-->
Frecție pe un obraz de lemn
În fața ușii lor - ca și cum ar fi vrut să te atenționeze că vei păși într-un iad conjugal - ațipise unul din cei trei maidanezi (pe cap de muritor) ai cartierului. Vecinul îl sări în tăcere, fără să scuipe sau să se simtă jignit de atîția cîini pe capul lui.
Soneria era stricată.
Vecinul își dezlipi degetul de pe soneria stricată și bătu la ușă cu delicatețe. Inaccesibilul lor banal deveni din ce în ce mai accesibil, în timp ce tălpile doamnei se apropiau de partea cealaltă a ușii.
- Ah, poftiți, poftiți, - spuse doamna oarecum incomodată.
Vecinul mulțumi tăcut, zîmbitor, încercînd să nu cadă pradă acelui viciu încă nenumit care te ispitește să sari direct în centrul sufrageriei sau al dormitorului altora și abia pe urmă să-i lămurești de ce te-ai dus la ei. Dar Ei n-aveau de ce să se teamă. Nu stăteau nici deasupra și nici dedesubt, nu depindeau de nesfîrșitele inundații ale blocului, de zgomotele sau de alte nenorociri mărunte din acelea care produc dușmănii pe viață. Erau doar vecini, ca și cum ar fi fost vecini doar în suflet.
- Deranjez? - întrebă Vecinul.
- Doamne ferește! - răspunse soțul doamnei. Chiar ne întrebam cum de nu ne-ați făcut nici o vizită anul acesta.
- Mîine se face chiar un an, - zîmbi Vecinul.
- Bine ați venit; poftiți înăuntru…
Era toamnă. Toamnă pe perdele, pe mobilă, pe fețele lor.
Bărbații și-au aprins cîte o țigară, încercînd să-și înece în fum amarul acelui zîmbet forțat al oamenilor care n-ar avea ce să vorbească nici în mormînt. Mirosea a discuții despre vreme, despte haitele de maidanezi și despre ultimele gafe ale politicienilor, ca să nu pomenim de izbînzile fotbaliștilor.
- Doriți o cafea? - întrebă doamna.
- Şi un whisky, - adăugă soțul doamnei.
- Ah, da, cu plăcere, - spuse Vecinul.
- Imediat, - spuse Ea.
Mai mirosea a discuții deșarte deoarece n-aveau nici o cunoștință comună, vreun absent din aceia de aur, a căror prezență în amintiri să aerisească oarecum bîlbîiala comunicării.
- Cu ce vă lăudați, dragii mei? - întrebă Vecinul.
- Păi, cu ce să te mai lauzi în ziua de azi, - răspunse soțul doamnei. Cu nimic deosebit…
- Păi, cam așa e, să știți…
- Dumneavoastră?
- Eu… cu bătrînețile, ce să faci?!
Ea puse pe masă trei păhăruțe de whisky și trei cești de cafea. Turnă cafeaua în cești cu o delicatețe cutremurătoare, prezentă la toate soțiile altora. Era o femeie tînără, înaltă și tăcută. Ca orice femeie bine făcută, părea bineînțeles și prost futută. Soțul o urmărea cu o privire blîndă, cu acea privire insuportabil de ortodoxă prin care încercăm să convertim otrava traiului în doi în iubire de aproape în cel puțin trei.
- Te rog, să schimbi și tu scrumiera aceasta, iubire, - spuse.
- Sigur, imediat…
- Noroc, să vă dea Dumnezeu tot ce doriți, - ură Vecinul.
- Mulțumim, de asemenea…
Ea a dat drumul la combina muzicală. Era toamnă, amurgul unei zile în care, precum rezultase din știrile pînă la acea oră, nu murise nimeni. Nu murise chiar nimeni.
- E cam dubioasă treabă, - spuse Vecinul.
- Că n-a murit nimeni?
- Da, chiar. La asta mă gîndeam și eu, - răspunse El. Cred că presa și televiziunea n-au fost bine informate.
- Se poate. Deși… în vremurile astea moartea s-a deprins cu niște obiceiuri proaste: face pauză o zi, iar în ziua următoare vine cu un cutremur, cu un război, cu chestii…
- Ferească Dumnezeu, - spuse Ea.
- Da, ferească, bineînțeles…
Tăcură.
- Mai doriți un pahar?
- Nu, mulțumesc, știți cum e cu ficatul, cu medicamentele…
- Vă tot supără ficatul?
- Eh, nu chiar, dar totuși…
- Cum doriți…
Se scursese chiar o oră din vizita anuală a Vecinului.
