Vulturii
procedează uneori la fel
"Cântecele
mele - un pumn cu pietricele
Sădite într-un
zid"
Versuri din
lirica populară albaneză
Vulturii sunt păsări destul de
longevive. Un veac are pentru ei valoarea, cel puțin spirituală, a ceea ce
înseamnă tinerețea pentru muritorii de rând sau de elită. Albania este numită
și Țara Vulturilor. Numărul acestora în țara shqiptari-lor (o
altă "poreclă") nu este deloc neglijabil. Nu există albanez care să
nu fi văzut, măcar o singură dată, un vultur zburând la înălțimi, cu câte o
oaie nefericită în gheare. Modul de a ucide al vulturilor, adică de a-și
asigura hrana, este destul de sofisticat, în vecinătatea morții naturale. Își
eliberează prada în aer, iar aceasta cade cu viteză peste stânci și se face
bucăți.
Căderile și decăderile sufletului
omenesc – în timp, în societate, în prozaismul cotidian – nu parcurg poate,
ezoteric vorbind, o altă traiectorie, și nu se supus, cred, unei tensiuni mai
mici sau mai mari întru întâlnirea Morții.
Viața și gândirea vulturilor,
indiferent de naționalitatea lor, au însemnătate simbolică.
Vreau să povestesc, cu ocazia
publicării acestui alfabet mai mult al poeziei albaneze, decât al autorilor, un
amănunt mai puțin cunoscut, deși esențial, și anume modul în care vulturii mor.
Ei n-au o moarte chiar simplă. Moartea lor, exceptând accidentele, survine lent
și chinuitor, cu pași mărunți, înceți, dar siguri, odată cu înconvoierea
pliscului. La un moment dat, fatal, pliscul nu le mai permite să respire. Dar
vulturii nu țin peste măsură la moarte. Ar prefera o viață infernală – dar
viață! – unei morți ce rezultă a fi prea domolă, naturală și logică pentru
orgoliul lor imprevizibil de poetic.
Și cum nu sunt păsări prădate, ci
de pradă, nu acceptă regulile Morții, ci se luptă cu ea.
Și se luptă în stilul lor,
cavaleresc, de neuitat. Își freacă pliscul de pietre, de stânci, de ziduri, ca
acesta să nu le oprească respirația. Probabil, există și vulturi eternizați –
vulturi care și-au frecat pliscul până la dispariție, sau pur și simplu și l-au
spart din rădăcină.
Poezia creată în limba albaneză
seamănă izbitor de mult cu această mișcare lăuntrică, de supraviețuire și de
auto-înveșnicire, a vulturilor. În spatele fiecărei poezii, al fiecărui poem,
al fiecărei opere poetice, vom descoperi negreșit amenințarea gravă,
pragmatică, reală, a Morții Totale. A dispariției multiple. Sunt amenințate
limba maternă, identitatea, originalitatea, orgoliul, datinile, trecutul,
prezentul și viitorul.
Ce vultur ar fi acceptat căderea
în uitare?!
Este de așteptat ca una dintre
cele douăsprezece limbi (rămase) de bază ale planetei noastre să producă o
poezie din start nemuritoare, unică, imposibil de tradus în condițiile
spirituale și lingvistice ale epocii moderne. Albaneza nu are astfel de pretenții.
Albaneza știe unde, cum și când să-și apere veșnicia. În mod paradoxal, acest
triunghi nu rara apăsător unde-cum-când nu este doar poezia
scrisă.
În anii '30 ai secolului trecut,
homerologul Milman Parry care-și susținuse doctoratul la Sorbona sub îndrumarea
celebrului profesor Antoine Meillet, entuziast și oarecum străin adevăratului
suflet balcanic, a ajuns în Balcani și în Alpii Albaniei ca să înregistreze
ultimele frânturi ale anticului epos memorizat în greaca veche. Se spunea - și
s-a dovedit – că tăciunii fermecatori și stranii rămași de pe urma focului
homeric încă pâlpâiau prin turnurile muntenilor, mistuindu-se necontenit în
toate limbile acestui tărâm. Parry a rămas uluit după mai multe întâlniri cu
barzii analfabeți ai zonei care erau în stare să cânte până la 33.000 de
versuri fără a apela la hârtie sau la vreun alt instrument de reîmprospătare a
memoriei. Unii dintre barzi, puteau să cânte și în trei limbi laolaltă. Pentru
prima oară, Lumea Largă și Liberă intra într-un contact neintermediat de
nimeni, de nici un strat de prejudecăți asu admirații de natură mitologică, cu
misterul albanez. Cântecele sunt înregistrate în discuri de gramofon și
păstrează fragmente de neprețuit ale Eposului Vitejilor. Acest epos există
simultan și la greci, la bosnieci, la sârbi, la muntenegrini etc, iar
discuțiile privind vechimea variantelor acestor cântece nu face obiectul
acestei scurte introduceri. Importantă în acest context nu este vechimea sau
brevetarea versurilor, ci valoarea lor artistică și estetică – fără precedent
și fără seamăn în limbajul poetic al Bătrânului Continent deja încovoiat de
metafore.
În ciuda vechimii ei, limba
albaneză este documentată abia în secolul al XII-lea. Timp de câteva secole,
s-a crezut că prima dovadă scrisă a ei era Formula Botezului,
alcătuită (de fapt: tradusă din latină) de către călugărul catolic Pal Engjëlli
(Pavel Îngerul), prieten apropiat și sfetnic al lui Skanderbeg, descoperită de
Nicolae Iorga la Biblioteca Lurentiana în anul 1915. Acum un an, cercetătorul
albanez Musa Ahmeti din Croația, a descoperit la Biblioteca Secretă a
Vaticanului o întreagă carte – de 208 pagini – scrisă în limba albaneză de
către un anume Theodhor Shkodrani în anul de grație 1210. Poate fraza profetică
a prințesei Elena Ghika, alias Dora d'Istria, potrivit căreia istoria
Albaniei va renaște din arhivele Europei, este pe cale să se împlinească.
Dar nu vechimea unei limbi impune
neapărat și valoarea unei poezii. Există limbi străvechi și faimoase care n-au
îmbogățit cu nimic tezaurul marii poezii.
Nu este însă, și cazul albanezei.
Primii poeți ai acestei limbi
sunt călugări franciscani care au adaptat în albaneză imnuri religioase.
Albanezii nu sunt un popor prea religios, genetic vorbind, dar limba lor a
suportat onorabil aceste adaptări. De la imnurile care probabil exorcizau
spațiile istorice neprielnice trecerii Poeziei în scris la
primele poezii întregi, scrise în limba albaneză, au trebuit să
treacă aproape patru secole.
