Adam - un pic matur, un pic copil, un pic luat, conştient.
Celălalt - celălalt.
Ava – o femeie, se va afla a cui, da nu şi de ce.
O cameră mare, cu ferestrele mereu spre asfinţit.
Pe peretele stâng atârnă o puşcă balcanică străveche. Puşca aceasta este atât de veche, încât n-o să tragă nici la începutul, nici la mijlocul şi nici la sfârşitul întâmplării relatate mai jos. Ca să ne asigure că nu e periculoasă, puşca nu are trăgaci.
În cameră se află un pat, un scaun cu trei picioare, o oglindă crăpată şi un geamantan alb.
Uşa camerei se află lângă drumul mare; pragul uşii este în acelaşi timp şi unul dintre pragurile neînsemnate ale drumului mare. Dimineaţa devreme şi noaptea târziu, această uşă nu poate fi deschisă, căci rezemat pe ea, din afară, doarme câte un cerşetor, câte un beţiv; o dată a adormit chiar un mort.
În cameră, ca de obicei, se află Adam, astăzi în a treia încercare de a se sinucide. Ţine o sfoară în mâini şi-o măsoară ca şi cum ar fi fost o cravată, şi trage de ea, ca să vadă dacă-l poate ţine sau nu, căci Adam dispreţuieşte eşecurile, fie ele şi în domeniul sinuciderii.
Cineva bate la uşă.
Adam
Da, intră! Dacă nu eşti mort şi dacă n-ai venit să te sinucizi, intră. Nu de altceva, dar n-am decât o singură sfoară. Dacă ţi-ai adus sfoara, mai discutăm… Intră!
Intră Celălalt. E slăbuţ, îmbrăcat într-o sutană jegoasă, desculţ, cu o barbă gri, nu prea poate fi descris. Nu pare foarte uimit, dar îşi trădează o anumită teamă, aidoma unui om care a fost posedat pe neaşteptate de vreun fenomen paranormal, după care se trezeşte într-un loc şi într-o viaţă complet necunoscută.
Adam
Ţi-ai adus sfoara? Eşti mut? Sau eşti vreun înger?… Dacă nu ţi-ai adus sfoara, să nu te aştepţi să mă întorc să văd cum arăţi, că nu-mi pasă. Am văzut destule feţe omeneşti; mă simt aproape orb când mă uit la feţe de genul ăsta. Ia loc!… Ia loc, am zis; dacă nu iei loc, ia-ţi paşii înapoi, că n-avem timp de pierdut cu pălăvrăgeli.
Celălalt se aşează la scaunul cu trei picioare. Adam îşi leagă cravata şi se opreşte în faţa ferestrei. Nu se întoarce să vadă cine-i oaspetele. Afară se lasă seara.
Adam
E clar că-mi poţi rămâne străin până la capătul vieţii mele sau al vieţii tale. Si eu îmi sunt străin din când în când. Mai ales în vremuri în care nimeni nu mă părăseşte, când buzunarul mi-e plin de bani sau când nu-mi vine să mă sinucid. Ştiu, ştiu că nu eşti surd. Aud cum respiri; nu prea ai stofă de surd. Înseamnă că eşti un fel de înger încremenit... Să taci, ca să nu fim străini, da? Fă-te una cu lucrurile dimprejur, ca să credem amândoi că niciodată n-ai lipsit de aici... Ar însemna să fii un fel de păpuşă. Iar eu ador păpuşile, precum sclavul îşi adoră stăpânii, căci voi păpuşile sunteţi stăpânii noştri. Căci voi păpuşile v-aţi detaşat de viaţă, de toate lucrurile împuţite, şi ne aşteptaţi cu răbdare; aşteptaţi să ne căim sau să ne sinucidem. De aceea, îţi mărturisesc, cu inima în mână sau în dinţi, cum vrei, că sunt la a treia încercare de a mă sinucide. Dar am renunţat acum câteva clipe, bineînţeles nu datorită venirii tale, căci mă pot sinucide şi în prezenţa ta, dar am renunţat fiindcă am ajuns la concluzia că sinuciderea asta nu e decât un mod bizar de a face dragoste singur. Dar dragostea singur nu duce nicăieri, iar nicăieri am ajuns deja. Avem de a face cu un soi de pleonasm, dacă te pricepi la limbi… Prima oară m-am suit pe pervazul balconului de la etajul cinci şi am vrut să-mi pictez creierii pe asfalt, fiindcă părinţii mei s-au bătut ca nişte fiare, iar eu mă simţeam în plus, dar pe urmă, uitându-mă la oamenii care se-ntorceau de la scârbici, de la cârciumi, de la nunţi, de la înmormântări, mi-am dat seama că nu aflasem cine ieşise învingător, mama sau tata, şi m-am întors în viaţă… A doua oară, da, mi-a venit pur şi simplu să-mi iau viaţa asta, era o dimineaţă de noiembrie, ploaie, vânt, întuneric, cu o noapte în urmă mă masturbasem ca prostu’, cam aşa, deci mi-a venit să-mi înghit limba. Ştii cine m-a salvat? O înjurătură. Da, da, o înjurătură scârboasă, o dare în pizda mă-sii, vorba aia, ştii chestia cu câinii care latră nu muşcă, da, cam aşa ceva, de câte ori înjuri, nu-ţi poţi înghiţi limba... A fost o înjurătură oarecare, foarte des folosită la bodegile oraşului, dar degeaba, că nimeni altul n-a scăpat cu viaţa de o înjurătură, cum am scăpat eu. Ai înţeles, nu? Ai înţeles că nu-ţi poţi înghiţi limbă atunci când înjuri din tot sufletul. E bine că nu mi-a ieşit sufletul. Nu?
Celălalt
E bine.