Tot nu se anunțase moartea nimănui.
Ei vroiau să-l conducă și pe culoar, dar Vecinul i-a rugat să nu se deranjeze, știa drumul, de ce să sară și ei peste treimea aceea de javră pe cap de muritor, poate aducea ghinion…
“A fost ora 5 p.m. cînd am părăsit locuința lor, se întunecase deja. Au vrut să mă conducă, dar le-am spus că știu drumul, de ce să sară și ei de două ori - odată la ieșire, odată la intrare - peste javra aceea adormită, poate lor le-ar aduce ghinion. A trecut și pentru ei un an, dar pentru ei a fost mai greu, căci a fost un alt an de trai în doi, ceea ce i-a îmbătrînit enorm, deși ei încercau tot timpul să pară întineriți, ceea ce cu mine nu merge. Ea se ține foarte bine, n-au copii. Tristețea acestei neaveri (lipsă, neajuns, neîmplinire - n.n.) o face mai senzuală. Ea este un prilej de spaimă pentru el - deoarece alții pot face dragoste cu ea gratuit, cum s-ar zice, fără să apeleze la prezervativ etc - și un prilej de dulce ispită pentru noi - care putem rîvni la harurile ei trupești fără a ne teme de urmări neplăcute. El, în schimb, e deja cu un an mai plictisitor, chiar mai tîmpit. Explicația e cît se poate de clară: gelozia și spaima să n-o piardă l-au ros ca lumea, e cît p-aci să chelească. Presupun că are nevoie de o energie uriașă ca să nu vadă în frumusețea ei o batjocură subtilă față de propria lui suferință.
Holul lor n-a suferit mari schimbări, cu excepția unui nou abțibild pe frigider, un iepuraș gen Playboy, care seamănă oarecum cu simbolul triumfului democrației. Nu tu altă gresie, nu altă zugrăveală, nu alți pantofi. Sufrageria însă, dovedește că ei duc o luptă crîncenă împotriva kitsch-ului, mai exact: lipsesc cele două vase țigănești cu tot cu florile artificiale bulgărești, lipsește căsuța aceea de lemn pictat și cu beculeț roz, lipsește acel tablou scîrbos cu lebede și zîne, cu luna lacrimogenă și cu ninsoarea care învelea niște fructe bizare, gen sfîrcuri smulse, lipsește chiar și acea pasăre foarte rară, altoire a bufniței cu măgarul, care anul trecut, se poate spune, domina toată sufrageria. În locul lor, acum se află: un urs de pluș, sănătos, o gîscă îmbălsămată, trei sfeșnice de sticlă colorată (colorată cu bun gust) precum și două vase de flori, acestea din urmă fiind proaspete - cumpărate la centrul de desfacere al artiștilor plastici. În altă ordine de idei, perdeaua are o gaură făcută, fără îndoială, cu țigara lui, în timpul vreunei afumări (stare mai mult sau mai puțin avansată de ebrietate - n.n.) greșeală pe care ea, frumoasă și nefericită cum e, a știut, sper, s-o trateze cum trebuie.
Surpriza anului: o combină muzicală, model Samsung / 3 CD changer system max 345, Digital Audio. Acest aparat, de la doi metri depărtare, datorită locului în care este pus și felului în care se revarsă lumina din veioza neagră (stînga) îți sugerează negreșit fața antichristului, prezentă în portretele-robot ștampilate pe fluturașii diferitelor mișcări religioase din ultima vreme sau îți aduce aminte, pur și simplu, de vreunul dintre nenumărații viteji ai desenelor animate japoneze.
Spre deosebire de discuția purtată între ei și mine anul trecut, astăzi a mai apărut ceva. A fost o zi în care n-a murit nimeni. N-a murit chiar nimeni. Ultima lor propoziție a fost, bineînțeles: “La revedere, multă sănătate, mulțumim mult, vă mai așteptăm…” Înainte de această propoziție, a fost una neutră, “Cum doriți…”, a lui, referitor la faptul că eu n-am acceptat (“Nu, mulțumesc, știți cum e cu ficatul, cu medicamentele…”) un al doilea păhăruț de whisky. El s-a arătat oarecum interesat de bunul mers al ficatului meu care e sănătos tun, spunînd: “Vă tot supără ficatul?”. Răspunsul meu a fost clar: “Eh, nu chiar, dar totuși…” Pe undeva printre aceste propoziții, s-a rostit și întrebarea lui, după o tăcere incomodă, “Mai doriți un pahar?”
