai înalte decât acestea, cu mult mai pline de oameni. Dar cu mult mai puține fantome.

Apar de jos în sus ferestrele mai multor blocuri din anii 70-80, foarte înalte. Unele ferestre sunt deschise. Câțiva bărbați grași, în maiouri, fumează, scoțând afară doar mâinile, nasurile, câte un ochi, câte o barbă, și fum.
O bătrânică cu părul alb și îngrijit privește curioasă spre strada.
Pe o bancă doarme un vagabond îmbrăcat într-o veche uniformă militară.

VO, Naratorul:
Nu se știe cât de jos poate cădea omul la asemenea înălțimi. Nu este o greșeală: am zis la asemenea înălțimi, nu de la...

Dintr-o fereastră se vede o oglindă pătrată. În oglindă apare chipul Nonei, fără ochelari negri sau de vedere.
Se lasă brusc întunericul. Mâna Nonei, cu degete delicate și unghii vopsite în roșu cu picături negre (ca niște buburuze) arată încet de la stânga la dreapta și se oprește în fața oglinzii.

NONA
Aici e ibricul de cafea... aici borcanul cu cafea... aici lingurița de cafea... aici borcanul cu zahăr brun... poate doar vopsit, dar brun... aici aragazul... aici chibriturile... aici fereastra de unde nu se vede niciun munte... niciun alt bloc... iar aici este oglinda... unde trebuie să fiu eu... (Zâmbește) Nu vezi nimic, nu?