După moartea lui Skanderbeg, în
jur de cinci sute de mii de arbëri – astfel erau denumiți
contemporanii de același sânge și limbă ai lui Skanderbeg, iar Albania era
numită Arbëria – au fost obligați să-și ia calea exilului.
S-au stabilit în Italia de Sud. De o inteligență ieșită din comun, purtând în
ei un adevărat cod lăuntric al conștientizării soartei tragice și al celor mai
eficiente reacții față de o asemenea soartă, lipsiți de patrie fizică și de
alte dimensiuni care fac viața mai umană, mai tolerantă, acești arbăreși au
izbutit să-și păstreze intacte până în ziua de astăzi obiceiurile, datinile,
memoria și, în primul rând, limba. Arbăreșa rămâne podul care
separă și unește albaneza literară cu ilira. Reticențele față de legătura
esențială dintre acestea două sunt pe cale de dispariție, deși dovezile strict
științifice nu sunt foarte numeroase. La un moment dat, poate, esența
spiritului unui popor, își (re)descoperă apartenența la o anumită limbă, și nu
invers.
Poezia orală creată în limba
albaneză este de o bogăție zguduitoare. Din mai multe motive, inclusiv cunoașterea
parțială și nu întotdeauna din interior, a dialectelor limbii albaneze – ghegh și tosc –
de către cei care pornesc să uimească lumea civilizată (o altă dovadă tristă că
albanezii sunt încă percepuți ca niște ființe extrem de interiorizate și inflexibile,
dacă nu chiar încă necivilizate), această poezie orală este deseori tratată în
mod diletant, încadrată în senzațional, ocolindu-se valoarea ei istorică,
spirituală, informațională. Același lucru se poate observa și în comentariile
mereu prea complicate asupra Canonului lui Lek Dukagjini,
străvechiul cod de legi întocmit de înțelepții Albaniei Eterne, cod care
reglementa viață albanezului încă de pe vremea când locul Dumnezeului unic era
ținut de legea Besei – Cuvântul Dat, Promisiunea Supremă.
Probabil conștienți de
schimbările nemiloase produse de Epoca Modernă, vitejii principali ai eposului
albanez, frații Muj și Halil, părăsesc scena istoriei. Imediat după ce află că
în lumea asta a apărut o nouă armă, ciudată, un soi de țeavă
neagră care scoate cu viteza fulgeruluiaceastă nouă lume punctează,
pare-se, intrarea poeziei populare în agonie.
Adevăratele capodopere ale
folclorului albanez – oarecum umbrite de ancestrala neputință de a le traduce
integral – rămân baladele. Cele mai frumoase sunt cele legate de zidire și
de înviere temporară, respectiv: balada sacrificiului suprem și cea
a învingerii Morții cu ajutorul Cuvântul Dat. Soția fratelui cel mic din
"Rozafat", balada zidirii, acceptă să fie zidită la temeliile
cetății, înțelegând importanța dăinuirii construcției. Kostandin cel Micuț (din
"Kostandin și Doruntina", fratele mai mic al fetei măritate departe,
peste nouă țări, nouă mări și nouă zări, doar ca să-și țină cuvântul dat (Besa),
se ridică din mormânt.
Poezia albaneză modernă se naște
și se dezvoltă mai întâi în exil, în sânul arbăreșilor. Ei îl aduc în viață pe
enigmaticul Jeronim de Rada, autorul "Cântecelor lui Milosao" – poem
ce va fascina cercurile literare occidentale și-l va pune pe De Rada în fruntea
Panteonului Albanez. Poate a fost un semn.
Celălalt uriaș al poeziei
albaneze, simplu vameș în administrația Imperiului Otoman, Naim Frashëri, va
debuta în persană, pe urmă în greacă veche, ca să scrie mai târziu într-o
albaneză genetică, fără precursori, unele dintre cele mai
spirituale versuri visate de limba lui maternă. A murit la începutul secolului
XX, după ce debutase cu "Lulet e verësë" (Florile verii) în
anul 1886 nu altundeva, ci la București!
În capitala României avea să
activeze cea mai puternică colonie a exilului albanez din toate timpurile. Aici
aveau să ajungă la începutul secolului XX Asdreni, formidabilul LasgushPoradeci, Mitrush Kuteli și alții. Trebuie subliniat faptul că, pentru poeții
albanezi din acest răstimp nu valorile estetice primau, ci trezirea conștiinței
naționale. Din această cauză, originalitatea și versurile scrise pe atunci n-au
râvnit niciodată, vizibil, nemurirea, ci doar renașterea națională. Iar din
această vâltoare poetică ce se revărsa din toate părțile lumii – îi am în
vedere pe Andon Zako Çajupi în Egipt, pe Faik Konitza în Franța, Anglia și
America, pe Fan Stilian Noli în Turcia, Grecia și America și pe alții peste tot
unde i-a trimis incoruptibilul val al exilului – răsare ca un Nosit[4] măreț
tânărul pogradețar Llazar Gusho, sub pseudonimul Lasgush Poradeci, care va
universaliza o întreagă limbă albaneză și care-și va plăti îndeplinirea
misiunii cu o condamnare comunistă la tăcere timp de 43 de ani. Când acest
Orfeu atât de umilit își va da duhul la Tirana, în noiembrie 1987, cel puțin
jumătate din cititorii de albaneză vor rămâne stupefiați, căci îl știau mort
încă din anii '30!
Interbelica albaneză nu va sări
departe de interbelica balcanică în general. Doar că poezia scrisă în această
perioadă, datorită strânsei circulații a limbii albaneze, nu va putea cuceri
decât un minim interes în conștiința literară europeană. Dar reușitele ei
"interne" nu au fost și nu sunt minore nici astăzi. Călugărul
franciscan Gjergj Fishta se va strădui - și va izbuti – să rescrie în mod
lapidar anumite porțiuni ale Eposului Vitejilor. Va fi primul scriitor albanez
propus pentru Premiul Nobel. Tragicul și genialul, prăpădit prea tânăr,
Migjeni, va scrie în tăcere și deplină nepăsare mediatică "Versurile"
sale "libere" care vor elibera pentru mult timp de demonii
inferiorității poezia albaneză modernă. În același timp, separat unul de
ceilalți, ca într-un arhipelag închis zgomotelor și ispitelor prea lumești, își
vor clădi operele poetice Lasgush Poradeci, Ernest Koliqi, Mitrush Kuteli și
alții mai puțin atinși de aripa notorietății.
