Un alfabet al poeziei albaneze

Vulturii procedează uneori la fel

"Cântecele mele - un pumn cu pietricele
Sădite într-un zid"
Versuri din lirica populară albaneză

Vulturii sunt păsări destul de longevive. Un veac are pentru ei valoarea, cel puțin spirituală, a ceea ce înseamnă tinerețea pentru muritorii de rând sau de elită. Albania este numită și Țara Vulturilor. Numărul acestora în țara shqiptari-lor (o altă "poreclă") nu este deloc neglijabil. Nu există albanez care să nu fi văzut, măcar o singură dată, un vultur zburând la înălțimi, cu câte o oaie nefericită în gheare. Modul de a ucide al vulturilor, adică de a-și asigura hrana, este destul de sofisticat, în vecinătatea morții naturale. Își eliberează prada în aer, iar aceasta cade cu viteză peste stânci și se face bucăți.
Căderile și decăderile sufletului omenesc – în timp, în societate, în prozaismul cotidian – nu parcurg poate, ezoteric vorbind, o altă traiectorie, și nu se supus, cred, unei tensiuni mai mici sau mai mari întru întâlnirea Morții.
Viața și gândirea vulturilor, indiferent de naționalitatea lor, au însemnătate simbolică.
Vreau să povestesc, cu ocazia publicării acestui alfabet mai mult al poeziei albaneze, decât al autorilor, un amănunt mai puțin cunoscut, deși esențial, și anume modul în care vulturii mor. Ei n-au o moarte chiar simplă. Moartea lor, exceptând accidentele, survine lent și chinuitor, cu pași mărunți, înceți, dar siguri, odată cu înconvoierea pliscului. La un moment dat, fatal, pliscul nu le mai permite să respire. Dar vulturii nu țin peste măsură la moarte. Ar prefera o viață infernală – dar viață! – unei morți ce rezultă a fi prea domolă, naturală și logică pentru orgoliul lor imprevizibil de poetic. 

Și cum nu sunt păsări prădate, ci de pradă, nu acceptă regulile Morții, ci se luptă cu ea.
Și se luptă în stilul lor, cavaleresc, de neuitat. Își freacă pliscul de pietre, de stânci, de ziduri, ca acesta să nu le oprească respirația. Probabil, există și vulturi eternizați – vulturi care și-au frecat pliscul până la dispariție, sau pur și simplu și l-au spart din rădăcină.
Poezia creată în limba albaneză seamănă izbitor de mult cu această mișcare lăuntrică, de supraviețuire și de auto-înveșnicire, a vulturilor. În spatele fiecărei poezii, al fiecărui poem, al fiecărei opere poetice, vom descoperi negreșit amenințarea gravă, pragmatică, reală, a Morții Totale. A dispariției multiple. Sunt amenințate limba maternă, identitatea, originalitatea, orgoliul, datinile, trecutul, prezentul și viitorul.
Ce vultur ar fi acceptat căderea în uitare?!
Este de așteptat ca una dintre cele douăsprezece limbi (rămase) de bază ale planetei noastre să producă o poezie din start nemuritoare, unică, imposibil de tradus în condițiile spirituale și lingvistice ale epocii moderne. Albaneza nu are astfel de pretenții. Albaneza știe unde, cum și când să-și apere veșnicia. În mod paradoxal, acest triunghi nu rara apăsător unde-cum-când nu este doar poezia scrisă. 
În anii '30 ai secolului trecut, homerologul Milman Parry care-și susținuse doctoratul la Sorbona sub îndrumarea celebrului profesor Antoine Meillet, entuziast și oarecum străin adevăratului suflet balcanic, a ajuns în Balcani și în Alpii Albaniei ca să înregistreze ultimele frânturi ale anticului epos memorizat în greaca veche. Se spunea - și s-a dovedit – că tăciunii fermecatori și stranii rămași de pe urma focului homeric încă pâlpâiau prin turnurile muntenilor, mistuindu-se necontenit în toate limbile acestui tărâm. Parry a rămas uluit după mai multe întâlniri cu barzii analfabeți ai zonei care erau în stare să cânte până la 33.000 de versuri fără a apela la hârtie sau la vreun alt instrument de reîmprospătare a memoriei. Unii dintre barzi, puteau să cânte și în trei limbi laolaltă. Pentru prima oară, Lumea Largă și Liberă intra într-un contact neintermediat de nimeni, de nici un strat de prejudecăți asu admirații de natură mitologică, cu misterul albanez. Cântecele sunt înregistrate în discuri de gramofon și păstrează fragmente de neprețuit ale Eposului Vitejilor. Acest epos există simultan și la greci, la bosnieci, la sârbi, la muntenegrini etc, iar discuțiile privind vechimea variantelor acestor cântece nu face obiectul acestei scurte introduceri. Importantă în acest context nu este vechimea sau brevetarea versurilor, ci valoarea lor artistică și estetică – fără precedent și fără seamăn în limbajul poetic al Bătrânului Continent deja încovoiat de metafore.

În ciuda vechimii ei, limba albaneză este documentată abia în secolul al XII-lea. Timp de câteva secole, s-a crezut că prima dovadă scrisă a ei era Formula Botezului, alcătuită (de fapt: tradusă din latină) de către călugărul catolic Pal Engjëlli (Pavel Îngerul), prieten apropiat și sfetnic al lui Skanderbeg, descoperită de Nicolae Iorga la Biblioteca Lurentiana în anul 1915. Acum un an, cercetătorul albanez Musa Ahmeti din Croația, a descoperit la Biblioteca Secretă a Vaticanului o întreagă carte – de 208 pagini – scrisă în limba albaneză de către un anume Theodhor Shkodrani în anul de grație 1210. Poate fraza profetică a prințesei Elena Ghika, alias Dora d'Istria, potrivit căreia istoria Albaniei va renaște din arhivele Europei, este pe cale să se împlinească.
Dar nu vechimea unei limbi impune neapărat și valoarea unei poezii. Există limbi străvechi și faimoase care n-au îmbogățit cu nimic tezaurul marii poezii.
Nu este însă, și cazul albanezei.
Primii poeți ai acestei limbi sunt călugări franciscani care au adaptat în albaneză imnuri religioase. Albanezii nu sunt un popor prea religios, genetic vorbind, dar limba lor a suportat onorabil aceste adaptări. De la imnurile care probabil exorcizau spațiile istorice neprielnice trecerii Poeziei în scris la primele poezii întregi, scrise în limba albaneză, au trebuit să treacă aproape patru secole.
  
