N-aveam în cameră decât o
masă de fier şi blat străvechi, un scaun cu două picioare, un pat de pârnaie,
şi un reşou artizanal, căruia trebuia să-i schimb rezistenţa din două în două
nopţi, poate ca să n-am cu ce să mă spânzur – capodoperă a maistrului Nea Gică,
muncitor trist, beat şi viclean, care, aidoma tuturor ştabilor de la cămin, nu
stătea mai mult de trei minute în camera mea, deoarece n-avea ce să numere. Nea
Gică spunea mereu: „Dă-o-n pizda mă-sii,
boierule! Bani n-am, amantă n-am, cu cine oi sărbători eu Revelionul?!” Şi
pleca. Venea Nea Petrică, unul dintre portari, mirosea a gară, adică a coji de
portocale, a tutun, a ţuică ieftină şi râgâit de locomotivă.
- Dar ce aveţi voi
acolo-n ţară, domnu doctor? Vaci aveţi? Deci, aveţi şi vaci... Dar lapte fac
vacile alea? A, fac şi lapte, deci…
Cu siguranţă, mă vedea
atât de cătrănit de singurătate, încât nu izbutea să creadă că poate mai băusem
şi eu vreodată lapte. Uneori mă întreba de culoarea laptelui. Uneori îi spuneam
că vacile noastre fac un lapte mai spre albastru care, în funcţie de anotimp,
este folosit şi pe post de cerneală. Mai scrisesem ceva cu cerneală din aia?
Aaa, bineînţeles. Vreţi o picătură, Nea Petrică? N-a trecut o zi fără ca unul
din ei să-mi facă o vizită. Poate le plăceau spaţiile în care n-ai ce număra.
Băteau la uşă, intrau, mă numărau pe mine, masa, patul, scaunul, pe cele două
picioare ale scaunului, rezistenţa reşoului, reşoul, scrumiera făcută manual
dintr-un capac de tinichea, îmi încredinţau oful, plecau. Niciunul, în frunte
cu mine, nu reuşeam să pricepem cum de nu înnebunesc în atâta sărăcie, cum de
nu-mi iau viaţa aia întoarsă pe dos. Dar cum poţi să-ţi iei o viaţă pe care n-o
ai?! Căci eu doar viaţa nu aveam. Aveam, în schimb, o foame de termită în mine,
o foame care mi-a devorat peste cincisprezece kilograme în două săptămâni, iar
slăbirea aceasta, susurul nocturn al cărnii ce se scurgea din mine, îmi
produceau o oarecare bucurie. Credeam că, devenind din ce în ce mai slab,
Morţii îi va fi mai greu să mă localizeze, sau să găsească în mine ceva gustos.
Poate Moartea nu ştia că limba se topeşte ultima în mormânt, unii zic chiar după unghii.
N-am scris, cel puţin cu
laptele sau cerneala din stilou, despre târcoalele Morţii în jurul limbii mele.
Poate de aceea Dumnezeu m-a făcut bilingv.
În noaptea primului
revelion petrecut în străinătate, fără bani, fără amantă şi fără viaţă, dar cu
o sticlă de vin ce putea fi luat drept rege al oţeturilor, m-am făcut muci (ca
să am şi muci?!) şi am ieşit să stau la taclale în aproximeză* cu
vecinul. Era mai surd ca niciodată. Iar auzul meu se ascuţise în aşa fel,
încât, dacă se punea problema să-mi tai venele, o puteam face cu una dintre
urechi. Şi ne-am chinuit acolo pe hol cu vecinul de surghiun, doar zeii puteau
spune ce anume voiam să ne spunem, până când camaradul mi-a strâns mâna
călduros şi a zis:
- Bovdizi mai bine za
juram.
Vroia să spună „să
înjurăm”. Şi am jurat până spre
dimineaţă, am făcut schimb de jurături,
am şlefuit jurături de import, am inventat jurături de rezervă, până când am
fost chemat înapoi în spaţiul plin de spaţii nemărginite, fără capăt, plin de
tuneluri părăsite de luminiţe (chiar, îmi spuneam, doar astfel
această cameră este mare cât o ţară) şi am plâns.
De 1 ianuarie, întâiul
petrecut în surghiun, toate erau închise în oraşul studenţesc, doar vreo trei
pescari înrăiţi, rămaşi de anul trecut, cu undiţa într-o mână, cu sticla în
brâu şi cu toporaşul de făcut copci în mâna cealaltă, se zbăteau să-i prindă pe
primii peşti ai acelui an, sau pe ultimii din anul abia trecut. Am fost zguduit
să văd că, în loc de viermi sau fluturi sau alte chestii râvnite de peşti,
foloseau ochi de peştişori.
- Ia-ţi şi ochişorii
mei, peştişorule de aur, şi vomite-i unde vrei!
* Cuvânt al autorului
Fragment din „Empatycon
sau Cartea vieţii premature”, Librarium Haemus 2009