Identitatea persoanei și a personajului între rol și fatalitate socială

(Studiu de caz: O descifrare interdisciplinară a fenomenului Virginelor Jurate în două texte dramatice și un roman scrise de autori din Balcani, în relație cu mentalitatea spectatorului contemporan de teatru) 

Fragment

Introducere 

Odată cu căderea Cortinei de Fier, grăbindu-se să ajungă la nivelul mediatizării globale și să recupereze ceea ce considerau că li s-a sechestrat de către regimurile dictatoriale și metoda realismului socialist, unii autori ai literaturilor din Balcani au tratat masiv și obsesiv, în limbi de circulație mai largă, tema Virginelor Jurate, cel mai des adaptând realitățile în funcție de interesul unor psihoze ce vizau fluidizarea identităților sau creșterea vizibilității prin etalarea obiceiurilor ”barbare”. 

Studiul aduce noi date legate de acest fenomen care, incomparabil mai mult decât o mișcare ”profetică” privind genurile și clătinarea dominației patriarhalismului, a fost o auto-exilare și o asumare a fatalității identitare într-un context în care supraviețuirea numelui, a onoarei și siguranța zilei de mâine, surclasau orice interpretare subiectivă. 

Se poate observa că, intrând în contact cu acest fenomen prin proză, teatru și presă, masa largă a (cititorului) spectatorului contemporan, obișnuită deja să refuze vibrațiile înalte ale tragismului autentic (indispensabil mijloc artistic de a cunoaște și a se cunoaște) și să confunde actul teatral conținut de existență cu participarea la unele compilate stări de teatru, nu și spectacole propriu-zise, are posibilitatea să înțeleagă sau cel puțin să presimtă că una dintre problemele fundamentale ale omului este dacă poate, dacă trebuie și cât poate cunoaște – inclusiv ameliora sau deteriora prin percepții intelectualizate – soarta Celuilalt. În acest context, studiul încearcă să facă două distincții clare: 

- dintre creație artistică autentică și compilație;

- dintre insolit, exotic și scoop. 

Boundaries between the Theater of Existence and the Existence of Theater – a semiotics of Ingmar Bergman's vision as a theater man

Summary 

Boundaries between the Theater of Existence and the Existence of Theater – a semiotics of Ingmar Bergman's vision as a theater man explores the relationship between the dramatic text and the texture of society (in a broader sense, including metaphorically, simultaneously representing the perception of existence, mentality, sensibility, spirituality, the need and the capacities to assimilate the theatrical message, as well as the evolution of aesthetic and artistic tastes). In a situation of anthropological and global oxymoron, in which the precision provided by high technology collaborates with the chaos produced and maintained by the already inhuman quantity of information, the role and purpose of the text directly concern the present and the future of the human species. 

In order to more easily distinguish and unbiasedly follow the movements of the texture of society, I have chosen as an example the vision (aka method) of an artist, Ingmar Bergman, whose experiences, creations in theater and film, written or verbal testimonies mirror and convincingly convey the position that the Artist must adopt as, in the war between the Vertical Text - the texture of society (generically referred to as the Horizontal Text), the former not only to survive, not to be deformed or diluted, but also not to lose its primordial supremacy. In this context, due to the exigencies imposed by a certain (assumed) disproportion between the guiding idea of the work and the data selected to illustrate certain phenomena – some public, others accessible only through semiotic deductions or metaphor – one may conclude that the creative and existential method of an artist can be the message, the lesson for artists and not only from other generations. 

Spațiul ca atenție și viceversa

[Studiu de caz: Prezentarea literaturilor estice necunoscătorilor]

Synopsis

Dincolo de orice aroganță intelectuală, morbiditate, teribilism sau optimism ieftin, să ne amintim din când în când că bule scot în general cei care se îneacă.

Autorul

 

Cercetată cu atenție, istoria literaturi (te) învață cum se pot face lucruri de uitat cu mult mai puține pagini, aproape la fel ca și cu inuman de multe. Totuși, deși este unul dintre cele mai ”clarvăzătoare” domenii de cercetare, intenționând probabil să capteze cât mai multe mișcări, fenomene, revelații, excepții și stiluri, aproape niciodată istoria literaturii nu se apleacă suficient asupra constantei literaturii publicate și anume cărțile decente, dar de valoare medie, produse și supuse contextului unui cotidian care nu reușește să devină peren decât prin ceea ce nu este acceptat de Literatură.

Capacitatea istoriei literaturii de a discerne între valori indiscutabile și rest este micșorată de consemnarea uneori exagerată a evoluțiilor artei scrisului, ea devenind astfel, deseori, o ramură a statisticii. De observat că cea mai mare cantitate a valorilor consemnate astfel dispare nu datorită inovațiilor literare din perioadele respective, ci din lipsa proprie de calitate și mai ales datorită marii literaturi care își urmează cursul și misiunea indiferent de presiunile cantității.

Contrar unor convingeri largi răspândite, dar lipsite de dovezi (nu doar științifice, ci și logice), în Literatură tocmai calitatea este constantă, iar cantitatea oscilantă și ciclică, nu invers. Prima nu se schimbă așa cum uleiul turnat într-un vas nu-și pierde esența la creșterea sau scoaterea apei din el. Dar poate trăi cititorul înconjurat doar de capodopere; mai poate crește el într-o lume în care calitatea înlocuiește cantitatea și desființează atracția firească produsă de comparații?

