Dispăru şi trupa aceea gălăgioasă de ursari, după ce urşii ei, neglijaţi de beţia ursarilor, înfometaţi ca urşii, ciopârţiră pe singurul paznic al cimitirului oraşului. Era singurul om viu rămas afară, căci toţi orăşenii, înspâmântaţi de o stranie şi nemaivăzută culoare a asfinţitului, ca şi cum şi-ar fi preschimbat creierul de om în gândire de struţ, se hotărâră să nu iasă din case. Paznicul nu prea vedea bine – se spunea chiar că vederea lui fusese absorbită, în atâţia ani de pază cinstită, de lucirea bizară a marmurei mormintelor – abia se putea mişca, dar se pare că-i fusese încă dragă această viaţă, pe care o zărea din ce în ce mai vag, deoarece, cu câteva clipe înainte de a fi împărtăşit întru avalanşa urşilor, strigase:
- Mare foame se avântă spre mine, Doamne!
Astfel morţii au rămas nepăziţi, iar după îngroparea paznicului au urmat alte două nenorociri: cam toate mormintele mai de vază au fost decojite de marmură (care a baricadat pereţii aflaţi în direcţia de unde se aştepta venirea sfârşitului) şi depozitele de grâu au luat foc. Bogătaşii au ieşit din vile, în acelaşi timp cu propria lor ieşire din minţi, şi n-au încetat să facă înconjurul focurilor ameţitoare, până când mirosul de pâine bine prăjită s-a transformat dureros de perseverent într-un miros de scrum.
Uriaşa noastră pâine cea de toate zilele şi nopţile devenise o cenuşă zburătoare, caldă, iar peste acoperişurile posomorâte ale oraşului credeai că se flutură fantoma smereniei obligatorie.
- E clar c-avem blestemul în oraş – a declarat preotul.
Dar cam aşa fusese dintotdeauna: când n-aveam oraş, aveam blestemul în oraş şi invers.
Prin blestem, majoritatea oamenilor înţelegea nu doar blestemul dumnezeiesc dat pe la începuturile veacurilor şi care, ezoteric vorbind, nu făcuse altceva decât să păstreze ierarhia lumii divine, ci un blestem întruchipat în om, în animal de prost augur, sau într-o vrăjitoare din alea pe care chiar şi iadul le varsă afară. Se făcu o verificare feroce asupra visurilor orăşenilor, ca să iasă cât mai clar la iveală dacă vreunul încercase să călătorească în timp, să evadeze din trup, să învie vreun mort, să zboare spre Lună, să facă prostii împotriva firii etc. Slujbele îndelungate ale celor trei religii, precum şi descântecele particulare ale vracilor, astrologilor, cartoforilor etc., alungară oarecum tristeţea cenuşii de pâine şi au fost dublate de apariţia unui magician venit de departe. Nu se poate socoti cât de departe, căci tristeţea cuibărită în sufletele orăşenilor era atât de adâncă, încât nimeni nu putea să se simtă decât foarte departe de toată lumea, adică nemaipomenit de părăsit, nemaipomenit de singuratic.
Magicianul îşi vesti prezenţa cu câteva zile după unul dintre cele mai sărăcăcioase Revelioane ale oraşului, în Piaţa Pescăruşilor (care, în treacăt fie spus, de mult nu mai aducea a piaţă, nu mai adăpostea nici pescăruşi). El luă un pumn de cenuşă, îl topi într-un pahar cu apă – deja cenuşie – din lac, le amestecă bine, (des)cântă ceva sub privirile îmbuibate ale beţivilor care încă nu reuşiseră să-şi localizeze vetrele şi făcu din cenuşă şi apă un cocoş sălbatic, pe care-l prefăcu în pescăruş amorţit, pe care-l transformă în raţă. După ce raţa dansă orbeşte prin nisipul gri al pieţii, cu o singură mişcare de deget, Magicianul a transformat-o în ou, pe care l-a spart, ca să scoată din el un ceas de aur. Îi dărui ceasul de aur unuia dintre beţivi (care se şi văzu împărat în ţara sticlelor goale) şi plecă.
