Ex - roman de dragoste & conspirație

 

”Povestea uluitoare a unui gropar balcanic, un individ ce are parte de un miracol mai puţin reperat de literatură sau de presă. Viaţa lui se schimbă după un vis obişnuit, un craniu şi o prietenie oferită de doi tineri ce se luptă, fiecare în felul său, cu imprevizibilul existenţei. Inedit nu doar prin limbaj şi umor, ci şi printr-o viziune blândă asupra chinurilor cotidiene şi asupra acelui străvechi „război” – vizibil, dur sau subteran – dus dintre generaţii şi nu numai, acest roman de dragoste & conspiraţie dezvăluie câteva realităţi ocultate sub schimburile stranii convenite între generaţii de oameni care, din punct de vedere al mentalităţii şi al simţirii, se exclud reciproc. Schimburile de acest gen ascund, în esenţă, un joc, sau, mai bine zis: JOCUL, pe care Omul l-a neglijat, până nu mai ştie să (se) joace decât cu propria-i soartă, dar şi singura şansă a speciei de a supravieţui”. 2005

Capitolul I

Chiar şi în ultima primăvară a mileniului trecut, scrâşnind din dinţii rămaşi valabili sau din proteze, lumea repeta mânioasă că groparul Ciolan era atât de aiurit şi nesemnificativ încât nu doar că nu avea nici un motiv să se îmbogăţească, să ajungă celebru şi căutat de suferinzi, ci şi că-i va conduce pe toţi, inclusiv pe pruncii de acum, sub pământ. Cică doamnei Moarte îi plăcea să se joace de-a veşnicia cu asemenea indivizi. Aceasta era concluzia la care s-a ajuns după ce unii s-au speriat ca nu cumva, invocându-i moartea sau imobilizarea în pat, în loc să trezească furia Morţii, treziseră mila sau chiar dragostea Longevităţii faţă de el.

Dar cu o săptămână înainte de venirea Eclipsei, Ciolan a fost ales în unanimitate gropar de onoare. Nu numai al cimitirului nostru, ci Gropar de Onoare al tuturor celor văzute şi / sau duse în lumea vecină. Trecuseră peste patru decenii de îngropări izbutite, înfăptuite cu dragoste, cum afirmau admirativ colegii lui de breaslă, şi aproape o jumătate de veac de scrâşnire din dinţi şi proteze a vecinilor. Din când în când, mai apăruse câte un deştept pragmatic sau ins ce nu vroia să-şi dea orgoliul pe nişte dinţi prea uzaţi, şi chemase la calmare, propunând să se renunţe la acea scrâşnire nesănătoasă din cel puţin trei motive şi anume: ca să economisim dinţii, fie ei şi falşi, deşi carnea de mâncat şi de muşcat se împuţina săptămânal; ca să nu stricăm şi mai rău echilibrul sonor al nopţilor în mahala; şi, în final, ca să nu-i prelungim viaţa groparului, creându-i, prin invidie exprimată, suspiciunii soartei. Unii au propus chiar o soluţie ingenioasă, un soi de mutare a mâniei de la oameni la maidanezi sau alte animale necuvântătoare (dar producătoare de sunete), cu scopul ca acestea să latre cam tot ceea ce nu puteam exprima noi, dar necuvântătoarele nu prea s-au arătat dispuse să se implice. Ele îşi aveau propriile nemulţumiri şi necazuri, pe care nimeni nu se gândea să le traducă în limbaj omenesc.