După moartea lui Skanderbeg, în jur de cinci sute de mii de arbëri – astfel erau denumiți contemporanii de același sânge și limbă ai lui Skanderbeg, iar Albania era numită Arbëria – au fost obligați să-și ia calea exilului. S-au stabilit în Italia de Sud. De o inteligență ieșită din comun, purtând în ei un adevărat cod lăuntric al conștientizării soartei tragice și al celor mai eficiente reacții față de o asemenea soartă, lipsiți de patrie fizică și de alte dimensiuni care fac viața mai umană, mai tolerantă, acești arbăreși au izbutit să-și păstreze intacte până în ziua de astăzi obiceiurile, datinile, memoria și, în primul rând, limba. Arbăreșa rămâne podul care separă și unește albaneza literară cu ilira. Reticențele față de legătura esențială dintre acestea două sunt pe cale de dispariție, deși dovezile strict științifice nu sunt foarte numeroase. La un moment dat, poate, esența spiritului unui popor, își (re)descoperă apartenența la o anumită limbă, și nu invers.

Poezia orală creată în limba albaneză este de o bogăție zguduitoare. Din mai multe motive, inclusiv cunoașterea parțială și nu întotdeauna din interior, a dialectelor limbii albaneze – ghegh și tosc – de către cei care pornesc să uimească lumea civilizată (o altă dovadă tristă că albanezii sunt încă percepuți ca niște ființe extrem de interiorizate și inflexibile, dacă nu chiar încă necivilizate), această poezie orală este deseori tratată în mod diletant, încadrată în senzațional, ocolindu-se valoarea ei istorică, spirituală, informațională. Același lucru se poate observa și în comentariile mereu prea complicate asupra Canonului lui Lek Dukagjini, străvechiul cod de legi întocmit de înțelepții Albaniei Eterne, cod care reglementa viață albanezului încă de pe vremea când locul Dumnezeului unic era ținut de legea Besei – Cuvântul Dat, Promisiunea Supremă.
Probabil conștienți de schimbările nemiloase produse de Epoca Modernă, vitejii principali ai eposului albanez, frații Muj și Halil, părăsesc scena istoriei. Imediat după ce află că în lumea asta a apărut o nouă armă, ciudată, un soi de țeavă neagră care scoate cu viteza fulgeruluiaceastă nouă lume punctează, pare-se, intrarea poeziei populare în agonie.

Adevăratele capodopere ale folclorului albanez – oarecum umbrite de ancestrala neputință de a le traduce integral – rămân baladele. Cele mai frumoase sunt cele legate de zidire și de înviere temporară, respectiv: balada sacrificiului suprem și cea a învingerii Morții cu ajutorul Cuvântul Dat. Soția fratelui cel mic din "Rozafat", balada zidirii, acceptă să fie zidită la temeliile cetății, înțelegând importanța dăinuirii construcției. Kostandin cel Micuț (din "Kostandin și Doruntina", fratele mai mic al fetei măritate departe, peste nouă țări, nouă mări și nouă zări, doar ca să-și țină cuvântul dat (Besa), se ridică din mormânt.

Poezia albaneză modernă se naște și se dezvoltă mai întâi în exil, în sânul arbăreșilor. Ei îl aduc în viață pe enigmaticul Jeronim de Rada, autorul "Cântecelor lui Milosao" – poem ce va fascina cercurile literare occidentale și-l va pune pe De Rada în fruntea Panteonului Albanez. Poate a fost un semn.
Celălalt uriaș al poeziei albaneze, simplu vameș în administrația Imperiului Otoman, Naim Frashëri, va debuta în persană, pe urmă în greacă veche, ca să scrie mai târziu într-o albaneză genetică, fără precursori, unele dintre cele mai spirituale versuri visate de limba lui maternă. A murit la începutul secolului XX, după ce debutase cu "Lulet e verësë" (Florile verii) în anul 1886 nu altundeva, ci la București!

În capitala României avea să activeze cea mai puternică colonie a exilului albanez din toate timpurile. Aici aveau să ajungă la începutul secolului XX Asdreni, formidabilul LasgushPoradeci, Mitrush Kuteli și alții. Trebuie subliniat faptul că, pentru poeții albanezi din acest răstimp nu valorile estetice primau, ci trezirea conștiinței naționale. Din această cauză, originalitatea și versurile scrise pe atunci n-au râvnit niciodată, vizibil, nemurirea, ci doar renașterea națională. Iar din această vâltoare poetică ce se revărsa din toate părțile lumii – îi am în vedere pe Andon Zako Çajupi în Egipt, pe Faik Konitza în Franța, Anglia și America, pe Fan Stilian Noli în Turcia, Grecia și America și pe alții peste tot unde i-a trimis incoruptibilul val al exilului – răsare ca un Nosit[4] măreț tânărul pogradețar Llazar Gusho, sub pseudonimul Lasgush Poradeci, care va universaliza o întreagă limbă albaneză și care-și va plăti îndeplinirea misiunii cu o condamnare comunistă la tăcere timp de 43 de ani. Când acest Orfeu atât de umilit își va da duhul la Tirana, în noiembrie 1987, cel puțin jumătate din cititorii de albaneză vor rămâne stupefiați, căci îl știau mort încă din anii '30!

Interbelica albaneză nu va sări departe de interbelica balcanică în general. Doar că poezia scrisă în această perioadă, datorită strânsei circulații a limbii albaneze, nu va putea cuceri decât un minim interes în conștiința literară europeană. Dar reușitele ei "interne" nu au fost și nu sunt minore nici astăzi. Călugărul franciscan Gjergj Fishta se va strădui - și va izbuti – să rescrie în mod lapidar anumite porțiuni ale Eposului Vitejilor. Va fi primul scriitor albanez propus pentru Premiul Nobel. Tragicul și genialul, prăpădit prea tânăr, Migjeni, va scrie în tăcere și deplină nepăsare mediatică "Versurile" sale "libere" care vor elibera pentru mult timp de demonii inferiorității poezia albaneză modernă. În același timp, separat unul de ceilalți, ca într-un arhipelag închis zgomotelor și ispitelor prea lumești, își vor clădi operele poetice Lasgush Poradeci, Ernest Koliqi, Mitrush Kuteli și alții mai puțin atinși de aripa notorietății.

