Tati insista mereu, mai ales când se făcea mangă la ţară cu bunicul, că un scriitor care n-a murit sau n-a înnebunit pâna la 30-35 de ani, nu este bun de nimic. E de-a dreptul secătuit, de prisos. Având o viaţă tumultoasă, dusă deseori pe muchie de cuţit, Tati mai fusese tentat să devină şi scriitor, dar, din păcate, ispita aceasta începuse să-i zbârlescă spiritul doar după ce trecuse de treizeci de ani şi nu intenţiona să moară la un an doi după semnarea primei capodopere. Potrivit socotelilor lui Tati, domnul scriitor V. Botezu, unde Helio a fost ascuns după stagiul deja militar satisfăcut la cuibul lui Năframă, putea fi considerat la cea de-a doua tinereţe a sa. O tinereţe glorioasă, cu trei căsnicii destrămate şi cu doi copii părăsiţi la activ. O tinereţe cu mai multe cărţi editate, şocante, comentate, bârfite şi elogiate, decât ani. Printre manuscrisele sale încă nepublicate, un loc de frunte ocupau tratatul filosofico-semiotic «Critica cacofoniei pure» şi uluitoarea teză de doctorat, nesusţinută, «Omniprezentul déjà vu al omului mileniului III şi clişeul ca dimensiune a Apocalipsei». Frânturi scânteietoare din cele nouăzeci şi nouă (şi... concluzii) ale acesteia din urmă, Helio avea să înveţe din belşug.
Ful Botezu – sau Fenomenul, cum îi plăcea să semneze
– mânca foarte puţin, fuma pipă şi vorbea pe nesăturate la telefon.
Helio nu-şi dădea seama când
scrie. Poate scria în timp ce Helio dormea. Era imposibil de ghicit însă, dacă
Ful Botezu mai mult fumează pipă sau răspunde sau sună la telefon. Primea vizite destul de rar, cel puţin cât
a stat Helio la el, şi a renunţat temporar şi la Fupi, căţeluşa lui genială, ca
să-şi termine un roman scurt. Acest roman îl
lovise cu puterea şi minunata viclenie a unui fulger şi se datora, în mare
măsură, insistenţei lui Năframă, vecin de vilă cu Ful Botezu, ca acesta să-i
dedice măcar un scurt eseu laudativ.
După ce Năframă a plătit în avans pentru acel eseu, dăruindu-l sau, cum a
zis, dându-i cu chirie un subiect de
miloane, în prima noapte de trai în doi, Ful Botezu a stat pe vine în faţa
cuibului lui Helio şi i-a pus un şir de întrebări.
Vorbea încet, parcă singur, cu o voce catifelată, de om trecut prin multe
şi care ştie să aprecieze orbirea ritmică a soartei. Acelei orbiri ritmice, îi
datora Ful Botezu orele cele mai fericite ale acestei vieţi, în care includea
şi faptul că nu-şi luase viaţa sau că viaţa nu-i luase minţile.
Prima întrebare, scurtă şi la obiect, s-a referit la
mâncare. Cu ce mâncăruri fusese tratat băieţelul de la dispariţia părinţilor la
Piaţa Învingătorilor? Băieţelul trebuia să-i răspundă cu lux de amănunte. Dacă
simţea nevoia, băieţelul putea să se gândească. Să se gândească o zi, o săptămână,
o lună. Dar Ful Botezu avea nevoie de o listă cât se poate de exactă a
mâncărurilor consumate, de bună voie sau silit de ocrotitori.
A fost o bună ocazie pentru Helio ca să-şi aducă aminte de aproape toate
deliciile culinare prin care şi graţie cărora izbutise să nu-şi mănânce mâinile
sau vreun alt organ mai important. Dar lista - un soi de declaraţie de mâncare
globală - nu a fost chiar uşor de întocmit, aşa că Ful Botezu a rămas de acord
să primească datele necesare în funcţie de limpezirile ciclice ale memoriei lui
Helio.
- Eram sigur, bătrâne, - a zis Ful Botezu uşurat, aflând că nelipsita
mâncare a lui Helio, indiferent de împrejurări şi de spaţiul în care stătuse
ascuns, era ceaiul de tei sau de muşeţel.