Ciolan nu-şi făcea de mult sânge rău. Era atât de calm – sau aiurit – încât părea a fi mereu altcineva, o fantomă ruptă de realitate sau de irealitate. Nu spusese vreodată ceva, poate nici în sinea lui, despre mânia sau ura vecinilor. Doar o singură dată, cu ani în urmă, când invidia i-a pus pe unii să-i trimită o plângere directorului crematoriului naţional, Ciolan rostise un „Hm” care sunase ca un cui bătut pe un coşciug ud. Plângerea se referea la înapoierea sau bătaia pasului pe loc, produse în societatea postmodernă de către unele meserii vechi şi depăşite, cum era cea de gropar. Venise vremea ca meseria asta să iasă din circulaţie. Ascunşi sub haina debusolantă a anonimatului, abuzând de mila ancestrală a rudelor îndoliate, groparii mâncau prea multă colivă, informa scrisoarea. Era cazul ca veşnicul foc, cel slăvit de mitologii şi credinţe, să reia locul cuvenit în viaţa cetăţenilor, fie ei decedaţi, fie încă vii, şi să ne scape de nişte excroci.

Directorul crematoriului naţional nu dăduse răspuns şi pentru faptul că plângerea nu era semnată de nimeni. Ea părea mai degrabă plângerea unor morţi care visaseră nu să fie îngropaţi, ci incineraţi, decât a unor vecini vii şi mânioşi. Şeful cimitirului unde lucra Ciolan îi scosese atunci la o bericică de lucru, la o terasă aflată pe marginea crematoriului naţional.

- Iată, băieţi, - rostise şeful, arătând cu degetul către o clădire cenuşie, învelită în fum şi construită parcă cu rezultat din oasele defuncţilor. Ăia vrea să ne ia pâinea din gură… Ăia cred că planeta asta nu-i destul de poluată de experimente şi accidente nucleare şi mai vor s-o mai sprijine oleacă şi cu cenuşă din cenuşa lor… Pricepeţi?

Ciolan tăcuse. El tăcea mai tot timpul, ca şi cum ar fi răpit din naştere cantitatea de tăcere pe care trebuiau s-o folosească vecinii. Ştia că invidia avea să se potolească într-o zi, dar nu vroia ca invidia să se potolească imediat după ce el avea să-l îngroape pe ultimul dintre invidioşi. El ţinea la vecini, deşi observase că cei mai fioroşi adversari ai săi, cei care nici nu-şi puteau imagina că vor fi îngropaţi de el erau şi cei mai apropiaţi în spaţiu. Cum treceai de primul rând de case, indiferent de direcţia mersului, cum încăpăţânarea de a fi îngropat de altcineva, nu contează cine, scădea. Iar cu cât te apropiai spre casa lui Ciolan, cu atât mai bizare deveneau reacţiile. Domnul Lipeanu, de exemplu, vechi duşman ascuns în ale vitalităţii, ajunsese chiar să declare la cârciumă că „Mai bine mă las futut de el, decât îngropat”. Destinul lui Ciolan însă, ştia să facă din multe butade gargare şi supărări retorice. Ciolan l-a îngropat cu dragostea dintotdeauna şi pe regretatul domn Lipeanu, l-a iertat în timp ce-i gusta din colivă, s-a rugat pentru sufletul acestuia, aflând cu plăcere că, odată cu acea îngropare, crescuse în grad. Căci lumea groparilor respecta o ierarhie ciudată, aproape mistică: purtai epoleţii sau gradul ştiinţific ori pedagogic, al ultimului reîntors la ţărână. Iar regretatul domn Lipeanu, fost tovarăş, precum a reieşit din presa centrală, fusese mare general pe la Securitate. Ultimul militar îngropat de proaspătul general al cimitirului fusese un maior de miliţie, un anume Doru Duru, ucis într-o încăierare cu primii aducători ai democraţiei. Tresăltarea inimii de maior nici nu se putea compara cu cea a inimii de general. Şi se pare că înaintările în grad ajung să modifice chiar şi lumea somnului, fiindcă tocmai în ziua în care i-a digerat generalului coliva Ciolan a avut un vis. Unul cât se poate de banal, ocolit de simboluri profunde, cum s-ar zice. Nu visase de când îşi îngropase nevasta, pe mult îndrăgita şi bârfita Eleonora. Ciolan o visă pe neaşteptate, în centrul unui câmp de grâu care aducea cumva a curtea din spatele casei lor, aflată pe „Trofeelor” 13, deşi curticica lor era atât de pustie, încât găinaţii păsărilor carnivore sau ierbivore păreau steluţe strivite pe o stâncă. Uite-te la mine, Ciolane, îi şoptise fosta soţie. Ciolan se uitase la ea. Arăta ceva mai bine decât în viaţa asta sau aia. Era înaltă, plinuţă, imposibil de săturat, ci doar de iubit, de suferit crunt de dragul ei, de faptul că ea se născuse pe lumea asta şi tu erai obligat s-o iubeşti, s-o iei de nevastă, să-i suporţi năzdrăvăniile, să te laşi umilit, neglijat, înşelat şi iar de la capăt. Era o zeiţă.

