Recitesc în gând poeziile frânte rostite la reîntâlnire,
golite de sobrietatea momentului. Mutate de acolo, devin toate clișee și mi se
pare că le-am scos sau mi-au ieșit din gură ca și cum mă chinuiam să vând ceva,
poate pe mine însumi (sau pe vreunul
dintre frații gemeni, siamezi etc.). Nu scriam ca să trăiesc, ci trăiam ca
să scriu – din acest motiv, ceea ce rosteam de la o vreme mi se părea din ce în
ce mai lipsită de importanță. Altfel, ar însemna că singurătatea nu-mi este
Casă. Dar am spus de la început că eu nu suferisem cumplit sub dictatură, iar
deseori suferința este răsplata.
Suferința ne ocrotește de ceva cu mult mai grav și în mare parte necunoscut, ci
doar bănuit, adulmecat, imaginat. E ca atunci când suferim de-a lungul unei
călătorii, fără a știi că orice întârziere, durere, nemulțumire, între timp, îi
disperă pe unui care așteaptă să te omoare.
Şi te trezeşti într-un
amurg de toamnă, din vis sau în vis, parcă abia fătat afară dintr-un trup ciudat, nu al Morţii, nici al mamei, sau abia
înlănţuit într-un nou trup, nu al mamei, nici al Vieţii, înconjurat de lumânări.
Ard în linişte, înfipte sau răsărite pretutindeni, încât nu mai ştii unde se
sfârşeşte viitorul şi unde începe trecutul. Seamănă cu oameni dragi, în agonie,
care-ţi şoptesc: „Dacă ne mistuim până la
capăt, vei vedea totul… Dar la ce-ţi poate folosi acest tot?! Doar dacă ne stingi cumva, ne păstrezi farmecul şi, de ce să nu
mărturisim: ne prelungeşti viaţa” (sau aţa
vie)...
[Studiu de caz: Prezentarea literaturilor estice necunoscătorilor]
A XIII-a ediție a Conferinței internaționale în domeniul științelor media Universitatea de Arte din Târgu-Mureș / 9 mai 2025
Synopsis
Dincolo de orice aroganță intelectuală, morbiditate,
teribilism sau optimism ieftin, să ne amintim din când în când că bule scot în
general cei care se îneacă.
Autorul
Acest studiu se concentrează asupra câtorva aspecte ale mecanismelor de mediatizare a literaturilor estice[1] după căderea de iure a
Cortinei de Fier. Intenționând să se integreze valorilor impuse de canonul
occidental (un ansamblu de reguli, restrictive pentru literatura autentică și
nefiresc de permisive pentru restul acesteia) – și ca formă de (auto)negare a îndelungatului
răstimp petrecut sub dictatul realismului socialist – partea ”vizibilă” sau mainstream a literaturilor estice, în
numai trei decenii iese din Sistemul de semne propriu literaturii și adoptă o perspectivă tematică și stilistică ce pare să garanteze universalitatea. Un context
tinde cu orice preț să devină tradiție, ca să nu spunem posteritate, simultan
cu desființarea tradițiilor.[2] De fapt, ne aflăm într-un
proces cu aproape nimic spiritual sau literar de reprofilare, care folosește
orice mijloace pentru a devia toată atenția posibilă a cititorilor spre
criteriul vânzării și a vizibilității publice, și eventual a o ține ostatică. Celebritatea
este intenționat confundată cu valoarea intrinsecă a cărților, dovedind încă o
dată că o libertatea asimilată doar la nivel mediatic și prezentată drept acces
la inovații și oferte culturale vizionare, în realitate trunchiază libertatea (nu
numai pe cea de expresie), uniformizează structural și ideatic stilurile,
extinde teme auxiliare în detrimentul celor indispensabile și se transformă simultan
în cenzură și în indiferență față de spiritualitate.