Trebuie subliniat faptul că mă gîndeam doar la ea. Dar nu mă gîndeam la ea ca la o femeie sau ca la un bun al aproapelui. “Da, ferească, bineînțeles”, am spus eu (evident, era vorba despre Dumnezeu), observînd cum ea se sperie de posibilitatea unor chestii dramatice, cum ar fi războiul, cutremurul etc. Căci ea spusese: “Ferească Dumnezeu…” imediat după ce eu, replicîndu-i lui la expresia: “Cred că presa și televiziunea n-au fost bine informate” (în ceea ce privește dilema dacă murise sau nu cineva) tocmai spusesem: “Se poate. Deși… în vremurile astea moartea s-a deprins cu niște obiceiuri proaste: face pauză o zi, iar în ziua următoare vine cu un cutremur, cu un război, cu chestii…”
Băutura fină mi-a fost servită în păhăruțe, nu în pahare ca anul trecut, și n-a mai fost țuică țărănească adusă de părinții unuia dintre ei, ci whisky original, se vedea de pe basorelieful etichetei (“Teacher’s”), iar faptul că paharele au devenit păhăruțe dovedește că ei abia au pus mîna pe niște bani - să sperăm că nu-i vorba de vreo evaziune fiscală urmată de una mintală - și că deocamdată le e frică să-i risipească. Asta și ca să nu pară parveniți.
Ceștile de cafea sunt tot acelea, negre, mari; dacă te uiți la cafea în timp ce sorbi din ea, vei observa că propria ta față seamănă cu un chip de lut, maron, căruia îi sugi nasul cu scopul de a-l înghiți. De semnalat o chestiune interesantă: exactitatea limbajului lor. El nu i-a spus ei, de pildă: “Du și tu scrumiera asta și adu alta”, ci: “Te rog, să schimbi și tu scrumiera aceasta, iubire”. Iubirea: la fel. Imediat face cafeaua, imediat toarnă băutura, imediat schimbă scrumiera, imediat este la bucătărie, imediat vine la sufragerie, imediat e frumoasă, imediat e superbă, imediat se uită la mine, imediat înțeleg ce sugerează cu acele priviri în același timp reci și languroase, dar mereu e a lui, mereu e nefericită. Şi aproape la toți oamenii care-și menajează sau ascund nefericirile mari - în cazul lor sterilitatea - se poate observa sensibilitatea, uneori patologică, față de limbaj, de exactitatea cuvintelor, de politețe în general. Deși știa bine că eu nu le fac decît o singură vizită pe an, el mi-a mărturisit că: (chiar) se întreba cum de nu le făcusem nici o vizită anul acesta. I-am răspun că: ”Mîine se face chiar un an”, ceea ce se va întîmpla chiar după ora 00.00 a acestei zile. Pe urmă, am vorbit despre bătrînețile mele, ce să faci, el mi-a spus că nu se pot lăuda cu nimic deosebit, cu ce se poate lăuda omul în ziua de azi, așa e, nu se puteau lăuda nici cu faptul că unul oarecare, nu contează, murise, deoarece astăzi n-a murit chiar nimeni. Pe urmă, m-au poftit înăuntru, poftiți, poftiți, în timp ce eu mă gîndeam cu tristețe la tristețea nopților lor, mă gîndeam cum ea se dezbracă să-și îndeplinească îndatoririle conjugale, el de asemenea, ei se împreunează în acel pat în dormitorul unde încă n-am reușit să intru, deoarece ușa dormitorului este mereu închisă. Pe urmă, el intră în ea ca întotdeauna și tot degeaba intră, tot n-au copii, tot nu se întîmplă decît vechea faptă că el bagă în ea mereu mai mult decît scoate, vasăzică: băgă mereu la fel de mult / scoate mereu la fel de puțin, fără nici o diferență (ceea ce este un alt gen de evaziune!) etc. Dar ea trebuie să fie tare bună în pat. Ea chiar mi-a deschis ușa, mi-a spus: “Ah, poftiți, poftiți”, oarecum surprinsă, deoarece ei nu știu niciodată ziua în care eu îi vizitez. Deranjez?! Soneria lor nu mai merge de acum trei ani, de aceea ești obligat să bați direct la ușă, iar deoarece acestea din urmă, precum se știe, se deschid dacă bați ca lumea, și ușa lor se deschide. Nu-ți rămîne decît să reții că ghinionul adus temporar de săritura peste maidanezul etajului lor poate fi alungat la ieșire cu o altă săritură.
1999