- Ei, află că nu m-am măritat cu tine doar ca să mă dau altora, - îi încredinţa zeiţa.

Ciolan încremenise. În acele clipe dulci şi bizare şi-a dat seama că este în vis sau într-o vedenie. Crezuse mereu că nu ea, ci tocmi alţii, începând cu deja de-gradatul Lipeanu şi terminând cu nea Scorobete beţivanul, trăiseră, nu se prăpădiseră înainte de vreme şi se zbătuseră s-o tot aibă, să se înfrupte din carnea şi din gemetele ei doar ca s-o ţină măritată cu Ciolan. Că altfel cum ar fi avut Ciolan o soţie stricată?! Se grăbise s-o calmeze pe Eleonora cu celebra lui mantră: „Nu-i aşa de simplu… Să mă gândesc…”, dar ea dispăruse, repetând o întrebare ciudată, unde e copilul, de ce nu mi-ai dat bobul de grâu, pe urmă se topise în aerul visului, oarecum dezamăgită, deşi el o iubea la fel ca înainte de moarte, deşi ea poate se distra cu aceeaşi dărnicie şi în lumea cealaltă, unde tăcerea şi mărinimia lui n-o puteau opri să se sinucidă.

Fără a înţelege prea bine, Ciolan întinse mâna dreaptă, sfărâmă blând un spic, păstră un singur bob, îl puse pe vârful limbii şi îl mâncă încet.  
N-avea să-şi uite gustul acelui bob până la moarte. 

(...)

Ediție nouă

Asediu - roman scris cu foarte puține ghilimele

2004

Moto: „Fiule, 

de câte ori n-ai nimic 

important 

de văzut, 

scoate-ţi ochelarii!”

Din Anecdote circumcise

Îi pregăteau cuibul cu o viteză ameţitoare. Poate era viteza cu care putea fi distrusă sau plămădită o viaţă de om. Nu se ştie viaţa cui anume. Helio avea impresia că îi pregătiseră cuibul chiar înainte ca ei să se fi născut, din astral, pe urmă, în loc să-l ocupe, i-l ofereau cu destulă amabilitate şi cu o insistenţă discretă, de mântuitori. Dar poate erau chiar mântuitori. Cine putea băga mâna în foc că nu?!

Nu era un singur cuib. Erau mai multe cuiburi, uneori mai spaţioase, alteori mai înghesuite. Dar Helio îl botezase "Cuibul" deoarece toate cuiburile nu aveau ferestre, nici cer deasupra, şi erau umplute cu acelaşi întuneric. Mirosurile diferite, nu reuşeau să facă din acelaşi întuneric un alt întuneric.

Cuibul îl aştepta într-un colţ mereu de neghicit al aceluiaşi întuneric aidoma unui pântece de mamă. Helio nu ţinea minte cum fusese în pântecele lui Mami. Uneori îi venea să creadă că, din motive imposibil de tălmăcit, încă nu se născuse. Poate nu venise momentul cel mai potrivit. Era mutat de la o mamă la alta, până în clipa fericită în care avea să vadă lumina soarelui. Deja nu mai ştia prin câte mame trecuse. Pe de altă parte, nu mai era în stare să spună dacă aşteptarea luminii sau surprizele întunericului dinlăuntrul mamelor îl faceau mai fericit.