… că iubirile veneau și se duceau. Căci trecuseră cine știe câţi ani, câte invitaţii, câte strigăte, câte bocete, câţi oameni, câte filme, câte pierderi de speranţe, și neputinţa noastră de a ne sătura unul de celălalt se putea explica inclusiv știinţific, vasăzică: Ori dispreţ, ură inexplicabilă și răzbunare faţă de ei, Ori boală insuficient cercetată și, implicit, fără leac, sau mai rău: incurabilă, Ori dragoste nebună faţă de noi înșine, Ori moarte, Ori altceva care nu găsește răspuns. Noi ne-am adus încă o dată aminte, fără a ne lua privirile unul de la altul, că nu se știa unde ne aveam trupurile și dacă le mai aveam undeva; ne-am amintit cu un dor necunoscut și cu o duioșie dincolo de vârstă, de începuturile acelei întâmplări și de cele mai sensibile versuri ale acelui poem. / Ca sub cer
*
[EN] ... that love came and went. For who knew how many years had passed by, how many invitations, how many cries, how many wailings, how many people, how many films, how many losses of hope, and our inability to tire of each other could be explained scientifically even: Either disdain, unexplainable hatred, and revenge against them, Or an understudied disease, and implicitly, without a cure, or worse: incurable, Or mad love for ourselves, Or death, Or something else that can’t find an answer. We remembered once more, without taking our eyes off each other, for we didn’t know where our bodies were or if we still had them somewhere; we remembered with an unknown longing/yearning, and with a tenderness beyond age, of the beginnings of that story, and of the most sensitive verses of that poem. / Like under the sky [Translated by Monica Vișovan]
Este o
onoare pentru literatura noastră că acest roman total, de o anvergură
marqueziană, există în limba română. Dacă în romanul „Un veac de singurătate”
este descrisă viaţa unei familii latino-americane în decursul unui secol, în
epopeea care se lansează astăzi, fără a fi vorba de o replică, este descrisă
multiplu viaţa Balkaniei de-a lungul unui mileniu. Vasile
Andru,
Bookfest 2005
Synopsis: În partea medievală a unui oraș din Balcani sunt întinerite păpușile turnului cu ceas. Aceasta se întâmplă foarte rar. Ivi, un băiețel de 8 ani, este martorul unor întâmplări greu de explicat, se îndrăgostește de o prințesă și visează să devină personaj.
"E liniște sau doar nu contezi. Trecuse de miezul nopții și de jumătatea
vieții." Astfel încep mărturiile unui scriitor de literatură paralelă,
cum se consideră cel care a publicat peste cincizeci de cărți și de mult
trăiește într-un colț al memoriei cotidiene.
Invitat la Debrecen ca să scrie
scenariul unui film, cel poreclit și "Mortul nedrept de norocos" mai face o călătorie
spre Salonul Internațional de Carte de la Torino, unde va prezenta două dintre
romanele sale traduse în italiană și unde este convins că unii îl așteaptă să-l
ucidă.
Însoțit de câțiva frați invizibili – protagoniști ai textelor sale sau chiar confrați
decedați în veacul trecut – mărturisitorul transmite o privire
"nepasteurizată" asupra literaturii, vieții literare și actului
creației dintr-un spațiu mai puțin accesibil cititorului.
Nimeni nu spălase până atunci
cadavrul vreunui poet. Poetul îşi dăduse duhul ca în glumă, într-un soi de
râgâit copilăresc, de ai fi zis că sufletul vine din ţărână şi nu se pogoară
din ceruri. Cu puţin noroc sau nenoroc, ar fi împlinit optzeci de ani. În camera
din vârful turnului se aflase doar Iubita lui, care a mărturisit mai târziu că
ultimele bule de aer ale Poetului răsturnaseră celebrul cerşit de lumină al lui
Goethe.
- Mehr întuneric...,
spusese.
Aproape orbise de ultima
lumină a acestei lumi, adunată sarcastic în fiinţa lui, sau de cea dintâi
lumină a lumii celeilalte.