Dar va urma brusc Lupta Antifascistă de Eliberare Națională (LANÇ), condusă de viitorul dictator Enver Hoxha, iar eliberarea țării îi va ajuta pe învingători nu doar să rescrie istoria, ci să impună și soarta poeziei albaneze: ea va fi curând posedată de tezele lui Jdanov. Dacă e să-l parafrazăm inspirați pe Lasgush Poradecii, pianiștii aveau să umple pușcăriile, iar trâmbițele și nymphele partidului aveau să năvălească peste arena literaturii albaneze și să răpească brutal toate premiile, toată veșnicia posibilă. De la corifeii acestei poezii făcute la comandă, nu ne-au rămas nici măcar versuri inedite, ascunse, inspirate de iubire, de suferințe nemărturisite, de regrete oricât de tardive sau alte mărunțișuri agreate de nemurirea neoficială. În poemele lor extrem de lungi și declamative, se găsesc doar coșuri până la nori, macarale, partizani, dușmani negri, țărani înșelați care-și revin, eroi ai muncii socialiste sau ai poporului, în frunte cu Comandantul Legendar și Nemuritor – un adevărat muzeu de absurd omenesc precoce.

În anii '60 ai secolului trecut, apare și în poezia albaneză o generație de poeți ale căror opere nu pot lăsa rece interesul istoriei literaturii. Unii dintre acești poeți fuseseră trimiși să studieze în Rusia, pentru a deveni "ingineri ai sufletului omenesc", cum îi alinta Stalin. Între timp însă, mult trâmbițatul Om Nou funcționa cu minimum de suflet, ca să nu zicem: cu suflet de împrumut, și munca istovitoare a acestor ingineri s-a concentrat cu precădere asupra materiei. Cu mici excepții – mai mult în texte, decât în nume de autori – inginerii au identificat în imnurile lor realismul socialist cu întreaga spiritualitate rusească, iar cei care nu s-au lăsat vrăjiți de această confuzie, n-au fost lăsați să se exprime. Contribuția lor la îmbogățirea estetică a poeziei de limbă albaneză rămâne destul de discutabilă, chiar și numai în contextul poeziei balcanice. Mai mare este această contribuție, voită sau nu, la înrădăcinarea ateismului în cititori și într-o bună parte a poeziei și prozei albaneze. Dar, ceea ce nu vor putea construi ei – din motive în general extraliterare – o vor face maiestuos confrații lor de limbă, nu și de idei, aflați în zone mai "înțelegătoare": un Martin Camaj în Germania, un Ali Podrimja în Kosova, o pleiadă de poeți arbăreși în Italia și în restul Europei. Și mulți alții, tot în afara granițelor Albaniei oficiale. Din păcate, tinerii poeți cărora le-a fost dat să scrie și să publice poezie în ultimii zece ani ai regimului comunist, înlăuntrul granițelor impuse, n-au avut nici viziunile clare, nici energiile necesare, dar mai ales n-au dispus de acel dram de noroc care poate preschimba cenușa unei societăți eșuate și a unei vieți golite de imprevizibil, în materie poetică demnă de neuitare.

Căderea Cortinei de Fier nu s-a dovedit a fi chiar blândă față de soarta poeziei albaneze. În afara "învierii" monștrilor sacri, în frunte cu Fishta, Poradecii, Konitza, Koliqi și alți celebri interziși – iar această înviere a fost profanată poate fără rea intenție de o exagerare a valorilor autentice, cu înmulțire de simpozioane, statui, ridicări inutile în slăvi etc. – Panteonul Albanez a fost "asaltat" și de poeții care fuseseră sau deveniseră opozanți ai regimului, după interminabilele pedepse aplicate de acesta din urmă. Dar nici poezia de sertar, sau "de închisoare", cum a și fost botezată, nu a putut face epocă. Motivul este dramatic de simplu: teroarea comunistă în Albania atinsese un echilibru rarisim care aproape egala suferințele și angoasele celor deja închiși cu cele ale celor deja neînchiși. Puțină lume a reușit să înfrunte acest mare și prea amar adevăr. Sau poate, pur și simplu, și în poezia modernă albaneză venise timpul nepoetic, în care se poate vorbi doar de poeme sau poezii frumoase, nu și de opere sau poeți mari.
Tinerii veniți în poezia albaneză de la începutul anilor '90, au fost oarecum încremeniți de imensa libertate de expresie care urma unei jumătăți de veac sub zodia ghiliotinei lingvistice. Acești poeți s-au trezit în epicentrul unui cutremur de ispite. Erau obligați în același timp să cunoască rapid poezia restului continentului, să se regăsească într-un anume și cât mai personal context poetic și, mai ales, să se lupte sau cel puțin să-i supraviețuiască presiunii mortificatoare exercitată de clanurile subterane care conduceau destinele poeziei și ale prozei albaneze de aproape o jumătate de veac.
Tinerii care veneau cu toată pasiunea, cu vise neprihănite, ambiții firești și cu un talent indiscutabil pe tărâmul literaturii postcomuniste, nu puteau realiza de la începutul drumului lor extrem de anevoios ce însemna o literatură care, de ani și ani, în conștiința cititorului, dar și al presei occidentale, se identificase cu o mână de nume "strălucite". Care, în afara faptului că nu mai străluceau, nu mai erau de mult în stare să creeze și nu mai aveau cu se să surprindă iubitorul de poezie, mai risipeau și cantități imense de energie pentru a-i dovedi Bătrânului Continent, zbârlit de curiozitate, că nimic nou nu se putea întâmpla în literatura albaneză de tranziție.

Albanezii nu cred că se nasc poeți, dar majoritatea lor, mai ales când intervine exilul, devin poeți și, pe urmă, nu vor să moară decât în această ipostază. Nu e ușor, nu e nici imposibil. Poezia rămâne același spațiu alunecător, plin de umor negru și de imprevizibil. Astăzi ești un nimeni – mâine, un pumn de pietricele dumnezeiești, cuvinte-perle, sădite cum trebuie în zidul ce ne desparte de uitare, te gonesc din umbra memoriei și te urcă pe un tron niciodată visat, sau doar visat. Într-o altă zi, un altul ca tine, poate ceva mai îndrăgit de muze și de îngeri, e trimis să te trimită din nou în umbră. Sic transit...
Cu toate greutățile păcătoase ale perioadei de tranziție, cu neputințele și haosul produs de decentralizarea inspirației, ca să zicem așa, sunt cel puțin admirabile pasiunea și devotamentul cu care scriu astăzi acei sute și poate mii de tineri sau mai vârstnici albanezi, fiecare purtând în misterul voluptății de a fi încă un necunoscut, cununa de aur a marii poezii. Ei știu că limba lor maternă nu prea suportă experimentele, dar mai puțin îi suportă pe cei făcuți și nu născuți. Și astfel fiecare se străduiește să devină înnăscut. Numele acestora, deși încă prea puțin sau deloc cunoscute, sunt multe. Ne trebuie doar o scurtă răbdare de jumătate de veac, sau chiar mai puțin, ca să putem citi printre rândurile unei antologii îngălbenite de surprize, versurile celeilalte.