Întunericul nu era chiar aşa de cumplit cum îl credeau unii sau cum bănuia Helio când era ameninţat de Monstru. Cu ochii deschişi sau închişi, Helio ajunsese să zărească în beznă lucruri şi fiinţe, pe care, în vremuri de lumină, nici nu visase că ar exista. Odată, urmărind cu privirea un cubuleţ de lumină răsărit pe neaşteptate în epicentrul cuibului, nefiind în stare să-l vadă perfect, îi venise chiar să-şi scoată ochii şi să rămână închis, sigur, în propria-i lumină miraculoasă care, în ochii altora ar fi părut întuneric sau orbire. Poate se oprise doar fiindcă era obligat să-şi scoată ochii cu degetele. Furculiţele, cuţitele şi alte unelte de mare ajutor îi erau de mult interzise.

Evadă brusc din amintiri. Îşi dădu din nou seama că gândurile nu apăreau chiar din neant şi nici chiar întâmplător.

Află de o moarte. O moarte destul de importantă pentru el. Nimeni altul, ci tocmai bătrânul care îi dăruia în fiecare iarnă câte un cubuleţ de lumină, murise.

Helio îşi încetini respiraţia, simţind cum transpiră. Se grăbi instinctiv să se consoleze. Toţi bătrânii mureau într-o zi. Câteodată, nici măcar nu izbuteau să îmbătrânească.

Bătrânul se prăpădise în amurg. Helio a aflat de la ştiri. Închis în debaraua special amenajată - pe care, destul de inspirat, Veteranul o denumise Cuibul Veşniciei - îşi termina cina. Avea franzelă cu brânză de vaci, o jumătate de roşie rece ca gheaţa, trei măsline şi o ceaşcă de ceai. De tei. Asta ca să poată dormi liniştit, fără vise de prisos.

Vestea acelei morţi, ca şi alte lucruri mai mărunte, i-a răvăşit lui Helio în cap timpul verbelor şi n-a mai ştiut unde şi când se află. Tot de la ştiri aflase cu nu ştiu cât timp în urmă că el, un copilaş numit Helio, blond, cu ochi căprui, dispăruse. Cei de la ştiri credeau că fusese răpit de cineva şi pregătit să fie vândut la bucată. Spuneau că organele copiilor, în frunte cu inima şi ficăţeii, erau foarte căutate în străinătate. Şi aşa se tot insista asupra faptului suficient de simbolic că, la piaţă, deja găseai inimioare la preţ de ficăţei. Unii îi suspectau pe răpitori că ar face afaceri cu bătrâneii spurcaţi. Nu reuşise să ţină minte numerele de telefon şi adresa secţiei de poliţie unde oamenii puteau da relaţii. Îl ameţiseră probabil aburii gloriei neaşteptate. Devenise dintr-o dată celebru în toată ţara, deşi ca un simplu copilaş răpit. Dar nu conta. Unii mureau în umbră deasă, fără a fi pomeniţi vreodată de vreo ştire. Era bucuros că nu se întâmplase la fel şi cu Bătrânul care îi dăruia cuburi de lumină.

Acum era în stare să deosebească vocile clar. Dacă Bătrânul îşi dădea duhul în mod firesc, unanim acceptat, ca majoritatea muritorilor; dacă se arunca, de pildă, de la un anumit etaj sau se otrăvea cu un pumn de medicamente sau pur şi simplu sărea graniţa dintre cele două lumi cu ajutorul unui atac de cord, curiozitatea ştirilor nu l-ar fi ajutat pe Helio să afle. Dar Bătrânul murise într-un mod mai puţin obişnuit.