Dar va urma brusc Lupta
Antifascistă de Eliberare Națională (LANÇ), condusă de viitorul dictator Enver
Hoxha, iar eliberarea țării îi va ajuta pe învingători nu doar să rescrie
istoria, ci să impună și soarta poeziei albaneze: ea va fi curând posedată de
tezele lui Jdanov. Dacă e să-l parafrazăm inspirați pe Lasgush Poradecii,
pianiștii aveau să umple pușcăriile, iar trâmbițele și nymphele
partidului aveau să năvălească peste arena literaturii albaneze și să
răpească brutal toate premiile, toată veșnicia posibilă. De la corifeii acestei
poezii făcute la comandă, nu ne-au rămas nici măcar versuri inedite, ascunse,
inspirate de iubire, de suferințe nemărturisite, de regrete oricât de tardive
sau alte mărunțișuri agreate de nemurirea neoficială. În poemele lor extrem de
lungi și declamative, se găsesc doar coșuri până la nori, macarale, partizani,
dușmani negri, țărani înșelați care-și revin, eroi ai muncii socialiste sau ai
poporului, în frunte cu Comandantul Legendar și Nemuritor – un adevărat muzeu
de absurd omenesc precoce.
În anii '60 ai secolului trecut,
apare și în poezia albaneză o generație de poeți ale căror opere nu pot lăsa
rece interesul istoriei literaturii. Unii dintre acești poeți fuseseră trimiși
să studieze în Rusia, pentru a deveni "ingineri ai sufletului
omenesc", cum îi alinta Stalin. Între timp însă, mult trâmbițatul Om Nou
funcționa cu minimum de suflet, ca să nu zicem: cu suflet de împrumut,
și munca istovitoare a acestor ingineri s-a concentrat cu precădere asupra
materiei. Cu mici excepții – mai mult în texte, decât în nume de autori – inginerii au
identificat în imnurile lor realismul socialist cu întreaga spiritualitate
rusească, iar cei care nu s-au lăsat vrăjiți de această confuzie, n-au fost
lăsați să se exprime. Contribuția lor la îmbogățirea estetică a poeziei de
limbă albaneză rămâne destul de discutabilă, chiar și numai în contextul
poeziei balcanice. Mai mare este această contribuție, voită sau nu, la
înrădăcinarea ateismului în cititori și într-o bună parte a poeziei și prozei
albaneze. Dar, ceea ce nu vor putea construi ei – din motive în general
extraliterare – o vor face maiestuos confrații lor de limbă, nu și de idei,
aflați în zone mai "înțelegătoare": un Martin Camaj în Germania, un
Ali Podrimja în Kosova, o pleiadă de poeți arbăreși în Italia și în restul
Europei. Și mulți alții, tot în afara granițelor Albaniei oficiale. Din păcate,
tinerii poeți cărora le-a fost dat să scrie și să publice poezie în ultimii
zece ani ai regimului comunist, înlăuntrul granițelor impuse, n-au avut nici
viziunile clare, nici energiile necesare, dar mai ales n-au dispus de acel dram
de noroc care poate preschimba cenușa unei societăți eșuate și a unei vieți
golite de imprevizibil, în materie poetică demnă de neuitare.
Căderea Cortinei de Fier nu s-a
dovedit a fi chiar blândă față de soarta poeziei albaneze. În afara
"învierii" monștrilor sacri, în frunte cu Fishta, Poradecii, Konitza,
Koliqi și alți celebri interziși – iar această înviere a fost profanată poate
fără rea intenție de o exagerare a valorilor autentice, cu înmulțire de
simpozioane, statui, ridicări inutile în slăvi etc. – Panteonul Albanez a fost
"asaltat" și de poeții care fuseseră sau deveniseră opozanți ai
regimului, după interminabilele pedepse aplicate de acesta din urmă. Dar nici
poezia de sertar, sau "de închisoare", cum a și fost botezată, nu a
putut face epocă. Motivul este dramatic de simplu: teroarea comunistă în Albania
atinsese un echilibru rarisim care aproape egala suferințele și angoasele celor
deja închiși cu cele ale celor deja neînchiși. Puțină lume a reușit să înfrunte
acest mare și prea amar adevăr. Sau poate, pur și simplu, și în poezia modernă
albaneză venise timpul nepoetic, în care se poate vorbi doar de poeme sau
poezii frumoase, nu și de opere sau poeți mari.
Tinerii veniți în poezia albaneză
de la începutul anilor '90, au fost oarecum încremeniți de imensa libertate de
expresie care urma unei jumătăți de veac sub zodia ghiliotinei lingvistice.
Acești poeți s-au trezit în epicentrul unui cutremur de ispite. Erau obligați în
același timp să cunoască rapid poezia restului continentului, să se regăsească
într-un anume și cât mai personal context poetic și, mai ales, să se lupte sau
cel puțin să-i supraviețuiască presiunii mortificatoare exercitată de clanurile subterane care
conduceau destinele poeziei și ale prozei albaneze de aproape o jumătate de
veac.
Tinerii care veneau cu toată
pasiunea, cu vise neprihănite, ambiții firești și cu un talent indiscutabil pe
tărâmul literaturii postcomuniste, nu puteau realiza de la începutul drumului
lor extrem de anevoios ce însemna o literatură care, de ani și ani, în
conștiința cititorului, dar și al presei occidentale, se identificase cu o mână
de nume "strălucite". Care, în afara faptului că nu mai străluceau,
nu mai erau de mult în stare să creeze și nu mai aveau cu se să surprindă
iubitorul de poezie, mai risipeau și cantități imense de energie pentru a-i
dovedi Bătrânului Continent, zbârlit de curiozitate, că nimic nou nu se putea
întâmpla în literatura albaneză de tranziție.
Albanezii nu cred că se nasc
poeți, dar majoritatea lor, mai ales când intervine exilul, devin poeți și, pe
urmă, nu vor să moară decât în această ipostază. Nu e ușor, nu e nici
imposibil. Poezia rămâne același spațiu alunecător, plin de umor negru și de
imprevizibil. Astăzi ești un nimeni – mâine, un pumn de pietricele
dumnezeiești, cuvinte-perle, sădite cum trebuie în zidul ce ne desparte de
uitare, te gonesc din umbra memoriei și te urcă pe un tron niciodată visat, sau
doar visat. Într-o altă zi, un altul ca tine, poate ceva mai îndrăgit de muze
și de îngeri, e trimis să te trimită din nou în umbră. Sic transit...