Obscurul profesor de
matematică, pe care liceenii îl porecliseră pur şi simplu «Deci», tocmai urca
treptele întortocheate ale turnului. Venise să-l întrebe pe Poet dacă nu era cumva
de părere că numărul 2 seamănă perfect cu o lebădă. Bătuse la poartă mai
emoţionat ca niciodată şi strigătul Urcă! al Poetului parcă-i ordona să
intre în pământ.
- Vai, s-a dus, s-a dus,
Deci... - ţipă Iubita.
- Ce, unde?! - încremeni
tovarăşul Deci.
Poetul se prăpădise chiar în
timp ce tovarăşul Deci urca. Fulgerător, tainic, în prezenţa Iubitei şi
a umbrei politicosului Deci, care lucra de ani de zile la traducerea sublimelor
poeme de dragoste într-un volum de numere. Izbutise să-l convingă pe bătrân că
poezia adevărată poate dăinui chiar dacă nu e tradusă în limbi de largă
circulaţie, dar nu prea are viaţă lungă în astral, dacă nu e tradusă în numere.
Căci numerele guvernau din nevăzut această lume, o spusese chiar Goethe. Şi
precum avea deja cunoştinţă regretatul Poet, tovarăşul Deci era pe cale să
demonstreze încă alte două lucruri de importanţă majoră pentru soarta omenirii
şi anume:
- existenţa lui Dumnezeu,
bazându-se doar pe tabla înmulţirii, şi că:
- soarta marii poezii depinde
întru totul de rânduiala numerelor lăuntrice.
Mi-am
redeschis ochii în sala întrunirii de la Neptun şi am văzut mai limpede ca
niciodată cum orbirea se grăbea să domine, într-un mod misterios şi carismatic,
nu doar spaţiile albe dintre cuvinte sau din spatele lor, ci toate cărţile
noastre. Se pare că genialul Gutenberg avusese o criză de orbire sau de vedere
exagerată, când crezuse că spiritele noastre vor orbi dacă vor continua să
scrie doar prin viu grai. Dar acum spaima lui rezulta a fi prea poetică.
Orbirea îşi extinsese treptat domnia cu ajutorul cititorului, iar noi deveneam
cu timpul proprii noştri cititori, pe urmă: cititori ai cititorilor noştri,
până ce ajungeam să ne repovestim cărţile şi să vorbim singuri. Apoi ne dădeam
seama că limbile noastre materne, dar şi unele dintre limbile de adopţie devin
zilnic de o mai mare strânsă circulaţie sub presiunea unei limbi de circulaţie
globală ce putea fi denumită aproximeză. Luam calea pribegiei, cu sau fără vrere. Exilarea
subînţelegea şi un procent de orbire. Erai smuls de undeva (şi de cândva) şi, ca să poţi supravieţui, trebuie să recreezi ceea ce ai pierdut, deşi
nu mai vezi clar ce anume ai pierdut. Nici nu poţi. Recreezi, de fapt, o lume
care poate n-a fost niciodată cum ai văzut-o tu timp de o copilărie, o
tinereţe, o bătrâneţe. O recreezi doar fiindcă nu te crezi în stare să rezişti
lipsit de rădăcinile lăsate în ea. Dar la ce bun rădăcinile, dacă nu le pot lua cu mine?! Cu sau fără rădăcini, în limba maternă sau de adopţie,
descopereai uşor cum exilul unora era orbirea altora şi invers.
Primele cadouri dăruite
mie de noua vedere, în loc de foi albe sau flori, au fost nişte răni. O
colecţie întreagă. Răni sângerânde, din cele despre care credeam că există
numai în cărţi, numai în filme lacrimogene. Un arhipelag de cerşetori jegoşi,
prefăcuţi, zgomotoşi, fii şi nepoţi ai cacofoniei, în zdrenţe şi pete de mâzgă,
mişunau printre geamantanele Gării de Nord, înfiorând gerul sarcastic cu
petiţiile lor bizare. Habar n-aveam ce-mi puteau cere. Unul fără picioare m-a
urmărit până la gura metroului cu nişte sărituri mute, de tarantula, crezând
pesemne că putem face un scurt schimb de experienţă în domeniul rădăcinilor
smulse. După răni, am dat de nişte străini care vorbeau singuri.