Fiecare antologator, în primul rând, poate datorită unui complex deja strămoșesc, ține neapărat să se dezvinovățească. Că n-a putut cuprinde ce ar fi trebuit și ce visa el să facă inițial, n-a putut traduce ce merita cu prisosință, n-a reușit să...
Cred că fiecare antologie este de sine stătătoare și exclude orice fel de comentarii postume. Deși în limba albaneză se scrie enorm de multă poezie, se citește din ce în ce mai puțină, iar volumele de obicei iau drumul cartonului sau se dau gratuit, pe post de bonus-uri, mi-a fost foarte greu să adun toate textele care mă fascinaseră și pe care am început să le traduc din anul 1991. Nu intenționam în nici un caz să adun într-o patrie textuală – care este o antologie – nume de autori, ci frânturi din harul manifestat al cât mai multor autori. Poate din această cauză, am ales, în timp, criteriul alfabetic. Acesta mi s-a părut cel mai tolerant, susținut într-un fel și metafizic - un criteriu care îi permite fiecărui autor să-și expună esența operei sale în cel mai smerit și nepărtinitor cadru. Se știe că uneori criteriul nu folosește decât pentru a ascunde scopul principal și ascuns al antologatorului, jocurile lui conduse de nu știu ce utopii întunecate. Pe de altă parte, lumea poeților din Balcani este de o sensibilitate neiertătoare, ceea ce transformă alcătuirea unei antologii și editarea ei într-o cerere și ofertă deschisăe ale antologatorului de a-și înmulți "dușmanii". Dragostea cu care am tradus textele care urmează, trecând peste absolut toate părerile critice personale și de conjunctură ale momentului, asumându-mi toată amărăciunea potențială a adevărului că, cine încă nu ți-a devenit dușman fără-de-motiv, are toată veșnicia în față s-o facă, simt că mă absolvă de păcatul grav al subiectivității manipulatoare. Acolo unde poate am exagerat fără să-mi dau seama, se află, de fapt, cealaltă dimensiune a unei antologii poetice: crezul antologatorului în curentele sau stilurile ce par să aibă mai multe șanse de izbândă față de "vămile" Timpului. Care, precum Moartea, nu prea are simțul umorului, mai ales când vine vorba de poezie. De aceea, cred că, mai mult decât alte cărți, o antologie este îndreptățită să repete cu tărie vechea expresie latină:

"Vă mulțumim că nu v-a plăcut casa clădită de noi
și vă rugăm să vă uitați la cea construită de voi".

Râmân cu convingerea și cu sentimentul că un antologator, la încheierea unei antologii, deja se gândește la următoarea. El se îndreaptă cu gândul la acei extraordinari slujitori ai verbului care înfruntă cu stoicism, dar și cu haruri poetice deosebite tăcerea, necunoașterea și chiar nerecunoașterea oficială sau a cititorului ce pare mereu mai puțin specializat decât ar fi trebuit. Antologatorul nu a ținut să spună că o anumită Poezie este singura valabilă sau cea mai demnă de atenția posterității. El a vrut – mereu – să spună că, în mijlocul altor popoare, al altor limbi străvechi, vechi sau noi, unii oameni aleși sau mai puțini aleși n-au vrut să moară cu una cu două. Mai exact: mulți nu au vrut doar să moară. Chiar și vulturii procedează uneori la fel. 
Ardian-Christian Kuciuk
București, vară 2003


F r a g m e n t e  d e  a l f a b e t...

Rozafat[1]

Veni negura peste Buna[2]
Stătu trei zile, stătu trei nopţi
După trei zile şi trei nopţi
Bătu un vânt subţire
Înălţă negura
Înălţă-o până-n Valdanuz
Unde lucrau trei fraţi
Trei fraţi creştini.
Toată ziua tot muncesc
Toată noaptea se dărâmă.
Trece un sfânt pe acel loc:
- Spor la muncă, fraţilor!
- Spor să ai, tu, sfinte viu!
Unde vezi, tu, sporul nostru?
Toată ziua tot muncim
Toată noaptea se dărâmă.
Spune-ne, sfântule viu
Ştii ceva să ne dai sfat?
- Ştiu, băieţi, dar e păcat.
- Dă-ne nouă acel păcat!
- Sunteţi voi căsătoriţi?
Şi toţi trei aveţi soţii?
- Da, toţi trei avem soţii
Spune-ne doar ce să facem
Cum să ridicăm cetatea
- De vreţi drept voi să lucraţi
Nu lucraţi duminica
Daţi cuvântul şi promiteţi
Să nu spuneţi voi acasă
Fetelor să nu le spuneţi!
Mâine, da, în zori de zi
Care fată aducea pâinea
Pe aceea s-o zidiţi
‘n temeliile cetăţii
Şi atunci voi veţi vedea
Cum cetatea vă va sta.
Vai, acel frate cel mare
Nu s-a ţinut de cuvânt
Şi în casă tot a spus.
Tot aşa cel de al doilea
Sfatul sfântului a uitat
Nu s-a ţinut de cuvânt
Şi soţiei tot i-a spus.
Numai fratele cel mic
Cel mai mic şi cel mai bun
S-a ţinut el de cuvânt
N-a vorbit nimic acasă
Şi soţiei nu i-a spus.
Se trezesc de dimineaţă
Pietrele se tot sfărâmă
Inimile tare bat
Strigă mama la nurori:
- Noră, tu, nora cea mare
Muncitorii vor mâncare
Pâine vor şi apă vor.
- Mamă, eu nu mă pot duce
M-am trezit bolnavă azi.
- Noră, tu, nora ce’a doua
Muncitorii vor mâncare
Pâine vor şi apă vor
Şi vor cana lor cu vin.
- Mamă, azi nu mă pot duce
La ai mei trebuie să merg.
- Noră, cea de a treia noră
- Spune, mamă, doamna mamă.
- Muncitorii vor mâncare
Pâine vor şi apă vor
Şi vor cana lor cu vin.
- Imediat mă duc eu, mamă
Deşi am copilul mic.
- Du-te, fată, că băiatul
Noi îl ţinem, îngrijim
Şi să plângă nu-l lăsăm.
Luă pâinea, luă apa
Luă cana cea cu vin
Merse jos înspre Kazena
Se apropie de cetate
Dălţi, ciocane se opresc
Inimile nu mai bat
Feţele parcă’s de var.
Când băiatul o văzu
Ciocanul pe jos căzu.
- Ce te doare, soţul meu
Ce durere ţine zidul
- Frate, este soarta ta
În zid s-o zidim pe Ea!
Sănătoşi, cumnaţi, să fiţi
Doar un lucru eu vă cer,
În zid când mă veţi zidi
Ochiul drept să-mi fie afară
Mână dreaptă tot afară
Afară piciorul drept
Sânul drept să-mi fie afară
Căci îmi e băiatul mic
Şi băiatul când va plânge
Cu acel ochi eu să-l zăresc
Cu o mână eu să-l mângâi
Cu piciorul eu să-l leagăn
Şi cu sânul să-l hrănesc.
Fie ca genunchiul meu
Cetatea să întărească
De ea fiul meu viteaz
Să se bucure, s-o apere![3]