Cu toate greutățile păcătoase ale
perioadei de tranziție, cu neputințele și haosul produs de decentralizarea
inspirației, ca să zicem așa, sunt cel puțin admirabile pasiunea și
devotamentul cu care scriu astăzi acei sute și poate mii de tineri sau mai
vârstnici albanezi, fiecare purtând în misterul voluptății de a fi încă un
necunoscut, cununa de aur a marii poezii. Ei știu că limba lor maternă nu prea
suportă experimentele, dar mai puțin îi suportă pe cei făcuți și nu născuți. Și
astfel fiecare se străduiește să devină înnăscut. Numele acestora, deși încă
prea puțin sau deloc cunoscute, sunt multe. Ne trebuie doar o scurtă răbdare de
jumătate de veac, sau chiar mai puțin, ca să putem citi printre rândurile unei
antologii îngălbenite de surprize, versurile celeilalte.
Fiecare antologator, în primul
rând, poate datorită unui complex deja strămoșesc, ține neapărat să se
dezvinovățească. Că n-a putut cuprinde ce ar fi trebuit și ce visa el să facă
inițial, n-a putut traduce ce merita cu prisosință, n-a reușit să...
Cred că fiecare antologie este de
sine stătătoare și exclude orice fel de comentarii postume. Deși în limba
albaneză se scrie enorm de multă poezie, se citește din ce în ce mai puțină,
iar volumele de obicei iau drumul cartonului sau se dau gratuit, pe post de
bonus-uri, mi-a fost foarte greu să adun toate textele care mă fascinaseră și
pe care am început să le traduc din anul 1991. Nu intenționam în nici un caz să
adun într-o patrie textuală – care este o antologie – nume de autori, ci
frânturi din harul manifestat al cât mai multor autori. Poate din această
cauză, am ales, în timp, criteriul alfabetic. Acesta mi s-a părut cel mai
tolerant, susținut într-un fel și metafizic - un criteriu care îi permite
fiecărui autor să-și expună esența operei sale în cel mai smerit și
nepărtinitor cadru. Se știe că uneori criteriul nu folosește decât pentru a
ascunde scopul principal și ascuns al antologatorului, jocurile lui
conduse de nu știu ce utopii întunecate. Pe de altă parte, lumea poeților din
Balcani este de o sensibilitate neiertătoare, ceea ce transformă alcătuirea
unei antologii și editarea ei într-o cerere și ofertă deschisăe ale
antologatorului de a-și înmulți "dușmanii". Dragostea cu care am
tradus textele care urmează, trecând peste absolut toate părerile critice
personale și de conjunctură ale momentului, asumându-mi toată amărăciunea
potențială a adevărului că, cine încă nu ți-a devenit dușman fără-de-motiv, are
toată veșnicia în față s-o facă, simt că mă absolvă de păcatul grav al
subiectivității manipulatoare. Acolo unde poate am exagerat fără să-mi dau
seama, se află, de fapt, cealaltă dimensiune a unei antologii poetice: crezul
antologatorului în curentele sau stilurile ce par să aibă mai multe șanse de
izbândă față de "vămile" Timpului. Care, precum Moartea, nu prea are
simțul umorului, mai ales când vine vorba de poezie. De aceea, cred că, mai
mult decât alte cărți, o antologie este îndreptățită să repete cu tărie vechea
expresie latină:
"Vă mulțumim că nu v-a
plăcut casa clădită de noi
și vă rugăm să vă uitați la cea
construită de voi".
Râmân cu convingerea și cu
sentimentul că un antologator, la încheierea unei antologii, deja se gândește
la următoarea. El se îndreaptă cu gândul la acei extraordinari slujitori ai
verbului care înfruntă cu stoicism, dar și cu haruri poetice deosebite tăcerea,
necunoașterea și chiar nerecunoașterea oficială sau a cititorului ce pare mereu
mai puțin specializat decât ar fi trebuit. Antologatorul nu a ținut să spună că
o anumită Poezie este singura valabilă sau cea mai demnă de atenția
posterității. El a vrut – mereu – să spună că, în mijlocul altor popoare, al
altor limbi străvechi, vechi sau noi, unii oameni aleși sau mai puțini aleși
n-au vrut să moară cu una cu două. Mai exact: mulți nu au vrut doar să moară.
Chiar și vulturii procedează uneori la fel.
Ardian-Christian
Kuciuk
București, vară
2003
F r a g m e n
t e d e a l f a b e t...
Rozafat[1]
Veni negura peste Buna[2]
Stătu trei zile, stătu trei nopţi
După trei zile şi trei nopţi
Bătu un vânt subţire
Înălţă negura
Înălţă-o până-n Valdanuz
Unde lucrau trei fraţi
Trei fraţi creştini.
Toată ziua tot muncesc
Toată noaptea se dărâmă.
Trece un sfânt pe acel loc:
- Spor la muncă, fraţilor!
- Spor să ai, tu, sfinte viu!
Unde vezi, tu, sporul nostru?
Toată ziua tot muncim
Toată noaptea se dărâmă.
Spune-ne, sfântule viu
Ştii ceva să ne dai sfat?
- Ştiu, băieţi, dar e păcat.
- Dă-ne nouă acel păcat!
- Sunteţi voi căsătoriţi?
Şi toţi trei aveţi soţii?
- Da, toţi trei avem soţii
Spune-ne doar ce să facem
Cum să ridicăm cetatea
- De vreţi drept voi să lucraţi
Nu lucraţi duminica
Daţi cuvântul şi promiteţi
Să nu spuneţi voi acasă
Fetelor să nu le spuneţi!
Mâine, da, în zori de zi
Care fată aducea pâinea
Pe aceea s-o zidiţi
‘n temeliile cetăţii
Şi atunci voi veţi vedea
Cum cetatea vă va sta.
Vai, acel frate cel mare
Nu s-a ţinut de cuvânt
Şi în casă tot a spus.
Tot aşa cel de al doilea
Sfatul sfântului a uitat
Nu s-a ţinut de cuvânt
Şi soţiei tot i-a spus.
Numai fratele cel mic
Cel mai mic şi cel mai bun
S-a ţinut el de cuvânt
N-a vorbit nimic acasă
Şi soţiei nu i-a spus.
Se trezesc de dimineaţă
Pietrele se tot sfărâmă
Inimile tare bat
Strigă mama la nurori:
- Noră, tu, nora cea mare
Muncitorii vor mâncare
Pâine vor şi apă vor.
- Mamă, eu nu mă pot duce
M-am trezit bolnavă azi.