Adam
Uite, că păpuşile mai şi vorbesc!… Uite ca-ţi ştiu şi limba maternă sau paternă!... Da, domnule. A treia oară a fost acum câteva ore, tot pur şi simplu. Iubita m-a părăsit acum trei luni din cauză că sunt prea conştient. Eşti un ratat desăvârşit, mi-a spus, dar eşti şi foarte conştient. Scurt: nu eşti jumătatea mea. Dar eu ştiam de mult că noi oamenii adevăraţi putem face şi fără jumătatea noastră sau a celorlalţi, adică doar cu noi înşine. Adică: doar cu jumătatea pe care o aşteaptă ceilalţi. De fapt, m-a durut această despărţire, dar am fost chiar fericit să mă doară ceva după atâţia ani lipsiţi de durere. Te pomeneşti că aceasta o fi fost şi misiunea ei în viaţa mea: să-mi spună că durerea nu încetează chiar dacă tu ai încetat de mult să mai iubeşti ca un nebun… Da, m-a făcut şi prost. Conform filozofiei sale, prostia nu-i decât expresia cea mai camuflată a răului. Foarte bine. Văzând eu ce bine o duce răul în această lume, imediat am făcut pe prostul şi vreau să zic că m-am simţit dintr-o dată ocrotit, privilegiat, norocos aş putea spune. Dar, în acelaşi timp, ştiam care-i culmea ghinionului.
Celălalt
Care-i?
Adam
Să faci pe prostul şi să rămâi aşa. Si eram foarte chibzuit, foarte atent la mine însumi... Trăim în vremea durilor, domnul meu, iar eu devenisem un dur. Ca să zic aşa: nici moartea n-are ce să-mi mai ia!
Celălalt
Dar ea?
Adam
Cine?
Celălalt
Iubita dumitale.
Adam
Ea s-a dus.
Celălalt
Unde?
Adam
În neant.
Celălalt
Si n-ai făcut nimic s-o opreşti? N-ai făcut nimic s-o păstrezi?
Adam
Nu. Neant a vrut, neant a primit. S-o păstrez pentru ce?! Şi aşa devenise un soi de varză stătută.
Celălalt
Nu înţeleg.
Adam
E simplu. Timp de trei ani de zile, eu am făcut-o varză, din toate punctele de vedere. Pe urmă, o varză n-are cum să devină mai varză decât este, deci devine varză stătută.
Celălalt
Îi spuneai “Iubita mea”...
Adam
Şi?!
Celălalt
N-o iubeai?
Adam
S-o iubesc?! Aveam vreun motiv?
Celălalt
Nu era frumoasă?
Adam
Era, dar nu era singura femeie frumoasă din lume. Poate tocmai de aceea....
Celălalt
Era totuşi aproapele tău…
Adam
Dar şi propriul său rahat îi e omului apropiat, dar omul îl trădează din el în fiecare zi, de câte ori nu e constipat.
Celălalt
Înseamnă că n-o puteai iubi.
Adam
Îi spuneam iubita mea, îi spusesem de vreo trei mii de ori c-o iubesc, iar când ne împreunam parcă simţeam ceva deosebit, dar nu ştiu dacă am iubit-o vreodată. Cu atât mai puţin îmi pot da seama acum. Sunt doar două posibilităţi: ori am iubit-o enorm şi repetarea mantrei “Te iubesc” m-a mutat încet-încet din adevăr la nepăsare, ori n-am iubit-o niciodată, ci pur şi simplu am vrut şi eu să iubesc şi-am repetat în prostie, ca toate filmele şi ca toată lumea, mantra “Te iubesc” şi n-am reuşit. Să ştii că nu mi-e ruşine. Ţie, nu?… Taci? De ce taci?
Celălalt
Ce-mi propui tu să fac?
Adam
Să te uiţi la asfinţit.
Celălalt
Mă uit la asfinţit.
Adam
Asfinţitul mi-e un fel de drog. Înţelegi?
Celălalt
Încerc.
Adam
De câte ori eşti părăsit, sau pur şi simplu te simţi părăsit, uite-te la asfinţit. Microbul oratoriei se înfierbântă-n tine, te copleşeşte; stomacul tău, gâtul tău, gura ta, în general toate vămile trupeşti prin care trebuie să sară cuvântul se desfac; poţi spune, te poţi spovedi, oricui, la orice lucru viu sau mai puţin viu… Imediat îţi dai seama cât de mulţi părăsiţi zumzăie, aidoma muştelor verzi în jurul unui rahat, prin rărunchii acestei lumi, şi imediat – e o revelaţie – în prezenţa atâtor fiinţe părăsite, una mai scrijelită decât alta, una mai păpuşă în devenire decât alta, te simţi perfect. Să ştii că nu-i cinism. Simţi o bucurie neagră în suflet. De fapt, nu e o bucurie neagră, roşie sau albastră sau gri. E o bucurie în general, independentă, fără culoare... Simţi cum eşti copiat. Copiat, de nu mai ai aer. Există chiar o poveste adevărată pe tema asta. Au fost odată ca niciodată doi fraţi, fiecare fiind aproapele celuilalt. Erau aşa de adânc scufundaţi în comun, încât n-aveau nimic ieşit din comun, în afara morţii unde nu intraseră încă. Timp de o viaţă, scurtă şi intensă ca a geniilor, unul dintre fraţi l-a copiat pe celălalt în toate. Într-atât de bine l-a copiat, încât la un moment dat, fatal bineînţeles, fratele cel copiat nu s-a mai simţit în viaţă şi s-a sinucis. Întrebarea este: care să fi fost cea mai crâncenă durere a celuilalt frate? O ştii?
Celălalt
Nu.
Adam
Că n-are pe cine să mai copieze.
(...)