A doua zi, orăşenii îndoliaţi şi gata să se agaţe de orice distracţie, precum fugăriţi de ciumă, umplură Sala de Baluri şi, sub norul albastru-portocaliu ce plana în jurul candelabrului uriaş, urmăriră îmbălsămaţi toate numerele Magicianului. Bineînţeles că preotul oraşului fu obligat să-şi maseze laringele cu trei sticle de ţuică lehuză, după ce-l blestemase pe Magician (alias proorocul cel mincinos) până când i se uscase gâtul. Magicianul era un bărbat înalt, palid, cu gesturi oarecum heterosexuale, cu un surâs seducător şi cu una dintre acele voci cvasi-îngereşti, cărora nu le poţi refuza parcă nimic. Rostea ceva, orice, şi nu-l puteai refuza, nu puteai spune că minte sau că înşeală. Miza hotărâtor şi probabil din alte straturi ale limbii pe nevoia înnăscută a simplului spectator de a nu se ruşina în faţă cu toată lumea, nevoia de a nu părea tâmpit, incult sau prost crescut, precum şi pe acel strop de milă aproape inconştientă, pe care-l împărţim aiurea de câte ori n-avem ce face sau când n-avem ce să mai facem. Vorbele Magicianului te înmuiau, te topeau într-un fel de iubire atotcuprinzătoare; nu puteai refuza nimic, pe nimeni, convins fiind pe neaşteptate că simplul tău refuz va ucide sau va profana valori strămoşeşti.
Toate numerele începeau cu fraza: “A fost odată ca în iad…”
Urma o beatitudine cu adevărat supra – sau sub – umană, un fel de triumf al identităţii; pentru prima oară în viaţa lor, geniile, meseriaşii, rataţii şi cei mai neînsemnaţi orăşeni se simţeau deodată la fel de importanţi, invitaţi să participe la Facerea sau Refacerea lumii.
Magicianul ar fi continuat să cucerească suflete şi femei, dacă asupra oraşului nu s-ar fi abătut nişte păsări mari cenuşii, ale căror ouă mari şi negre rădeau de pe faţa pământului, cu puii lor stufoşi, toate gingăşiile arhitecturale moştenite de la străbuni, precum şi cavourile, deja fără marmură, ale unora dintre străbuni. Case şi oameni sărind în aer, praf de case şi de oameni aterizând peste gropile rămase de pe urma oamenilor şi caselor spulberate şi după foamea puilor mai sus menţionaţi – nu se ştie cum şi unde dispăru acel Magician tămăduitor de suflete.
Bombardamentele au durat toată săptămâna, oamenii au fost obligaţi să se refugieze pe unde au putut, unii populând chiar pivniţele sau cavourile rezistente ale străbunilor, iar tânărul muzeograf al oraşului nu reuşi să se ascundă decât în pivniţa vilei cu două (din cinci!) etaje, unde se stabilise anul trecut ca un tăcut şi respectabil chiriaş. Trebuie menţionat faptul că Muzeograful a coborât în pivniţă în ziua de luni, imediat după ce Sala de Baluri începuse să dănţuiască nebuneşte, Magicianul nemaireuşind să-şi săvârşească numărul cu “maţele”. Fusese povestea unui om obişnuit, oarecum chipeş şi viu, pe care Magicianul îl tăia în bucăţi cu un cuţit strălucitor, ca să-l întindă apoi pe o masă de sticlă verde, să expună maţele fostului chipeş viu, să cânte la acele maţe multicolore o melodie orfeică de harfă, să închidă burta instrumentului ca şi cum ea ar fi avut un fermoar, ca să-l topească după aceea în aer pe fostul chipeş viu, aerul tresărind de aplauze şi ţipete fermecate. Bombardamentul începuse cam pe la sfârşitul melodiei orfeice, iar Sala de Baluri se golise întruna, spectatorii fiind avortaţi afară cu toată amărăciunea şi spaima fascinaţiei întrerupte. Omul obişnuit, oarecum chipeş şi viu, se pare că rămăsese ciopârţit pe masa de sticlă verde a Magicianului, aşteptând să se termine melodia. Muzeograful, care fusese şi el la spectacol, alergase orbeşte, ca toată lumea, călcase pe unde putuse, nu aflase pe cine şi pe unde călcase, crezând că striveşte doar ţipete, respiraţii angoasante şi înjurături; el îşi revenise doar după ce puse lacătul interior la uşa străveche a pivniţei.
Se gândea că păsările acelea ucigaşe nu azvârleau ouă, ci destine. Viaţa fiecărui orăşean se strecurase într-unul din acele destine şi nu mai lipsea decât ca destinul respectiv să atingă pământul, să-şi spargă vraja sa de sferă şi vieţile orăşenilor să se trezească într-o altă viaţă. Pivniţa era mai întunecoasă decât coşmarul de afară, mirosea a lucruri, insecte şi vietăţi putrezite în plictisul disperat al lucrurilor la care apelăm doar când e să ne ia naiba; mirosea şi a sulf din acela care purifică butoaiele de vin.
Muzeograful nu vedea nimic, doar zgomotul bombelor făta ritmic nişte nouraşi puţin mai negri decât aerul pivniţei, apoi zgomotul dispărea împreună cu nouraşii săi, aerul pivniţei devenind, paradoxal, şi mai impenetrabil. Aş fi putut muri şi într-un loc mai luminos, îşi spuse Muzeograful, într-un loc unde nu neputinţa vederii te obligă să te simţi doar suflet.
