Anagnorisis / ἀναγνώρισις
Scriind singur / Me vete
[Prozë e thyer / Proză frântă]
SQ: Vëllim dygjuhësh / RO: Volum bilingv
Librarium Haemus Editions
ISBN: 978-606-8872-29-2
Digital
Ballina / Coperta: KÜdesign
Sipas një fotografie nga Misto Cici, Pogradec, 3 tetor 1971
/ După o fotografie realizată de Misto Cici, Pogradec, 3 octombrie 1971
Zo-om
Zo-om
is a literary exploration along a metaphorical, fractured border-line, weaving
together punctuation-like symbols and an anxiety-laden emptiness. It probes the
fluid, silence-charged boundary between animal and human. The human side
crosses this boundary often via deliberate – or sometimes unavoidable –
silence. The animal side communicates through "speech without words".
The narrative unfolds in seven interconnected parts, titled: Short Eastory (An author-crafted word), Cage, Clean, Borrowed voices, The
heritage, l.o.l., More hidden than Literature. These parts collectively span not only Albanian,
Balkan and European contexts but also broader universal sensibilities and
mentalities. The author constructs the concept of “Zo-om” – layered term
evoking: Zoo(logy), Zo-om* (with ”om” meaning “human” in Romanian), Zoom (as in
“magnification” in English). It's a creative weaving of linguistic and semiotic
meanings, characteristic of Kyçyku’s stylistic innovation. ”Zo-om” stands out
as a philosophical and poetic narrative, rich in semiotic layers and linguistic
play, emblematic of Kyçyku’s broader oeuvre – marked by cultural reflection,
bilingual expression, and experimental form.
Dacă lucrurile s-ar numi altfel...
(O scurtă privire asupra privirii lui Max Blecher)*
În Parisul
anului 1928, când majoritatea tinerilor veniți din toată lumea umblă să
întâlnească dragostea, tânărului evreu din România, Max Blecher[1],
care tocmai începuse să pășească printre tainele medicinii, îi fixează
întâlnire însăși Moartea. El știa că toți fără excepție sunt bineveniți, dar în cazul lui, cel puțin
după spusele medicilor – care au o ascuțită relație love & hate cu miracolele – Moartea a și ajuns la locul
întâlnirii, și acest loc se află tocmai în și în jurul coloanei vertebrale a
tânărului, ca în loc de măduvă și oase. Vertebrele acelei coloane seamănă acum
mai mult ca niciodată cu cercurile trunchiurilor tăiate, în care bătrânele din
Balcani tălmăcesc destinul.
Anunțul îi
vine băiatului întru frumusețile revelatorii ale Parisului, unde moartea pare
atât de dificilă, la granița imposibilului – de aici și convingerea că nu vei
muri vreodată. Elanul vieții pariziene îi conferă Morții o prezență perfect
egală: ea este la fel de ușoară, lipsită de regrete, ca o tuse sau încheiere de
dans, cât și cumplită, inumană, ”imposibilă”. Mai ales pentru băiatul care
poposise la Paris să devină doctor și se trezește pacient fără speranță.
Năpasta amintește de o deschidere fulgerătoare a ochilor, cu pleoapele care se măresc dincolo de orice închipuire, ca pentru a înghiți tot universul, căci un univers pe care îl porți în tine n-are cum să te dea afară. Năpasta îi clarifică și esența de multiplu exilant. S-a născut exilant datorită originilor; și-a petrecut copilăria și prima tinerețe într-un alt mic oraș românesc; s-a mutat la Paris ca să devină medic – iar acum află că este ales să migreze în tărâmul străveziu ce poate fi numit ”Întâlnirea exactă cu Moartea”. Exactitatea (lucrurilor, a întâmplărilor, a oamenilor, ca forme, sensuri, roluri, în paralel cu neputința limbii) începe să se transforme în cuvântul-cheie și în cheia cu care tânărul va deschide porțile metaforelor în proză și poezie.
Ca sub cer [short film]
Căci trecuseră cine știe câţi ani, câte invitaţii, câte strigăte, câte bocete, câţi oameni, câte filme, câte pierderi de speranţe, și neputinţa noastră de a ne sătura unul de celălalt se putea explica inclusiv știinţific, vasăzică:
Ori dispreţ, ură inexplicabilă și răzbunare faţă de ei,
Ori boală insuficient cercetată și, implicit, fără leac, sau mai rău: incurabilă,
Ori dragoste nebună faţă de noi înșine,
Ori moarte,
Ori altceva care nu găsește răspuns.
Noi ne-am adus încă o dată aminte, fără a ne lua privirile unul de la altul, că nu se știa unde ne aveam trupurile și dacă le mai aveam undeva; ne-am amintit cu un dor necunoscut și cu o duioșie dincolo de vârstă, de începuturile acelei întâmplări și de cele mai sensibile versuri ale acelui poem. / Ca sub cer
For who knew how many years had passed by, how many invitations, how many cries, how many wailings, how many people, how many films, how many losses of hope, and our inability to tire of each other could be explained scientifically even:
Either disdain, unexplainable hatred, and revenge against them,
Or an understudied disease, and implicitly, without a cure, or worse: incurable,
Or mad love for ourselves,
Or death,
Or something else that can’t find an answer.
We remembered once more, without taking our eyes off each other, for we didn’t know where our bodies were or if we still had them somewhere; we remembered with an unknown longing/yearning, and with a tenderness beyond age, of the beginnings of that story, and of the most sensitive verses of that poem. / Like under the sky [Translated by Monica Vișovan]





.jpg)