„Dacă victimele noastre n-ar fi ştiut să scrie, nimeni n-ar fi aflat niciodată despre măreţia imperiului. Nici măcar copiii noştri. Înainte de a învăţa să scriem, să descriem, să corectăm, ucideam mai uşor, dormeam mai plăcut după orice baie de sânge (al altora). Am îmbătrânit pe nesimţite şi am ajuns să cred că tocmai descoperirea scrisului mi-a grăbit îmbătrânirea. Strămoşii noştri – nimeni n-o poate nega – trăiau de câteva ori mai mult, dar nici noi nu mai ţinem minte ce au făcut de-a lungul acelor vieţi prea lungi. Imperiul, între timp, s-a mărit. Te uiţi într-o direcţie, în orice direcţie, şi te simţi orb. Te simţi la fel ca primul nostru bard, despre care am dat ordin să fie orbit, cu intenţia ca graniţele Imperiului să se extindă şi cuceririle noastre să nu întâlnească în drum nici o piedică, nici o pietricică, nici graniţa vreunei orbiri străine.
Nu vreau să-mi aduc aminte câţi ani au trecut de la descoperirea scrisului. Deseori refuz să consult sulurile noastre, deşi pe unele le-am semnat fără să le citesc. E cu totul altceva să scrii, să semnezi şi să citeşti. Uneori nu-ţi vine să citeşti nici măcar ce ai scris singur. Sulurile au un rol cel puţin dublu. Ne înveşnicesc pe noi – în mintea noastră şi a urmaşilor – şi le dau o speranţă de înveşnicire urmaşilor şi urmaşilor lor. E bine ca ei să poată afla adevărata istorie, cea menită să dureze în memorie, de aceea aproape niciodată nu scriu ce gândesc, decât în legătură cu lucruri mărunte, auxiliare.
Era toamnă târzie când am ajuns pe vârful muntelui din faţă, de unde se putea zări acest sat alb, ca un cimitir vesel, plin de căsuţe cioplite în piatră. Semănau cu nişte cutii în care urlă tăcerea unei vieţi ce nu ştie dacă e vie sau în coma. Aude cineva? Nu ştiu ce ne adusese până aici, poate zeii. Nu ştiu, pentru că oriunde te-ai întoarce, peisajul este miraculos, şi orice bucată de pământ ai cuceri, e ca şi cum ai fi cucerit toată zona, până unde nu mai vezi şi de unde începi să devii de-a dreptul orb. Şi atunci nu mai faci faţă ispitei de a-ţi recăpăta vederea întreruptă brutal, şi porneşti la drum spre capătul propriei orbiri, cucereşti alte pământuri, alte peisaje miraculoase sau urâte, scrii despre ele, despre modul cum le-ai cucerit, despre numărul morţilor, despre obiceiurile barbarilor care mereu jură că fragmente din orbirea ta reprezintă patria lor, şi culmea este că nu doar jură, ci nu se smulg de acolo, sunt în stare să-şi dea viaţa, ca privirea ta să fie cât mai redusă.