Şi nu l-a mai servit cu nici un fel de ceai, ci cu apă plată şi cu o ceaşcă
mică de cafea, făcută la ibric, dimineaţa.
Helio nu se aşteptase ca ceaiul să-i poată lipsi atâta. Se trezise în el
din nou insomnia de odinioară, pe care numai poveştile lui Mami despre Monstru
puteau s-o înfrângă.
Dar Ful Botezu nu credea în
monştri. Fuma pipă în neştire şi ştia să răspundă la telefon numai cu bancuri,
glume, expresii greu de dat uitării, toate trecute, ca printr-o maşină de
tocat, în limbajul băieţilor de cartier. Numai când dincolo de fir părea să
miaune drăgălaşă câte o femeie, îşi schimba din rădăcini vorbirea şi puteai
jura că ţine o cuvântare academică sau îmbrobodeşte creierii necomplicaţi ai
unor flămânzi adunaţi la vreo campanie electorală.
Era tare misterios acest Ful
Botezu. Dar devenea de-a dreptul inaccesibil, altă fiinţă, după câte o cinzeacă
de whiskey. Atunci forma un anumit
număr de telefon, se plimba furios prin sufragerie, ca şi cum ar fierbe
învârtindu-se prin curtea unei puşcării, forma numărul acela de la capăt, nu
prin redial, ci număr după număr,
până ce receptorul de dincolo era ridicat. Parcă era ridicat de însăşi mâna
soartei sau a gloriei universale.
- Slavă Domnului, - striga Ful
Botezu. Te sun de trei ore. Unde
umbli, hrana sufletului meu, inspiraţie şi chin, culoare şi parfum îmbietor,
ai?
Urmau câteva aha, ei, nu mai spune,
ştiam, păi da, normal, mişto, fâs, aşa se zice acum, ha-ha-ha, hm, zău, măi să
fie, cul, fie, nasol, ful, am citit ceva prin presă, da, mă etc.
Urmau câteva îhî-uri grave,
combinate cu scoaterea fumului de pipă din plămâni, şi monologul lui Ful Botezu
se cocea încet în străfundurile labirintice ale domniei sale, fiind anunţat de
câţiva norişori de fum, lipsiţi de orice îhî
sau alt lănţişior de sunete.
- Da, tipul e extrem de interesant, ţi-am mai spus. E un personaj înnăscut.
Nici nu-i nevoie să-l ciopleşti. E gata făcut. Sau, mai exact: gata născut, nu făcut. Desigur.
N-am pus niciodată la îndoială talentul său absolut demenţial în ceea ce
priveşte invenţiile. Da, daa. Asta a simţit şi Fupi imediat. Cum a trecut omul
pragul uşii, Fupi i-a sărit în braţe. Vezi: ţicniţii ăştia geniali au un succes
bizar la tot ceea ce poate fi feminin. Absolut. Ei, mda. Omul e cam trăznit,
dar nu periculos. Evident. E un mare inventator. Or fi făcut el afaceri legale sau
mai ilegale pe la începuturile tranziţiei, dar n-am cuvinte. Şi-a văzut de
treabă, nu s-a amestecat cu nimeni. Evident, iubire. Oricine ar fi procedat la
fel. Nu-i lipseşte nimic. Decât un dram de glorie, ha-ha! Pricepi? Are
insomnii, nu mănâncă uneori toată săptămâna. Mi-a mărturisit-o de nu ştiu câte
ori. Are o sinceritate dezarmantă. Nu poate pricepe cum de nimeni nu s-a gândit să scrie o carte despre el. Un
eseu monografic, un laudatio, ceva de genul ăsta. Mi-a devenit ca o mobilă vie.