Încerca din răsputeri să-şi alunge spaimele printr-un umor mai puţin negru decât nouraşii.
Dar aş fi putut muri sau scăpa cu viaţa într-un loc şi mai infernal sau şi mai luminos ca acesta. Ştia că pielea ameninţată de moarte nu prea cunoaşte morala sau pretenţiile absurde.
- Bine ai venit, spuse o voce.
- Doamne!…
Prezenţa neaşteptată a unui alt om, vocea lui de om viu, întâmpinarea atât de banală şi ştearsă, îl cutremurară pe Muzeograf mai mult decât l-ar fi cutremurat privirile lacome şi spălăcioase ale morţii sau un bun-venit rostit dulce de însuşi Excelenţa Sa Sfârşitul.
Rămase înmărmurit într-un fel de flagrantă intimitate, deodată fericit, dezamăgit, jignit şi binecuvântat.
Dar nu era nimic de temut. Celălalt era şi el un om ca el, viu, speriat şi rătăcit prin mrejele grabei strămoşeşti a salvării de piele, ascuns în pivniţă înaintea Muzeografului, căci, cum se şi mândrea cu o modestie preotească sau de copil, se aşteptase la aceste nenorociri de când urşii îl ciopârţiseră pe bietul paznic al cimitirului.
- De fapt, niciodată nu prea mi-a plăcut mie să umblu pe afară – îi mărturisi celălalt. Vorba lu’ De Kempis: “De câte ori am ieşit în lume, m-am întors acasă mai mic”. De ce să se întoarcă omul acasă din ce în ce mai mic?! Nu mi se pare egoism să nu accepţi să dispari, să vrei să devii din ce în ce mai mare; nu?!
Muzeograful încuviinţa. Celălalt avea un farmec aparte, o cultură dezarmantă, chiar uluitoare, pe care şi-o scotea din întunericul pivniţei în forma unei umilinţe ieşite din comun. Muzeograful se gândi că mereu în calea omului răsărea câte un necunoscut drăguţ, care cu cuvintele sale de miere şi profundă înţelepciune îţi gonea încet toate tâmpeniile, prejudecăţile, nehotărârile, vedeniile înşelătoare. Era un fel de înger sau suflet cuibărit umil şi tăcut în noaptea zămislită de războaie şi canibalisme, aşeptându-i acolo pe toţi marginalizaţii destinului, ca să-i mângâie, să le dea un strop de curaj, descriind şi desfiinţând toate adevăratele deşertăciuni care se înrădăcinaseră în venele acestei lumi ca s-o roadă pe dinăuntru, această lume scufundată în coşmarurile fătate de ea însăşi. Era un fel de sfânt necanonizat ; nici nu visa, nici nu dorea să fie canonizat, nu-i păsa de gloriile vremelnice, nu-şi dorea nimic.
După vreo treizeci de nouraşi, Muzeograful se simţea aproape extaziat de discuţia cu celălalt, gata să fie jertfit sau să moară în locul lui. Sfântul cuibărit în coşmarurile lumii, i-a mărturisit că fusese orfan, ca să devină încă o dată orfan din clipa în care oraşul l-a crezut dement. Năvăliseră vremuri când timiditatea, meditaţia, bunul simţ, sărăcia materială, bunele maniere şi intimitatea sfinţită de singurătate deveniseră nebunii, îi spusese sfântul. De atunci, mereu am visat să mă-nchid aici, să rup orice legătură cu lumea şi să mă îngrijesc de sufletul meu. Dar n-am reuşit să mă închid decât după turbarea urşilor.
- Dar cu ce vă hrăniţi?
- Omul nu trăieşte doar din pâine… Mereu se găsesc şi oameni buni care nu te uită, nu crezi?
- Desigur.
Celălalt îi mărturisi că orice fel (sau hal) de vreme ar năvăli peste noi, oricâte nenorociri şi blesteme s-ar abate deasupra-ne, mereu, veşnic rămâne măcar un singur om, pe care ne putem încrede, ne putem bizui până la moarte. Îl încredinţă că afară făcuse de toate: cerşetor, tâmplar, bucătar, zugrav, puşcărie, designer, mecanic auto, spălător de vase, de creieri, de haine, croitor, trotuarul, căntăreţ, balerin, pianist, magician, soldat, câştigase chiar şi gradul de plutonier, zidar, politică etc., etc., cam prea multe meserii pentru o singură viaţă de om, de simplu muritor, dar aşa fusese scris.
