I-am uitat numele, dar țin minte că, în mare
secret, mulți dintre noi îi admirau pe dușmanii din filme și spectacole, poate
fiindcă ei rosteau lucruri pe care nici în vis nu îndrăznea să le gândească
cineva. Cu prețul vieții, dar puteau.
Eram în clasa a șaptea. Profesoara noastră de
literatură se numea Libertate* și n-o ducea prea bine. Rămăsese văduvă și putea
purta negru doar o zi pe săptămână, căci Partidul nu-i permitea Morții să
umbrească culorile învingătoare ale vieții noastre. Alesese de
undeva o piesă și o rescrisese pentru noi.
Când am tras la roluri, cum s-ar zice, Shórti** m-a ales să fiu Spion(nul). Replica-cheie a rolului meu era:
- Ehee,
maestre, ăștia nu te iartă!”,
Ăștia fiind tinerii care
omorau dușmani.
Maestre era un coleg ales ofițer străin, cotropitor, la
fel de dușman ca mine.
A repetat fiecare acasă, fiindcă nu era timp
până la premieră. Piesa asta fulgerase peste noi ca o moarte sau fericire
năprasnică.
Nu aveam emoții, ba eram chiar exaltat, căci
aveam să mor, deși cumplit și doar pe scenă, dar să mori era
de pe atunci pentru mine o dovadă că ești ales, fie și doar pentru a afla
înaintea altora dacă există lumea cealaltă.
M-au ucis la Vatra de Cultură a cartierului,
o clădire aproape pariziană. Am așteptat să-mi sune ceasul în culise, într-un
costum negru pe care Libertatea îl micșorase în așa fel, încât să nu difere
mult de un vechi coșciug plouat.
Am început să mă învârt pe scenă, dar
negăsind nimic în centrul ei, a trebuit să mă învârt în pătrat. Cândva am
rostit cu o voce necunoscută:
- Ehee, maestre, ăștia nu te iartă!”
– și
brusc au năvălit pe scenă patru din ”Ăia”, l-au sugrumat pe Maestre și au
îndreptat spre mine câteva puști de lemn.
Am căzut înainte ca gloanțele invizibile să
mă ciuruiască, dar nu de frică și nici ca ei să se omoare între ei.
O fetiță a țipat sau a sughițat la moartea
mea. Una singură, ca o prevestitoare a monogamiei.
Dar undeva greșisem, fiindcă Libertatea ne
ordonă tacit să repetăm scena, poate ca eu să nu mor înainte de a fi ucis.
Sala încremenise.
Mi-am reluat învârteala în pătrat, am rostit
replica cu limbă de moarte, ”Ăia” au năvălit iarăși, dar acum opt, nu patru, și
înainte de a-l sugruma din nou pe Maestre și a mă ciurui pe mine, au urlat în
cor:
- Niciodatăăă!
Avusese/m dreptate:
ăia nu te iertau, de cel puțin două ori.
Aplauzele au continuat și afară. Dădeam și eu
din palme – fusesem ucis, dar mai murise un trădător! – rugându-mă să fi murit
exact cum stabilise Partidul, ca o javră, porc și alte vietăți
proscrise de lozinci. Dar nu mă opream din aplaudat și fiindcă una dintre
spectatoare, precum am văzut cu ochii scoși de moarte, lăcrimase.
La doar patru decenii mai târziu, m-am
aplecat în gând asupra celui ucis și i-am spus: ”Ehee, ăștia te
decorează, maestre martir al integrării”.
2020
* Lirí – în limba albaneză.
** În albaneză are sensurile de sorți, soartă, destin.