- Noră, tu, nora ce’a doua
Muncitorii vor mâncare
Pâine vor şi apă vor
Şi vor cana lor cu vin.
- Mamă, azi nu mă pot duce
La ai mei trebuie să merg.
- Noră, cea de a treia noră
- Spune, mamă, doamna mamă.
- Muncitorii vor mâncare
Pâine vor şi apă vor
Şi vor cana lor cu vin.
- Imediat mă duc eu, mamă
Deşi am copilul mic.
- Du-te, fată, că băiatul
Noi îl ţinem, îngrijim
Şi să plângă nu-l lăsăm.
Luă pâinea, luă apa
Luă cana cea cu vin
Merse jos înspre Kazena
Se apropie de cetate
Dălţi, ciocane se opresc
Inimile nu mai bat
Feţele parcă’s de var.
Când băiatul o văzu
Ciocanul pe jos căzu.
- Ce te doare, soţul meu
Ce durere ţine zidul
- Frate, este soarta ta
În zid s-o zidim pe Ea!
Sănătoşi, cumnaţi, să fiţi
Doar un lucru eu vă cer,
În zid când mă veţi zidi
Ochiul drept să-mi fie afară
Mână dreaptă tot afară
Afară piciorul drept
Sânul drept să-mi fie afară
Căci îmi e băiatul mic
Şi băiatul când va plânge
Cu acel ochi eu să-l zăresc
Cu o mână eu să-l mângâi
Cu piciorul eu să-l leagăn
Şi cu sânul să-l hrănesc.
Fie ca genunchiul meu
Cetatea să întărească
De ea fiul meu viteaz
Să se bucure, s-o apere![3]
FISHTA GJERGJ
...
“De te-ntreabă cineva ce e viața, care-i felul
Spune-i crez și neam aici este numai portofelul!”
Tartuf cel bătrân, grăsan și burtos
Fudul, cu ochi strălucitori de cioară
Vulpoi neobosit, rozând din os
Viclean și nemuncit ca-ntâia oară
Cum urcă peste flori crunta urzică
Tot sufocându-i pe ai săi amici
Fiece ușă, furând, îi părea prea mică
Și care, când i-a convenit, cam des
Pe Iisus, ca Iuda, l-a vândut
Un șir de sfaturi lesne a cules
De viață, peste veac, de cer și lut
Le-a lăsat la căpătâi, pe o carte
Lângă de Kempis cel faimos, după moarte:
Tu, fiu al lui Adam
Băiat de crez și neam
Vrei vesel să trăiești
Cât timp distrus nu ești
Respectă acest sfat:
Duhul și sufletul
În lung și-n lat
Ca pe o masă
Să-i joci
Frații în vrere
Și prietenii toți
Veacul ți-o cere?
Vinde-i cum poți
Mereu să te apleci
Unde-i mai bine
De ce în veci
Să stai pe vine?
Să te ferești
Să spui ce crezi
De vrei să crești
Ca portofelul
Fă tot să pari
Ce nu poți fi
Și fă-le felul
Ca aparența
Nimic nu e
Orice-ți dorești
Să faci în beznă
Juri că nu ești
Ciupit în gleznă
Să nu se știe
În veșnicie
Iar gâtul strâmb
Nu-l îndrepta
E viața ta
Al tău câștig
Îngenunchiat
Nu-ți va fi frig
Prea umilit
Smerit, ales
Tu vei părea
Mai marii zilei
Mai des, mai des
La soarta ta
Se vor uita
În ochi să nu
Privești pe nimeni
Căci inima
Ți-o vor călca
Să taci mereu
Printre amici
Tăcerea-i aur
Vorba e zmeu
Te va mânca
(fragmente)
Frumusețea
Voi muri, mă
voi topi -
candelă fără ulei
praf și
pulbere mă voi face
să mă calce talpa ei
mă voi
odihni agale
sărutându-i talpa moale
Vino,moarte, să mă iei!
Cuvintele lumânării
În sânul
vostru eu am stat
În flăcări
ard iluminat
Lumina-mi vă
voi dărui
Ca să vă fac
din noapte zi
Mă voi topi
întreg, încet
Voi arde
până la sfârșit
Ca să vedeți
duhul atlet
Și să vă
faceți cunoștință
Mă voi topi
în fericire
Asta e
ultima-mi dorință
Să nu rămână
amintire
Înlăcrimând,
topit în foc
De foc nu-mi
e teamă deloc
Să nu mă
sting în veci visez
Ci doar mai
mult să luminez
Când veți
vedea că m-am topit
Să nu credeți că am murit
Căci sunt viu, adevărat
Și-n lumină contopit
A lovit cerul...
Lovit-a peste cer - l-a luminat,
Străpuns-a inima - s-a 'spăimântat,
Străpuns-a vinul - el s-a fermentat,
Străpuns-a sufletul - s-a înălțat.
CAMAJ
MARTIN
Vârfuri în cer
Mi-au spus că noaptea acolo sus
picură scântei din flăcările divine
pe ochi și devii nemuritor
De trup mi s-a prins pământul și praful
de haine, și capul meu arde
peste două picături de făclii
Groaznica îndoială mă sfâșie:
acolo sus
oare porumbei
sau corbi
zdrențuiți se învârt?
Doamne al
speranței, redă-mi credința
vindecării
de toate relele mele
acolo sus...
CUFAJ
BEQË
(Dialog imaginar care ar începe unde se și termină)
Pentru tine, Patrie, mulți oameni spun că ești
Pământ și Mamă. Pentru tine mulți înțelepți
și tâmpiți plâng. Tu ai puterea
să ai totul. Pământul tău e străvechi, cerul
de neatins, oamenii în afara Lui Dumnezeu și ție
nu aparțin nimănui. De asemenea păsările, fluviile,
câmpiile,
pietrele, mările
durerile, copii, visele… Cotropitorii, poeții,
îndrăgostiții, cei trădați, idioții!… To-
ate
ale tale sunt… Chiar viața și moartea. Doar ceva
nu-mi e clar
Patrie
A cui ești tu?
ÇANI
ALKET
I.
Lumina iluminează lumina
Acolo unde vârfurile munților ating cerul cu mâna
Lăsând în urmă urma tăcerii eterne
Verde și neîntrerupt iată cum se suie ecoul
Luminișurilor cristaline și muzica apelor
Ce pictează în aerul încremenit al zorilor
Imaginea viitoare a luminii.
Lumina se naște din apă
Din apa pomilor, apa ce se pierde sub nisipul virgin
și din apa fluviilor obosite în căutarea mării.