FISHTA GJERGJ
...

“De te-ntreabă cineva ce e viața, care-i felul
Spune-i crez și neam aici este numai portofelul!”

Tartuf cel bătrân, grăsan și burtos
Fudul, cu ochi strălucitori de cioară
Vulpoi neobosit, rozând din os
Viclean și nemuncit ca-ntâia oară
Cum urcă peste flori crunta urzică
Tot sufocându-i pe ai săi amici
Fiece ușă, furând, îi părea prea mică
Și care, când i-a convenit, cam des
Pe Iisus, ca Iuda, l-a vândut
Un șir de sfaturi lesne a cules
De viață, peste veac, de cer și lut
Le-a lăsat la căpătâi, pe o carte
Lângă de Kempis cel faimos, după moarte:

Tu, fiu al lui Adam
Băiat de crez și neam
Vrei vesel să trăiești
Cât timp distrus nu ești
Respectă acest sfat:
Duhul și sufletul
În lung și-n lat
Ca pe o masă
Să-i joci
Frații în vrere
Și prietenii toți
Veacul ți-o cere?
Vinde-i cum poți
Mereu să te apleci
Unde-i mai bine
De ce în veci
Să stai pe vine?
Să te ferești
Să spui ce crezi
De vrei să crești
Ca portofelul
Fă tot să pari
Ce nu poți fi
Și fă-le felul
Ca aparența
Nimic nu e
Orice-ți dorești
Să faci în beznă
Juri că nu ești
Ciupit în gleznă
Să nu se știe
În veșnicie
Iar gâtul strâmb
Nu-l îndrepta
E viața ta
Al tău câștig
Îngenunchiat
Nu-ți va fi frig
Prea umilit
Smerit, ales
Tu vei părea
Mai marii zilei
Mai des, mai des
La soarta ta
Se vor uita
În ochi să nu
Privești pe nimeni
Căci inima
Ți-o vor călca
Să taci mereu
Printre amici
Tăcerea-i aur
Vorba e zmeu
Te va mânca


FRASHËRI NAIM
(fragmente)

Frumusețea

Voi muri, mă voi topi -
candelă fără ulei
praf și pulbere mă voi face
să mă calce talpa ei
mă voi odihni agale
sărutându-i talpa moale
Vino,moarte, să mă iei!  

Cuvintele lumânării

În sânul vostru eu am stat
În flăcări ard iluminat
Lumina-mi vă voi dărui
Ca să vă fac din noapte zi
Mă voi topi întreg, încet
Voi arde până la sfârșit
Ca să vedeți duhul atlet
Și să vă faceți cunoștință
Mă voi topi în fericire
Asta e ultima-mi dorință
Să nu rămână amintire
Înlăcrimând, topit în foc
De foc nu-mi e teamă deloc
Să nu mă sting în veci visez
Ci doar mai mult să luminez
Când veți vedea că m-am topit
Să nu credeți că am murit
Căci sunt viu, adevărat
Și-n lumină contopit

A lovit cerul...

Lovit-a peste cer - l-a luminat,
Străpuns-a inima - s-a 'spăimântat,
Străpuns-a vinul - el s-a fermentat,
Străpuns-a sufletul - s-a înălțat.


CAMAJ MARTIN

Vârfuri în cer

Mi-au spus că noaptea acolo sus
picură scântei din flăcările divine
pe ochi și devii nemuritor

De trup mi s-a prins pământul și praful
de haine, și capul meu arde
peste două picături de făclii

Groaznica îndoială mă sfâșie:
acolo sus oare porumbei
sau corbi zdrențuiți se învârt?

Doamne al speranței, redă-mi credința
vindecării de toate relele mele
acolo sus...


CUFAJ BEQË

Patria

(Dialog imaginar care ar începe unde se și termină)

Pentru tine, Patrie, mulți oameni spun că ești
Pământ și Mamă. Pentru tine mulți înțelepți
și tâmpiți plâng. Tu ai puterea
să ai totul. Pământul tău e străvechi, cerul
de neatins, oamenii în afara Lui Dumnezeu și ție
nu aparțin nimănui. De asemenea păsările, fluviile,
câmpiile,
pietrele, mările
durerile, copii, visele… Cotropitorii, poeții,
îndrăgostiții, cei trădați, idioții!… To-
ate
ale tale sunt… Chiar viața și moartea. Doar ceva
nu-mi e clar
Patrie
A cui ești tu?


ÇANI ALKET

Metrica luminii

I.
Lumina iluminează lumina
Acolo unde vârfurile munților ating cerul cu mâna
Lăsând în urmă urma tăcerii eterne
Verde și neîntrerupt iată cum se suie ecoul
Luminișurilor cristaline și muzica apelor
Ce pictează în aerul încremenit al zorilor
Imaginea viitoare a luminii.

Lumina se naște din apă
Din apa pomilor, apa ce se pierde sub nisipul virgin
și din apa fluviilor obosite în căutarea mării.
Sfaturile înțelepte ale rădăcinilor și ale pietrei m-au
învățat
Cum să deschid matca fluviilor și să găuresc
Pe nisip găuri adânci până ce am găsit
Ruine de civilizații antice, ruine de lumină
și amintiri am găsit și morminde-n care marmura
scoate din ochi o strălucire orbitoare
Eu am mers și după mine îmi târam capul
Ca pe un gând străvechi ce te urmărește toată viața
Sau ca pe o vedenie cețoasă din copilărie
Semănam c-un bătrân ce-și trage plugul
Pe un pământ pustiit.