Ce mai?! Încerc să râd de mine însumi, când simt că-mi lipseşte. Uneori nu
îndrăznesc să bag cheia în broască. Am ajuns să fac amor cu jumătatea puterii
de concentrare, crede-mă, că îi văd umbra prin casă. În spatele meu. Înţelegi
tu? Câteodată mi-e teamă să nu ne obişnuim aşa, eu în faţă, el în spatele meu
şi, Doamne fereşte, să nu deviez, înţelegi ce vreau să sugerez... Da, da, toată
lumea spune. Slavă Domnului, nu sunt dese. Acuma... ce să-i faci. Fiecare cu
păsărica lui. Că-i păsărica lui mai dezechilibrată, că ciripeşte vrute şi
nevrute, ca la un ceasornic stricat, asta-l priveşte. Nu, nu. De când cu
monografia aia, nu mai face valuri. Nici spume. Păi, i-am tras-o din
prima pe faţă. Am fost rezonabil, ca de obicei. Raţiunea mă defineşte, nu? Ai
zis-o şi tu. I-am spus pe şleau: mă, băiatule, universul n-are patru
dimensiuni, cum crezi matale. Că doar ştii... Meseriaşul, cum se apropie
primăvara sau iarna, mai ales când plouă, cum îţi face capul calendar că
universul ăsta împuţit e împărţit în patru dimensiuni. Da, da. În evrei,
masoni, americani şi fellahi. Ce sunt
fellahii? Păi, fanatici. Ăia care
mor în numele lui Allah, pentru Allah, întru Allah. Restul universului e doar
iluzie. Maya, zice meseriaşul, că e
tobă de carte, dacă e să-l luăm aşa. Doar că devine obositor, încărunţeşti a
doua oară, când se apucă să cânte la toba aia. Ha-ha-ha, ţi-a plăcut, nu? Dar
ţi-am povestit ce mi-a făcut de 11 septembrie. Ei, nu se poate! Chiar nu
ţi-am povestit, măi? Mă uimeşti. Înseamnă că am început să mă supun
senilizării. Nu? Păi, a nimerit aci
la mine când au intrat avioanele în Gemene. Băuse flăcăul vreo două sute
de "Jack Daniel's" şi nu ştiam cum să-l dau afară politicos. Îmi
venise o idee-trăznet şi abia aşteptam s-o dezvolt. Ei, vede omul ce se
întâmplă, şi începe să aplaude, domnule, frenetic, să ţipe, să sară peste
parchet, să mă pupe. M-am crucit. Dar ce-i cu tine, omule, i-am zis, crezi că
suntem la cinematograf?! Ai înnebunit?! Nici nu mă auzea. Asta zic şi eu materie artistică, domnule, mi-am
zis. Două mari simboluri ale democraţiei şi ale bunăstării mondiale se fac praf
în faţa privirilor îngrozite şi neputincioase ale omenirii, iar unii sunt în
stare chiar să se bucure. Habar n-aveam la ce se gândea, nebunul. Îmi tot
bolborosea ceva despre Imperiul Roman, Otoman, Bizantin, despre catrenele lui
Nostradamus, despre Papa de la Roma, pe urmă îi trage un plâns de nestăvilit,
sare să pupe ecranul, strigă, îi blesteamă pe criminali. Striga: "Să
trăiţi, băieţi, mână bună aţi avut, bine le-aţi făcut, nenorociţilor, că ne beau
sângele de un veac, ne duc de nas, ne duc umiliţi unde vor muşchii lor
atrofiaţi!", iar, în minutul următor striga: "Ruşine să vă fie,
blestemaţilor, vreţi să distrugeţi democraţia din temelii, ai, nebuni şi
terorişti fanatici ce sunteţi, să loviţi voi la visul omenirii întregi, la
exemplul democraţiei, al libertăţii, al transparenţei, voi care aţi aruncat în
aer statuile lui Gautama Buda, ai, vă vor prinde din urmă crimele şi celelalte
rele pe care le-aţi făcut omenirii acesteia mult chinuite, javrelor!" Nu-i
de râs, nu-i deloc de râs! Am fost obligat să-i trag mai multe palme, până ce
şi-a revenit în fire. Nu m-ar fi deranjat faptul că o ia razna la mine
acasă, dar că o ia în felul acesta. Ţi-am
mai zis. Poate s-o ia omul razna, dar măcar s-o ia în direcţia potrivită.