Granițe între teatrul existenței și existența teatrului

 (Osemiotică a viziunii lui Ingmar Bergman ca om de teatru)

Cartea onLine

Fragment 1

Fragment 2

Prezentare video

Alias ocrotirea copilăriei

[Fragment din Dr. Ardian Kycyku: Granițe între teatrul existenței și existența teatrului – O semiotică a viziunii lui Ingmar Bergman ca om de teatru]

(…)

 

Copilăria urmărește verticalitatea textului existenței fie și prin fireasca dorință și obligație (sau fatalitate) biologică de a crește. O frază-cheie a mărturiilor lui Bergman este ”Nimeni nu ne spusese că…”, în câteva variante, scris și oral, dar păstrând neschimbată tensiunea unui copil care, până la sfârșitul vieții își va cinsti, admira și indirect idolatriza părinții cu un amestec de mânie ce hrănește supărarea copilului hipersensibil cu luminozitatea unei inimi frânte din forța obiceiului, și va aștepta de la adulți în general sfaturi ”salvatoare” împotriva restrângerilor de libertate[1], împotriva plictisului existențial, neînțelegerii artei devotate, spaimelor nerostite ale apropieri bătrâneții, morții, uitării de viu etc. Nimeni nu îi spusese, de exemplu, că bătrânețea este o muncă ”full-time”.[2] 

Se poate afirma că ocrotirea copilăriei la Bergman a fost și o formă mai aparte a așteptării, a unei curiozități existențiale care seamănă cumva cu așteptarea ancestrală a mișcărilor pe care le va face destinul. Dar este și o evadare tainică, în același timp catarsis și terapie, înconjurată de inexistența timpului (mai exact: a cotidianului). Grație bunicii sale din partea mamei, Bergman nu numai că va trăi perioade lungi de copilărie fericită[3], ci și va acumula spontan o sumedenie de elemente scenografice și tipologice.

Trialog [SQ]

[Eseu(ri) interdisciplinar(e) privind legăturile literaturii cu exilul și cu limbile pe care ea le alege pentru a ocroti Memoria și Metafora / AL]

Synopsis

“Trialog” intenționează să transmită o imagine cât mai cuprinzătoare, explicată și în mod comparativ, a stării lumii, a cărții și a scriitorului astăzi, privită din perspectiva unei literaturi devotate care nu acceptă să se altereze. Literatura nu este punctul de sosire al cărții, ci principalul punct de pornire pentru a descoperi calitatea vieții în această frântură de timp care se prezintă ca fiind definitivă și de neuitat. O calitate care depinde întru totul de credința în Creator și de ocrotirea limbii scrise și vorbite.

Având simultan natură parabolică, enciclopedică și antologică*, alcătuită cu scopul deloc patetic de a îmbunătăți calitatea vieții („Improving the quality of life”) al European Academy of Performin Arts**, folosind polemica drept reacție a fiecăreui echilibru amenințat și intenționând să păstreze ritmul cu care se împrospătează în mod firesc enciclopediile și dicționarele literare, cartea:

- aduce informații necunoscute, sau nesatisfăcător exprimate, din două culturi asemănătoare și cu destine apropiate, precum cea albaneză și română, pentru a re-lega și / sau reîmprospăta câteva fire rupte ale unei vechi colaborări care, din nefericire, momentan este închis în chestiuni extraliterare;

- privește Răsăritul ca pe o formă culturală extinsă a spațiului balcanic, și Occidentul – ca pe o formă politică restrânsă a Europei dintotdeauna;

Un alfabet al poeziei albaneze

Vulturii procedează uneori la fel

"Cântecele mele - un pumn cu pietricele

Sădite într-un zid"

Versuri din lirica populară albaneză

Vulturii sunt păsări destul de longevive. Un veac are pentru ei valoarea, cel puțin spirituală, a ceea ce înseamnă tinerețea pentru muritorii de rând sau de elită. Albania este numită și Țara Vulturilor. Numărul acestora în țara shqiptari-lor (o altă "poreclă") nu este deloc neglijabil. Nu există albanez care să nu fi văzut, măcar o singură dată, un vultur zburând la înălțimi, cu câte o oaie nefericită în gheare. Modul de a ucide al vulturilor, adică de a-și asigura hrana, este destul de sofisticat, în vecinătatea morții naturale. Își eliberează prada în aer, iar aceasta cade cu viteză peste stânci și se face bucăți.

Căderile și decăderile sufletului omenesc – în timp, în societate, în prozaismul cotidian – nu parcurg poate, ezoteric vorbind, o altă traiectorie, și nu se supus, cred, unei tensiuni mai mici sau mai mari întru întâlnirea Morții.

Viața și gândirea vulturilor, indiferent de naționalitatea lor, au însemnătate simbolică.

Vreau să povestesc, cu ocazia publicării acestui alfabet mai mult al poeziei albaneze, decât al autorilor, un amănunt mai puțin cunoscut, deși esențial, și anume modul în care vulturii mor. Ei n-au o moarte chiar simplă. Moartea lor, exceptând accidentele, survine lent și chinuitor, cu pași mărunți, înceți, dar siguri, odată cu înconvoierea pliscului. La un moment dat, fatal, pliscul nu le mai permite să respire. Dar vulturii nu țin peste măsură la moarte. Ar prefera o viață infernală – dar viață! – unei morți ce rezultă a fi prea domolă, naturală și logică pentru orgoliul lor imprevizibil de poetic.