Totuși, mergând până la capătul drumului –
Până la capătul meu,
Căutând izvoare în nisipul deșertului
Am reușit să prind un firicel de lumină
Pe care l-am strâns în pumn ca pe singurul meu
tezaur…
și am creat cu el, sădindu-l:
un fluviu, un pom și un poem.
Al tău să fiu în veci, lumină, maică a înmulțirii!


ÇAJUPI ANDON ZAKO

Bătrânul

Ce se-ntâmplă, mândra mea,
Sunt bătrân, nu mă mai ști
Când te-o prinde vârsta grea
Cum tot ești, nu vei mai fi

Nimeni n-a rămas flăcău
Îți vei pierde tinerețea
Riduri ca din fruntea-mi, zău
Îți vor frânge frumusețea

Nu mă ocoli mereu
Să nu râzi de bătrânețe
Cum ești azi, am fost și eu
Amu zac sub gânduri crețe

Sunt pe ducă și nu minte
Nici un moș ce e ca noi
M-am născut eu înainte
Înainte muri-voi.

Treburile toate sunt
Rânduite, au un țel
Astăzi eu am păr cărunt
Mâine-îl vei avea la fel

Dar cu toată bătrânețea
Am și eu un rost pe lume
Pă când tu ai frumusețea
Eu căldură am și glume

Nu uita, iubită fată
Și bătrânii mai au sânge
Ia iubește-mă o dată
Nu-s gârbov încât a plânge

Că sunt tânăr, cu tărie
Cred, nicicând nu voi muri
Sufletu-mi, în veșnicie
Chiar și mort te va iubi.


DEDAJ RRAHMAN

Între

Între piatră și piatră
Pâinea
Între pâine și pâine
Cuvântul
Între cuvânt și cuvânt
Setea
Între sete și sete
Floarea
Între floare și floare
Numele
Între nume și nume
Podul
Cine a furat malurile


DE RADA JERONIM

Dimineață în cătun
(Din "Cântecele lui Milosau", Cântecul I)

Stejari viața își schimbase
și la mare apă nouă
de zile noi strălucea;
dar porumbița lui Anakreontes
atât de străveche în Templu trăia.
Într-o zi plecă după apă la munte
și nu s-a mai întors cum îi era obiceiul.
În acea zi, n-a putut-o îngheța nici zăpada
n-a putut s-o însângereze săgeata
ci spre depărtări zbură, până ce
găsi casa mea fericită.
Când din sufletul zorilor se iviră
ca o bucurie ce se revarsă din ochi
pământul plin de case și marea,
porumbița, atingând cu aripi
geamul din fereastra mea
m-a trezit
Alergând, m-am grăbit să privesc afară:
strugurii, puțin necopți
arătau așa de bine.
Aidoma florilor abia înflorite
ușor înfiorate de vânt și care
zâmbesc în acel cântec de leagăn al vântului
așa zâmbea și cerul.
Țărâncile, înșirate,
cântau. Tu priveai
nu credeai că dimprejurul tău
ar exista și suferința umană.
Din exil mă întorsesem
lângă surorile mele, mama
des pomenea prin casă
numele-mi atât de drag.
O bucurie m-a pătruns
ca un fior, în pat, noaptea târziu
trecând prin trupul cald al fetei
când simte
întâia oară
cum sâni-i cresc.

GASHI MIRKO

Cântecul

Eu am un cântec
tu ai o casă
și amândoi suntem poeți
eu n-am casă
nici tu cântec
amândoi suntem pustii

când mie cuvintele-mi lipsesc
pe tine cu degetul te arată

mucegaiul mi-a năvălit în urechi
un strigăt în vânt am atins

nu-mi pot liniști mâinile

de aceea

toate lucrurile s-au făcut bine -
tu ai casă
eu am cântec
și astfel
amândoi suntem poeți în tine


KOLIQI ERNEST

Viziune extremă

O, albă vizitatoare
ce, pe neașteptate, cu pas lin
apari peste ierburile de amurg
nu mă sperii degetul tău arătător
oprit în semnul fatalei invitații
Voi aștepta în liniște
mângâierea ușoară
a mâinilor tale de umbră
când o șoaptă de aripi
aceste ploape obosite
de lumina mereu topită-n durere
mi le vei închide cu un gest matern
Voi credea că simt pe obraz
atingerea delicată
a unei ramuri din pădurile, degetele
vegetale din pădurile Albaniei,
Degete din frunze proaspete
stropite de rouă
Lacrimile divine ale cerului
Sudoare tainică a pământului nostru
singurele care pot răci căldura devoratoare
care-mi consumă această țărână umană
unde retrăiește și suferă
cenușa strămoșilor:
Te voi urmări pas după pas
pe tine, călăuză tăcută
peste valea de aer ce duce
spre hotarul ceresc
al Marii Lumini pe care ne-o dezvălui
Voi plăti, dacă, înainte de a călări
alte hotare astrale eliberându-mă
de această țărână umană ce mă apasă
îmi vei arăta departe
în ceruri, prin ceața
zilelor mele pământești privind spre apus,
Munții țării mele de naștere
înveliți într-un voal înflăcărat
de zori libere

KUTELI MITRUSH

Rugăciune

Eu, Mitrush, poetul albanez
O voi ruga pe mama mea
Din cornul lunii - o sfoară, cum visez
Să-mi dea, ca să mă prind de ea.

Ținut de lună și de sfoară:
"Ce fericire!", am să cânt
Va fi pentru întâia oară
Peste infern, trăind în vânt.


MEKULI ESAT

Moartea zilei

Soarele de apus
în focul trandafiriu
s-a ars

Orice
s-a-ntristat
bocindu-l

În coșciugul tăcerilor de amurg
întru durere curată
diseară

soarele noastru
cel iubit
a fost bocit

Oftatul frunzei și al ierbii
dar mai ales plânsetul vântului
ne-a ars inima

Soarele astăzi
în focul trandafiriu
s-a ars

MIGJENI

Cântecele necântate

Adânc în mine dorm cântecele necântate
Nici chin, nici fericire nu le-au putut trezi
Adorm visând la zile mai binecuvântate
Când fără nici o teamă din pieptu-mi vor țâșni

Înfloresc adânc în mine cântecele necântate
Iar eu vulcanul sunt, în somn le tot ador
dar când va veni rândul, pe toate le voi scoate
într-o mie de culori ce nu mor.