Sfaturile înțelepte ale rădăcinilor și ale pietrei m-au
învățat
Cum să deschid matca fluviilor și să găuresc
Pe nisip găuri adânci până ce am găsit
Ruine de civilizații antice, ruine de lumină
și amintiri am găsit și morminde-n care marmura
scoate din ochi o strălucire orbitoare
Eu am mers și după mine îmi târam capul
Ca pe un gând străvechi ce te urmărește toată viața
Sau ca pe o vedenie cețoasă din copilărie
Semănam c-un bătrân ce-și trage plugul
Pe un pământ pustiit.
Totuși, mergând până la capătul drumului –
Până la capătul meu,
Căutând izvoare în nisipul deșertului
Am reușit să prind un firicel de lumină
Pe care l-am strâns în pumn ca pe
singurul meu
tezaur…
și am creat cu el, sădindu-l:
un fluviu, un pom și un poem.
Al tău să fiu în veci, lumină, maică a înmulțirii!
Ce se-ntâmplă, mândra mea,
Sunt bătrân, nu mă mai ști
Când te-o prinde vârsta grea
Cum tot ești, nu vei mai fi
Nimeni n-a rămas flăcău
Îți vei pierde tinerețea
Riduri ca din fruntea-mi, zău
Îți vor frânge frumusețea
Nu mă ocoli mereu
Să nu râzi de bătrânețe
Cum ești azi, am fost și eu
Amu zac sub gânduri crețe
Sunt pe ducă și nu minte
Nici un moș ce e ca noi
M-am născut eu înainte
Înainte muri-voi.
Treburile toate sunt
Rânduite, au un țel
Astăzi eu am păr cărunt
Mâine-îl vei avea la fel
Dar cu toată bătrânețea
Am și eu un rost pe lume
Pă când tu ai frumusețea
Eu căldură am și glume
Nu uita, iubită fată
Și bătrânii mai au sânge
Ia iubește-mă o dată
Nu-s gârbov încât a plânge
Că sunt tânăr, cu tărie
Cred, nicicând nu voi muri
Sufletu-mi, în veșnicie
Chiar și mort te va iubi.
DEDAJ
RRAHMAN
Între
Între piatră și piatră
Pâinea
Între pâine și pâine
Cuvântul
Între cuvânt și cuvânt
Setea
Între sete și sete
Floarea
Între floare și floare
Numele
Între nume și nume
Podul
Cine a furat malurile
DE RADA
JERONIM
Dimineață în cătun
(Din
"Cântecele lui Milosau", Cântecul I)
Stejari
viața își schimbase
și la mare
apă nouă
de zile noi
strălucea;
dar
porumbița lui Anakreontes
atât de
străveche în Templu trăia.
Într-o zi
plecă după apă la munte
și nu s-a
mai întors cum îi era obiceiul.
În acea zi,
n-a putut-o îngheța nici zăpada
n-a putut
s-o însângereze săgeata
ci spre
depărtări zbură, până ce
găsi casa
mea fericită.
Când din
sufletul zorilor se iviră
ca o bucurie
ce se revarsă din ochi
pământul
plin de case și marea,
porumbița,
atingând cu aripi
geamul din
fereastra mea
m-a trezit
Alergând,
m-am grăbit să privesc afară:
strugurii,
puțin necopți
arătau așa
de bine.
Aidoma
florilor abia înflorite
ușor
înfiorate de vânt și care
zâmbesc în
acel cântec de leagăn al vântului
așa zâmbea
și cerul.
Țărâncile,
înșirate,
cântau. Tu
priveai
nu credeai
că dimprejurul tău
ar exista și
suferința umană.
Din exil mă
întorsesem
lângă
surorile mele, mama
des pomenea
prin casă
numele-mi
atât de drag.
O bucurie
m-a pătruns
ca un fior,
în pat, noaptea târziu
trecând prin
trupul cald al fetei
când simte
întâia oară
cum sâni-i
cresc.
GASHI MIRKO
Cântecul
Eu am un
cântec
tu ai o casă
și amândoi
suntem poeți
eu n-am casă
nici tu cântec
amândoi
suntem pustii
când mie
cuvintele-mi lipsesc
pe tine cu
degetul te arată
mucegaiul
mi-a năvălit în urechi
un strigăt
în vânt am atins
nu-mi pot
liniști mâinile
de aceea
toate
lucrurile s-au făcut bine -
tu ai casă
eu am cântec
și astfel
amândoi
suntem poeți în tine
KOLIQI ERNEST
Viziune extremă
O, albă vizitatoare
ce, pe neașteptate, cu pas lin
apari peste ierburile de amurg
nu mă sperii
degetul tău arătător
oprit în
semnul fatalei invitații
Voi aștepta
în liniște
mângâierea
ușoară
a mâinilor
tale de umbră
când o
șoaptă de aripi
aceste
ploape obosite
de lumina
mereu topită-n durere
mi le vei
închide cu un gest matern
Voi credea
că simt pe obraz
atingerea
delicată
a unei
ramuri din pădurile, degetele
vegetale din
pădurile Albaniei,
Degete din
frunze proaspete
stropite de
rouă
Lacrimile
divine ale cerului
Sudoare
tainică a pământului nostru
singurele
care pot răci căldura devoratoare
care-mi
consumă această țărână umană
unde
retrăiește și suferă
cenușa
strămoșilor:
Te voi
urmări pas după pas
pe tine,
călăuză tăcută
peste valea
de aer ce duce
spre hotarul
ceresc
al Marii
Lumini pe care ne-o dezvălui
Voi plăti,
dacă, înainte de a călări
alte hotare
astrale eliberându-mă
de această
țărână umană ce mă apasă
îmi vei
arăta departe
în ceruri,
prin ceața
zilelor mele pământești privind spre apus,
Munții țării mele de naștere
înveliți într-un voal înflăcărat
de zori
libere
KUTELI
MITRUSH
Rugăciune
Eu, Mitrush, poetul albanez
O voi ruga pe mama mea
Din cornul lunii - o sfoară, cum visez
Să-mi dea, ca să mă prind de ea.
Ținut de lună și de sfoară:
"Ce fericire!", am să cânt
Va fi pentru întâia oară
Peste infern, trăind în vânt.