Ştirea era ceva mai întortocheată decât moartea Bătrânului. Vocea prezentatoarei, mieroasă şi prefăcută, parcă anunţa o descoperire uriaşă, mult aşteptată, în domeniul ştiinţelor inexacte. Sau parcă descria, cu luxul lingvistic de rigoare, o scenă fierbinte de sex. Nu se ştie ce nebun de legat sau ce fiinţă zeflemitoare redactase acea ştire.

Helio asculta, ca de obicei în ultimele luni sau nopţi, cu urechea lipită de lemnul uşii. Lemnul reducea oarecum procentul de tâmpenie al cuvintelor. Lemnul se străduia să spele cuvintele care-şi căpătau o încărcătură de demenţă trecând de la o masă de carne (om, în cel mai rău caz) la o altă masă de carne (urechile lui Helio). Ocrotitorul lui Helio, Veteranul, chiar spunea că, pentru un om care intenţiona să trăiască fără bătăi de cap, indiferent de regimul politic la putere, era suficient să înţeleagă doar şaptezeci la sută din sensul cuvintelor şi al proverbelor pe care le folosea. Restul de aproximativ treizeci la sută, nu era decât un soi de TVA prăpăstios, impus de Ucigă-l Toacă.

Ştirea suna în felul următor:

"Astăzi, în jurul orelor 19.00, în parcul localităţii Strănuteşti, a fost găsit trupul neînsufleţit al unui bătrân. Nimeni nu poate spune cum a murit acest bătrân, deşi există nenumăraţi martori oculari care l-au văzut pe bătrân parcurgând străzile localităţii, sfâşiindu-şi hainele sale ponosite şi urlând suficient de revoltat: Lăsaţi-mă să mor ca un câine! Lăsaţi-mă să mă sfâşie păsările carnivore şi câinii înfometaţi! Lăsaţi-mă să putrezesc pe străzi, doar daţi-mi banii înapoi, ca să beau, daţi-mi băutura înapoi, înapoi, înapoi!

Nimeni nu poate să spună cu exactitate cum se numeşte acest bătrân care, de altfel, a fost foarte iubit şi apreciat printre conorăşeni. Vecinii mărturisesc debusolaţi şi cu lacrimi involuntare în ochişori că acest bătrân singuratic, pe vremea regimului de tristă amintire, în secret, cu un curaj ieşit din comun, juca rolul lui Moş Crăciun. De subliniat faptul că, în perioada respectivă, Moş Crăciun era strict interzis. Mulţi oameni care au copilărit în acele vremuri la Strănuteşti, cu siguranţă îşi pot aduce aminte de Moşul lor drag şi ciudat. Dar, după căderea Zidului Berlinului, odată cu venirea pluralismului şi a democraţiei, bătrânul n-a mai fost nevoit să se ascundă, iar fiecare alt bătrân, bunic, părinte, vecin ş.a.m.d. a avut voie să se deghizeze în Moş Crăciun. Vecinii spun că fostul Moş Crăciun a fost strivit de sărăcie. Ultima lui pasiune, în afara băuturii, au fost papagalii australieni. Potrivit unor surse de încredere, bătrânul avea în casă peste 50 de peruşi, papagali australieni, nevorbitori, dar foarte cântători, pe care i-a hrănit timp de nu se ştie cât timp, cu seminţe speciale. I-a servit smerit cu apă, cu diferite leacuri păsăreşti, i-a spălat, i-a îngrijit cu un devotament care depăşeşte simţitor grija conorăşenilor săi faţă de câinii vagabonzi. Bătrânul însă, nu s-a aşteptat ca sărăcia ultimului deceniu să-l supună la atât de multe grele încercări. Ancheta întreprinsă de poliţişti, a revelat faptul că, în ultimele cincizeci şi de săptămâni, bătrânul a fost obligat să se hrănească cu câte un papagal pe săptămână, exceptând duminicile, când, iluminat de sfintele învăţături, s-a abţinut şi de la mâncare". 

(...)