Dar va veni pentru ele o zi de trezire?
Sau veacurile iar vor surâde haine?
Nu, Nu, căci libertatea - ca-un val de pornire
O simt din Soarele (alegoric) cum vine.

O, cântece-adormite, relicvele mele
Inimi străine încă voi n-ați putut străbate
Singur de voi mă bucur, copil lovit de rele
Eu - leagăn vechi al vostru, mormântul vostru, poate.


MJEDA NDRE

IV.

Plăcută e luna
Răsărind întruna
Cu zâne dulci, lumini
Stele lucitoare
Într-o horă mare
Pe-ale cerului grădini.

Devreme în zori
Își țese lumea din sori
O aură trandafirie; în cor
Peste frunze, peste nouă
Ard bobii de rouă
Dor îi este inimii de dor.

Bucuria-i mare
Când păsările-n zare
Se duc cu-al lor dulce ciripit;
Un fior frumos prin flori
Trece, când briza în zori
Mângâie petalele subit.

Nu le mai găsește cerul
Florile se duc ca gerul
Briza suferă oleacă
Mireasmă-i zâmbetul, tare,
Al pruncului peste care
Mămica se apleacă.

MUSLIU BEQIR

Cronica Ioaninei (1350-1400), II

Corpus Scriptorum historiae bizantinae

Pretutindeni îmi ascundeai fața
Iar mie-mi trebuie să te urmăresc prin oglinzi care nu
Le puteam găsi nici măcar în pergamente rupte-n
Biblioteci
Astfel iar am ajuns la Ioanina Tu nu erai acolo
Eh Nu ți-am zis Epir se smulgea din carnea trupului
Meu muritor până tu mă căutai pretutindeni
Din mâna mea dreaptă curgea sânge Etolian
La subțiori mă mușca Akarnania
Și au murit Stevan și alți împărați între timp
Salvările au continuat mai încolo
Dar după a-ceea ce se scrie cu sânge și slove
Prin istorie a venit Nichifor II Îngerul
Din nou văr de sânge cu Ioan Cantacuzino
Ce metapauză în istoria anilor 1356-1359
Au spus că Nichifor II Îngerul așa se numește și este
Ginerele scriitorului și împăratului Ioan Cantacuzino
A coborât din Costandinopole aprins de supărare
Și a început salvările Oare nu ți-am zis
S-au închis toate cărțile un timp
Pielea era considerată drept zidul vulnerabil ca să
poată opri
Sângele să nu țâșnească și să se suie-n munți
Alvanoiții unde sunt Zise Cu toții s-au speriat
Cineva a spus Va trece și acest imperiu precum multe
alte imperii
Și s-a strecurat într-un manuscris
Eu sunt Acela Mi-a zis
Oare nu-ți citesc toate astea într-un pergament
Nu Îi spus Acesta este Acel Anonim care a scris cu
sânge
Și Oare n-ai în mână Cronica Ioaninei
Și vrei să te ascunzi printre slovele neliniștite
Amin


NOLI FAN STILIAN

Moise la munte

Se suie-n muntele pustiu
Marele mag, cel veșnic viu
Să stea de vorbă cu Dumnezeu
            De Palestina

Prea vlăguit ajunge sus
Tremură tare, juri că e dus
Și Iehova din nori rostește
            Parcă cu fulgere lovește:

"Tu, strănepoții, bătrâni veți fi
Pe pământ sfânt nu veți păși
Sclavi - fii de sclavi, nu meritați
            Nu vreți voi libertate!"

Ziua lui Moise - fără o rază
Suflet-zdrobit, îngenunchiază
Lacrimi în ochi, inimă grea
            El cere milă.

"De ce atâta timp m-ai surghiunit?
M-ai lovit, Doamne, și tot m-ai strivit?
Patru decenii, de ce mi-ai hrănit
            Visul fierbinte, ce azi a murit?"


POJANAKU DHIMITËR

Îmi cer un epitaf pentru mine însumi

De n-o voi putea prinde-n timpul vieții
pe năpârca -
faimă,
ca șoricica remușcărilor să nu-mi
distrugă mormântul,

Scrieți:

S-ă dus înecat în strălucire.


PORADECI LASGUSH

Moartea Nositului

Înfocat vă spun… înfocat
În piept un mormânt mi-am săpat
Speranță să-i dau și să-i iau

Prin lacul meu îndurerat
Înot ca lotusul curat
Dar sufletul mi-e-nsângerat

Căci puii vin cu foame mare
Şi iubitor le dau mâncare
Într-o oribilă iubire

Şi-ncep, ah, sânul să mi-l sap
Deschid, ah, sânu-n lung și-n lat
Şi-mi satur puii; mor împăcat

Atunci cu valuri și necaz
De dorul meu, iubitul lac
de parcă-i mare, dă talaz

El dă talaz ca un muribund
Spintecă apa sfâșiind
Până la sân, până la fund

Când sufletul mi-a petrecut
Îmi spuse: vezi cât e de adânc
Ah, sânul meu ce te-a născut!

Înfocat vă spun… înfocat…

Poradeții[4]

Asfințire adormită peste lacul necuprins
Se aștearnă cu încetul, ca o pânză, umbra deasă
Peste Vale, peste Munte, scrumul nopții ce se lasă
Coborând din cer pe sat, se împrăștie ca nins

Peste tot imensul spațiu nu mai scoate nici un sunet
În cătun geme o poartă, în lac tace o lopată
Peste Muntele Uscat - o acvilă evadată
Inima mea solitară se scufundă-n al meu suflet

Întreg neamul, toată viață adormit-au, zac în scrum
Stăpânire pus-a noaptea pretutindeni
Dar acum:
Împărțind Albania-n două, își începe lungul drum
Drina veche, fabuloasă, izvorând din Sân Naum[5].


Sfârșit de toamnă

A zburat și-ultimul stârc, cel măreț și plin de dor
Printre munții cu zăpadă, a plecat devreme-n zor
Plecă greu, îngândurat, iar cu pliscul său prea tare
Noului stăpân de cuib, i-a bătut la poarta mare

Nu se mai zărește stârcul, cel al soartei încarnare
După brazdele săpate de copite, pluguri, care
Cârtița nu se aude, șoricelul cenușiu,
A pierit șopârla neagră și tot câmpul e pustiu

Înghețat pământul zace fără glas sub boarea rece
Bate vântul mohorât, suferințele întrece
Frigul crește și se zbate, dar prea veselă, micuță
Printre garduri și tufișuri ciripește-o vrăbiuță!