MEKULI ESAT
Moartea zilei
Soarele de
apus
în focul
trandafiriu
s-a ars
Orice
s-a-ntristat
bocindu-l
În coșciugul
tăcerilor de amurg
întru durere
curată
diseară
soarele
noastru
cel iubit
a fost bocit
Oftatul
frunzei și al ierbii
dar mai ales
plânsetul vântului
ne-a ars
inima
Soarele
astăzi
în focul
trandafiriu
s-a ars
MIGJENI
Adânc în mine dorm cântecele necântate
Nici chin, nici fericire nu le-au putut trezi
Adorm visând la zile mai binecuvântate
Când fără nici o teamă din pieptu-mi vor țâșni
Înfloresc adânc în mine cântecele necântate
Iar eu
vulcanul sunt, în somn le tot ador
dar când va
veni rândul, pe toate le voi scoate
într-o mie
de culori ce nu mor.
Inimi
străine încă voi n-ați putut străbate
Singur de
voi mă bucur, copil lovit de rele
Eu - leagăn
vechi al vostru, mormântul vostru, poate.
Plăcută e luna
Răsărind întruna
Cu zâne dulci, lumini
Stele lucitoare
Într-o horă mare
Pe-ale cerului grădini.
Devreme în zori
Își țese lumea din sori
O aură trandafirie; în cor
Peste frunze, peste nouă
Ard bobii de rouă
Dor îi este inimii de dor.
Bucuria-i mare
Când păsările-n zare
Se duc cu-al lor dulce ciripit;
Un fior frumos prin flori
Trece, când briza în zori
Mângâie petalele subit.
Nu le mai găsește cerul
Florile se duc ca gerul
Briza suferă oleacă
Mireasmă-i zâmbetul, tare,
Al pruncului peste care
Mămica se apleacă.
MUSLIU
BEQIR
Cronica Ioaninei (1350-1400), II
Corpus Scriptorum historiae bizantinae
Pretutindeni îmi ascundeai fața
Iar mie-mi trebuie să te urmăresc prin oglinzi care nu
Le puteam găsi nici măcar în pergamente rupte-n
Biblioteci
Astfel iar am ajuns la Ioanina Tu nu erai acolo
Eh Nu ți-am zis Epir se smulgea din carnea trupului
Meu muritor până tu mă căutai pretutindeni
Din mâna mea dreaptă curgea sânge Etolian
La subțiori mă mușca Akarnania
Și au murit Stevan și alți împărați între timp
Salvările au continuat mai încolo
Dar după a-ceea ce se scrie cu sânge și slove
Prin istorie a venit Nichifor II Îngerul
Din nou văr de sânge cu Ioan Cantacuzino
Ce metapauză în istoria anilor 1356-1359
Au spus că Nichifor II Îngerul așa se numește și este
Ginerele scriitorului și împăratului Ioan Cantacuzino
A coborât din Costandinopole aprins de supărare
Și a început salvările Oare nu ți-am zis
S-au închis toate cărțile un timp
Pielea era considerată drept zidul vulnerabil ca să
poată opri
Sângele să nu țâșnească și să se suie-n munți
Alvanoiții unde sunt Zise Cu toții s-au speriat
Cineva a spus Va trece și acest imperiu precum multe
alte imperii
Și s-a strecurat într-un manuscris
Eu sunt Acela Mi-a zis
Oare nu-ți citesc toate astea într-un pergament
Nu Îi spus Acesta este Acel Anonim care a scris cu
sânge
Și Oare n-ai în mână Cronica Ioaninei
Și vrei să te ascunzi printre slovele neliniștite
Amin
Moise la munte
Se suie-n
muntele pustiu
Marele mag,
cel veșnic viu
Să stea de
vorbă cu Dumnezeu
De Palestina
Prea vlăguit
ajunge sus
Tremură
tare, juri că e dus
Și Iehova
din nori rostește
Parcă cu fulgere lovește:
"Tu,
strănepoții, bătrâni veți fi
Pe pământ
sfânt nu veți păși
Sclavi - fii
de sclavi, nu meritați
Nu vreți voi libertate!"
Ziua lui
Moise - fără o rază
Suflet-zdrobit,
îngenunchiază
Lacrimi în
ochi, inimă grea
El cere milă.
"De ce
atâta timp m-ai surghiunit?
M-ai lovit,
Doamne, și tot m-ai strivit?
Patru
decenii, de ce mi-ai hrănit
Visul fierbinte, ce azi a murit?"
POJANAKU DHIMITËR
De n-o voi
putea prinde-n timpul vieții
pe năpârca -
faimă,
ca șoricica
remușcărilor să nu-mi
distrugă
mormântul,
Scrieți:
S-ă dus
înecat în strălucire.
PORADECI LASGUSH
Înfocat vă spun… înfocat
În piept un mormânt mi-am săpat
Speranță să-i dau și să-i iau
Prin lacul meu îndurerat
Înot ca lotusul curat
Dar sufletul mi-e-nsângerat
Căci puii vin cu foame mare
Şi iubitor le dau mâncare
Într-o oribilă iubire
Şi-ncep, ah, sânul să mi-l sap
Deschid, ah, sânu-n lung și-n lat
Şi-mi satur puii; mor împăcat
Atunci cu valuri și necaz
De dorul meu, iubitul lac
de parcă-i mare, dă talaz
El dă talaz ca un muribund
Spintecă apa sfâșiind
Până la sân, până la fund
Când sufletul mi-a petrecut
Îmi spuse: vezi cât e de adânc
Ah, sânul meu ce te-a născut!
Înfocat vă spun… înfocat…
Asfințire
adormită peste lacul necuprins
Se aștearnă cu încetul, ca o pânză, umbra deasă
Peste Vale, peste Munte, scrumul nopții ce se lasă
Coborând din cer pe sat, se împrăștie ca nins
Peste tot imensul spațiu nu mai scoate nici un sunet
În cătun geme o poartă, în lac tace o lopată
Peste Muntele Uscat - o acvilă evadată
Inima mea solitară se scufundă-n al meu suflet
Întreg neamul, toată viață adormit-au, zac în scrum
Stăpânire pus-a noaptea pretutindeni
Dar acum:
Împărțind Albania-n două, își începe lungul drum
Drina veche, fabuloasă, izvorând din Sân Naum[5].
A zburat și-ultimul stârc, cel măreț și plin de dor
Printre munții cu zăpadă, a plecat devreme-n zor
Plecă greu, îngândurat, iar cu pliscul său prea tare
Noului stăpân de cuib, i-a bătut la poarta mare
Nu se mai zărește stârcul, cel al soartei încarnare
După brazdele săpate de copite, pluguri, care
Cârtița nu se aude, șoricelul cenușiu,
A pierit șopârla neagră și tot câmpul e pustiu
Înghețat pământul zace fără glas sub boarea rece
Bate vântul mohorât, suferințele întrece
Frigul crește și se zbate, dar prea veselă, micuță
Printre garduri și tufișuri ciripește-o vrăbiuță!