Au trecut peste şase luni de când am dat ordinul de atac, până când am aflat că satul ne-a vrăjit într-un fel aparte. Barbarii ştiau că venim, sau, mai corect: ştiau că nu venim decât pentru a le lua pământul. Şi în zorii celei de a doua zi, orbirea noastră încă necucerită, ni s-a înfăţişat schimbată. Puteai jura că fusesem mutaţi în somn în altă parte. În faţa armelor noastre, în locul căsuţelor cochete de o zi în urmă, zăcea un complex de morminte imense. Era o tăcere înfricoşătoare. Câţiva soldaţi aleşi au fost trimişi să tălmăcească situaţia. Au venit înapoi încremeniţi, spunând că asemenea pietre, asemenea ziduri nu văzuseră niciodată. Toate pietrele şi toate zidurile erau mâzgălite. Linii, cerculeţe, pătrăţele, triunghiuri, puncte, puncte care plâng, virgule ce se opresc din plâns, săbii mici, mânere, schelete minuscule de păsări, de câini, de oameni, punctuleţe care semănau cu ochi de femei, de bărbaţi, firicele în loc de bărbii – un adevărat imperiu de mâzgăleli. Prorocul orb care ne însoţea la toate campaniile militare, a zis că poate fi vorba de un blestem sau de un mod tainic de a alunga duşmanii. Dar noi nu eram duşmanii lor, noi nu eram decât proprietarii orbirii noastre, în care ei trăiau de când nu ne cunoşteam şi pe care o numeau patrie. Iar dacă cineva trăieşte în teritoriile orbirii tale şi le consideră patrie, adică loc de naştere, loc de trai, loc în care zac mormintele strămoşilor lui, acesta din urmă nu poate fi decât urmaşul tău. Nu?
A fost necesar să-i măcelărim, ca să pricepem că, de fapt, pietrele şi zidurile acelea albe, luminate pe dinăuntru şi pline de semne ciudate, reprezentau biblioteca satului. Adică: toate cărţile scrise de ei şi de strămoşii lor de când nu ştiau că sunt urmaşii noştri. Iar semnele, după cum ne-a lămurit poetul lor cel mai apreciat, însemnau scrisul.
Interpretul meu personal avea mari dificultăţi în a-mi înlesni discuţia cu Poetul. Deja le dăduse nenumărate porunci femeilor şi bătrânilor pe care, deocamdată, nu hotărâsem să-i măcelărim, şi i se cam amorţiseră încheieturile.
În ziua următoare, cu ajutorul unor pietre rupte din fostele ziduri de apărare ale lor, Poetul s-a străduit să-mi explice istoria scrisului, şi fiindcă nu-mi ştia bine limba, iar eu ştiam şi mai puţin limba lui, s-a străduit să-mi explice bătând din pietricele de ale zidurilor, adică sperând ca anumite cuvinte universale, cum se numea arătându-mi cerul, pământul ş.a.m.d., erau mai corect pronunţate de lovirea pietricelelor, decât de orice alt mijloc de înţelegere. Era uluit să descopere că şi un militar ce nu ştie nimic legat de existenţa şi puterile scrisului, poate fi la fel de genial ca şi cel mai bun cunoscător al scrisului. Nu trebuia să se mire, căci eu eram cel ce făcea istoria şi nu-mi lipsea decât scrisul, ca s-o pot înveşnici. Iar el, fără a putea face istorie, ce putea face doar cu scrisul?! Mi-a mărturisit că scrisul era descoperit de cei mai vechi locuitori ai satului, de un stră(la-puterea-stră)bunic al lor. Povestea scrisului, sau istoria lui, putea fi citită pe pietrele nesfârămate, deoarece începuse şi se dezvoltase odată cu scrisul. Satul deţinea o bibliotecă imensă în acest sens. Se speriaseră de apariţia noastră şi fuseseră obligaţi să-şi scoată cărţile din case şi să clădească ziduri de apărare. Poate sperau ca noi să ne apucăm de citit poeziile lor şi să uităm de ce am năvălit aici. De altfel, ocupându-se mai tot timpul cu scrisul, nu doar că n-aveau timp să producă arme, ci uitaseră complet cum pot fi ele folosite. Cică nici în coşmaruri nu mai ştiau să omoare pe cineva, nici să fie omorâţi. De fapt, nu prea mai aveau ei coşmaruri sau vise urâte. Poate de aceea nu erau în stare să facă istorie. Lipsa de timp făcuse posibil ca în sat, de vreo sută şi ceva de ani, să nu fi fost nimeni executat. Şi, miracolul zeilor: cum dispăruseră armele şi executările, dispăruseră şi răufăcătorii.
.jpg)