Vai, ce har avut-a stârcul, nobil, suflet înălțat
Când pășea încet și mândru, ca un mire încoronat!...
Însoțit tot timpul, dulce, de mireasa-i strălucită
Ce privea în sus, spre ceruri, calmă și neprihănită


RESHPJA FREDERIK

Cronică

O frunză deveni pasăre și plânse peste măslini

Din sătucul de vis-a-vis au ieșit bătrânii
Alergând după sufletele ce umblau în aer
Înspre Calea Lactee

Cei uciși au fost înșirați în Piața "Democrația"
Înveliți în cearșafurile nunții

Dar presa a spus că alegerile fuseseră oneste
libere și corecte. La fel - televiziunile

Pe urmă a fost spălat sângele
Măslinii strâmbați de durere
Ah, Măslini ai Albaniei și pacea voastră blestemată...


STRINGA ILIRJANA

*

Trebuia să rămână un pic din tristețea
păsărilor care n-ajung niciodată.
Trebuia un strop de dor
al pomilor de frunzele pierite.
Trebuia să fie și sălbăticia
și gropițele săpate pentru ochii noștri fericiți
chiar și câțiva cunoscuți care, noaptea,
să vorbească de noi fumând
țigări scumpe.

Trebuia să rămână cel puțin un pumn de cenușă
Dar focul a ars totul…


SYLAJ RAGIP

Curaj bâlbâit

Patria n-are patrie

Poate aparține plantelor
Poate aparține animalelor.

Naiba știe
Poate are un patron
În timp ce-i a nimănui

Oare-i pământul
Oare-i cerul
Sau vulturul încremenit în zbor

Oare-i speranța celor deznădăjduiți
Sau memoria celor pribegiți

Poate-i ceva ca un diavol
Care ne gonește
Sau ceva dumnezeiesc
Ce ne înrobește

În partea asta a Libertății Ei
Înțelepciunea noastră bâlbâie


SHKRELI AZEM

Lacrimile munților

Cu pâine și sare-n mână
de fiecare copac și stejar m-am rugat
pentru o palmă de umbră.

Păstor am fost
norii deasupra-mi au tras
printre stânci cu puștile ruginite.

Cu pâine și sare-n suflet
pe orice trunchi și stejar l-am invitat
la săracul meu prânz.

Păstor am fost
lacrimile munților în fiecare zi
au spălat obrajii mei.

Dați-mi înapoi lacrimile,
munților!
Dați-mi-le înapoi, și pentru fiecare lacrimă
vă voi dărui un cântec!

 Mamele

Ele se spală în bucuria
noastră și-n lacrimile lor.

Pietre de pază devin
lângă izvoarele uscate ale sânilor.

Pe frunțile noastre mereu
degetele lor întind lumini sfințite.

Zilele și drumurile ne luminează
cu cea mai aleasă dintre binecuvântări.

Cu greutatea cocoșată a anilor
ne păzesc de umbrele rele.

Într-o zi se duc ca și cum
s-ar duce ca moartea să nu mai vină.

Și nu ne cer nimic în afara
unui pumn de țărână.

Se duc. Și de câteori moare o mamă
Moare sărmana mama mea.


TREBESHINA KASEM

Câinii

La axa nopții stelele se-ntorc
în somnul nopții se trezește somnul
înspre tăcerea nopții umblă gândul
la pasul cel greoi!
De departe vine o gălăgie
latră câinii
În pădurea nopții acestui oraș
câinii latră

Și pasul greu lovește treptele
și pasul greu lovește străzile
printre blocuri - un vuiet
Latră câinii de frica nopții
și se sfâșie pe neașteptate întunericul
de un urlet

Se-ntorc stelele încet la axa nopții
în somn încearcă somnul să se ascundă
Cât se simt câinii în depărtări. Sună pașii
Printre blocuri spaima tăcerii trece ca un fluviu.


XHAFERRI BILAL

În gara îndepărtată

În gara îndepărtată pe câmp
a țipat trenul cel din urmă
Pe acoperișul meu, ca un ecou, a răspuns
Cucuveaua.
Pe cine aștept eu astă seară?
Cine a pornit la drum în întuneric
Cocoșat de ploaie
înspre mine.
În zadar mă gândesc
la cei ce m-au iubit.
În zadar îmi aduc aminte astăzi
de cei pe care i-am iubit.
Nimeni
Nu va scutura picături de ploaie
Pe pragul ușii mele astă seară.
Drumul e acoperit
De noroi și noapte
Nimeni nu va porni spre mine…
Uite așa viața-mi se va scurge
Departe de cei ce ma-u iubit
Departe de cei pe care i-am iubit.


ZEKTHI RUDIAN

Sonet

Ești atât de mică, încât un Dumnezeu știe
cum te visez ei știu
între eter și lespezi de stele, printre fântâni
micuțe ca niște afine zeloasă-mi apari în vis
mângâiată de mâinile mele ca o stranie materie
religioasă.
Nu-mi pot visa ochii
ci glandele sexuale, fără pic de milă
te visez, tot atât de mică
cu ochii tăi fotografici. E soare ca-ntotdeauna
și lumina droghează neclaritățile
ca să le poată limpezi, gâtul tău
mă chinuie, te fermentezi în aer
mă văd bând lapte din sânul tău
se deschid ferestrele ca patria înjumătățită.



ZORBA ZEF

În loc de întroducere

Întunecată-i această cărare. Nu-mi pot
găsi drumul în lipsa luminii
tale. (Ce mă sfâșie?)

Pe marginea prăpastiei
ce seduce și-mpietrește
nu vezi cum mă clatin?

O clipă de poezie: o viață



[1] Numele vechii cetăţi din oraşul albanez Shkodër.
[2] Fluviul care trece prin Shkodra
[3] Textul baladei zidirii a fost preluat din “Visaret e Kombit” (Comorile naţiunii), vol. II, Tipografia Nikaj, Tirana 1937, p. 243-245.
[4] Este vorba despre Pogradec, orașul natal al poetului.
[5] Localitate aflată pe unul dintre malurile Lacului Ohrida, unde izvorâște celebrul fluiviu Drina. La Sân-Naum se află și vechea Sfântă Mănăstire Sfântul Naum.

Autori albanezi în limba română

© Ardian Kyçyku