Vai, ce har avut-a stârcul, nobil, suflet înălțat
Când pășea încet și mândru, ca un mire încoronat!...
Însoțit tot timpul, dulce, de mireasa-i strălucită
Ce privea în sus, spre ceruri, calmă și neprihănită
RESHPJA FREDERIK
Cronică
O frunză
deveni pasăre și plânse peste măslini
Din sătucul
de vis-a-vis au ieșit bătrânii
Alergând
după sufletele ce umblau în aer
Înspre Calea
Lactee
Cei uciși au
fost înșirați în Piața "Democrația"
Înveliți în
cearșafurile nunții
Dar presa a
spus că alegerile fuseseră oneste
libere și
corecte. La fel - televiziunile
Pe urmă a
fost spălat sângele
Măslinii
strâmbați de durere
Ah, Măslini
ai Albaniei și pacea voastră blestemată...
STRINGA ILIRJANA
Trebuia să rămână un pic din tristețea
păsărilor care n-ajung niciodată.
Trebuia un strop de dor
al pomilor de frunzele pierite.
Trebuia să fie și sălbăticia
și gropițele săpate pentru ochii
noștri fericiți
chiar și câțiva cunoscuți care,
noaptea,
să vorbească de noi fumând
țigări scumpe.
Trebuia să rămână cel puțin un
pumn de cenușă
Dar focul a ars totul…
SYLAJ RAGIP
Curaj bâlbâit
Patria n-are
patrie
Poate
aparține plantelor
Poate
aparține animalelor.
Naiba știe
Poate are un
patron
În timp ce-i
a nimănui
Oare-i
pământul
Oare-i cerul
Sau vulturul
încremenit în zbor
Oare-i
speranța celor deznădăjduiți
Sau memoria
celor pribegiți
Poate-i ceva
ca un diavol
Care ne
gonește
Sau ceva
dumnezeiesc
Ce ne
înrobește
În partea
asta a Libertății Ei
Înțelepciunea
noastră bâlbâie
SHKRELI AZEM
Cu pâine și sare-n mână
de fiecare copac și stejar m-am rugat
pentru o palmă de umbră.
Păstor am fost
norii deasupra-mi au tras
printre stânci cu puștile ruginite.
Cu pâine și sare-n suflet
pe orice trunchi și stejar l-am
invitat
la săracul meu prânz.
Păstor am fost
lacrimile munților în fiecare zi
au spălat obrajii mei.
Dați-mi înapoi lacrimile,
munților!
Dați-mi-le înapoi, și pentru fiecare lacrimă
vă voi dărui un cântec!
Mamele
Ele se spală în bucuria
noastră și-n lacrimile lor.
Pietre de pază devin
lângă izvoarele uscate ale sânilor.
Pe frunțile noastre mereu
degetele lor întind lumini sfințite.
Zilele și drumurile ne luminează
cu cea mai aleasă dintre binecuvântări.
Cu greutatea cocoșată a anilor
ne păzesc de umbrele rele.
Într-o zi se duc ca și cum
s-ar duce ca moartea să nu mai vină.
Și nu ne cer nimic în afara
unui pumn de țărână.
Se duc. Și de câteori moare o mamă
Moare sărmana mama mea.
Câinii
La axa
nopții stelele se-ntorc
în somnul
nopții se trezește somnul
înspre
tăcerea nopții umblă gândul
la pasul cel
greoi!
De departe
vine o gălăgie
latră câinii
În pădurea
nopții acestui oraș
câinii latră
Și pasul
greu lovește treptele
și pasul
greu lovește străzile
printre
blocuri - un vuiet
Latră câinii
de frica nopții
și se sfâșie
pe neașteptate întunericul
de un urlet
Se-ntorc
stelele încet la axa nopții
în somn
încearcă somnul să se ascundă
Cât se simt
câinii în depărtări. Sună pașii
Printre
blocuri spaima tăcerii trece ca un fluviu.
XHAFERRI
BILAL
În gara îndepărtată pe câmp
a țipat trenul cel din urmă
Pe acoperișul meu, ca un ecou, a răspuns
Cucuveaua.
Pe cine aștept eu astă seară?
Cine a pornit la drum în întuneric
Cocoșat de ploaie
înspre mine.
În zadar mă gândesc
la cei ce m-au iubit.
În zadar îmi aduc aminte astăzi
de cei pe care i-am iubit.
Nimeni
Nu va scutura picături de ploaie
Pe pragul ușii mele astă seară.
Drumul e acoperit
De noroi și noapte
Nimeni nu va porni spre mine…
Uite așa viața-mi se va scurge
Departe de cei ce ma-u iubit
Departe de cei pe care i-am iubit.
ZEKTHI
RUDIAN
Sonet
Ești atât de
mică, încât un Dumnezeu știe
cum te visez
ei știu
între eter
și lespezi de stele, printre fântâni
micuțe ca
niște afine zeloasă-mi apari în vis
mângâiată de
mâinile mele ca o stranie materie
religioasă.
Nu-mi pot
visa ochii
ci glandele
sexuale, fără pic de milă
te visez,
tot atât de mică
cu ochii tăi
fotografici. E soare ca-ntotdeauna
și lumina
droghează neclaritățile
ca să le
poată limpezi, gâtul tău
mă chinuie,
te fermentezi în aer
mă văd bând
lapte din sânul tău
se deschid
ferestrele ca patria înjumătățită.
Întunecată-i această cărare. Nu-mi pot
găsi drumul în lipsa luminii
tale. (Ce mă sfâșie?)
Pe marginea prăpastiei
ce seduce și-mpietrește
nu vezi cum mă clatin?
O clipă de
poezie: o viață
[1] Numele vechii cetăţi din oraşul
albanez Shkodër.
[2] Fluviul care trece prin Shkodra
[3] Textul baladei zidirii a
fost preluat din “Visaret e Kombit” (Comorile naţiunii), vol. II, Tipografia
Nikaj, Tirana 1937, p. 243-245.
[4] Este vorba despre Pogradec,
orașul natal al poetului.
[5] Localitate aflată pe unul
dintre malurile Lacului Ohrida, unde izvorâște celebrul fluiviu Drina. La
Sân-Naum se află și vechea Sfântă Mănăstire Sfântul Naum.
Autori albanezi în limba română
Autori albanezi în limba română
© Ardian Kyçyku