(O scurtă privire asupra privirii lui Max Blecher)*
În Parisul
anului 1928, când majoritatea tinerilor veniți din toată lumea umblă să
întâlnească dragostea, tânărului evreu din România, Max Blecher[1],
care tocmai începuse să pășească printre tainele medicinii, îi fixează
întâlnire însăși Moartea. El știa că toți fără excepție sunt bineveniți, dar în cazul lui, cel puțin
după spusele medicilor – care au o ascuțită relație love & hate cu miracolele – Moartea a și ajuns la locul
întâlnirii, și acest loc se află tocmai în și în jurul coloanei vertebrale a
tânărului, ca în loc de măduvă și oase. Vertebrele acelei coloane seamănă acum
mai mult ca niciodată cu cercurile trunchiurilor tăiate, în care bătrânele din
Balcani tălmăcesc destinul.
Anunțul îi
vine băiatului întru frumusețile revelatorii ale Parisului, unde moartea pare
atât de dificilă, la granița imposibilului – de aici și convingerea că nu vei
muri vreodată. Elanul vieții pariziene îi conferă Morții o prezență perfect
egală: ea este la fel de ușoară, lipsită de regrete, ca o tuse sau încheiere de
dans, cât și cumplită, inumană, ”imposibilă”. Mai ales pentru băiatul care
poposise la Paris să devină doctor și se trezește pacient fără speranță.
Năpasta amintește de o deschidere fulgerătoare a ochilor, cu pleoapele care se măresc dincolo de orice închipuire, ca pentru a înghiți tot universul, căci un univers pe care îl porți în tine n-are cum să te dea afară. Năpasta îi clarifică și esența de multiplu exilant. S-a născut exilant datorită originilor; și-a petrecut copilăria și prima tinerețe într-un alt mic oraș românesc; s-a mutat la Paris ca să devină medic – iar acum află că este ales să migreze în tărâmul străveziu ce poate fi numit ”Întâlnirea exactă cu Moartea”. Exactitatea (lucrurilor, a întâmplărilor, a oamenilor, ca forme, sensuri, roluri, în paralel cu neputința limbii) începe să se transforme în cuvântul-cheie și în cheia cu care tânărul va deschide porțile metaforelor în proză și poezie.