Cu alte cuvinte, sfântul fusese o întruchipare a soartei omeneşti, trecut prin mai multe, dezamăgit de multe, scârbit de şi mai multe, înălţat până la urmă peste toate deşertăciunile vieţii, în frunte cu iubirea faţă de femei şi de făpturi în general, ca să-şi aleagă definitiv o viaţă umilă, în umbră deasă, şi săracă – şi bogată, depinde de soartă, dar Muzeograful nu trebuia în nici un caz să uite că nicăieri nu este mai sus decât în sufletul său, căci stabilindu-se-n sufletul său, fiecare om de fapt se stabileşte-n Dumnezeu, deci devine un fel de dumnezeu. Moare orice frică, orice teamă, orice coşmar. Viaţa devine un câmp deşert, deja stăpânit şi pus la punct, moartea n-are cu ce să te mai îngrozească, nu-i decât o trecere spre astral şi lumi cauzale; câte blesteme, foamete, războaie, nenorociri şi alte încercări de genul ăsta au reuşit până-n clipa de faţă să ne învingă?! Nici una! Noi suntem nu numai sarea şi mierea pământului, ci şi sensul lui, sufletul lui, esenţa lui nepieritoare. Nu?
- Mă întreb de ce n-aţi devenit conducător – zise Muzeograful. Cu astfel de conducători, lumea cred c-ar fi scăpat de grozăviile ei.
- Am fost o dată şi conducător. Am condus o sectă, un soi de fundaţie, uniune sau organizaţie pacifistă, dar lucrurile au luat-o razna, s-au înrăutăţit într-atâta, încât era deja prea târziu când abia mi-am dat seama că discipolii mei fuseseră discipoli mincinoşi. Nu? Dar şi dacă aş fi ajuns mare conducător, tot la muzeul matale şi-ar fi dat duhul statuia mea de piatră sau de metal, nu? Nu, dragul meu. E foarte bine că sunt cel care sunt, aici unde sunt. Restul e paranoia şi narcisism maladiv. E păcat strigător la cer, deşi, după atâtea bombe, cred că cerul, Doamne iartă-mă, deja a asurzit…
- Sunt extrem de curios să vă văd – zise Muzeograful. Domnia Voastră mă vedeţi?
- Sigur că te văd. Ochii mei deja s-au obişnuit cu această pivniţă, cum se vor descurca şi ochii matale în caz că bombardamentele se vor prelungi ca de obicei. Iar la mine nu vei găsi nimic deosebit, dragul meu, nimic ieşit din comun. Mă descriu pentru tine, ca să nu fii ros de neagra ispită a curiozităţii, nu? Pot să spun că sunt oarecum trecut de tinereţe, nici prea înalt, nici prea scund, am nişte ochi care pe vremuri cred că au fost verzi, iar acum nu pot să-i văd ca să te pot lămuri; sunt cam slab, căci postesc adesea, ce mai?! Ah, mai am şi o barbă între alb şi gri, un nas drept, cam acvilin, şi am citit foarte multe cărţi. Cam acesta sunt. Poate m-ai şi văzut prin oraş, deşi mie îmi eşti cu totul necunoscut.
- Sunt doar de un an în oraş.
- Şi sunt sigur c-ai ajuns tocmai după ce muzeul nostru a fost jefuit ca lumea, nu?
- Ştiţi şi aceasta?!
- Asta se întâmplă cam în fiecare an, dragul meu. Jafurile urmează descoperirile senzaţionale şi invers. De aceea se schimbă atât de des şi muzeografii noştri.
- Credeţi că şi în clipele acestea cineva-şi găseşte timp să jefuiască un muzeu?
- În primul rând, nu-ţi face griji, că n-are ce să mai jefuiască. În al doilea rând, chiar dacă ar fura ceva, cu siguranţă acel ceva nu are valoarea monumentelor şi a bijuteriilor curăţate cu ani în urmă… Trebuie să ştii că există o regulă de aur în ale muzeelor: cu cât mai înainte în timp să se fi furat ceva, cu atât mai de preţ este. Aşa că stai liniştit.
- Cât o fi ceasul, oare?
- Ai ceas?
- Da.
- Dă-mi-l mie, să mă uit.
Muzeograful – care nu se putea uita nici măcar la el însuşi – îşi scoase ceasul şi-l întinse spre vocea celuilalt, uimit că şi fosforul numerelor şi al limbilor pierise în beznă. Parcă îi dăduse celuilalt o bucată smulsă din nimic, nu un ceas de mână. Şi-a întins mâna simplu, fără să se apropie de vocea sfântului. Fu extrem de grijuliu, politicos, chiar sfios, ca sfântul să nu se simtă câtuşi de puţin jignit, iar regulile sfintei singurătăţi să nu fie călcate.
Vocea puse mâna pe ceas şi spuse că este exact opt seara. Ora ştirilor de la Radio Londra.
Muzeograful se simţea din ce în ce mai intrigat de fiinţa celuilalt, fascinat după atâtea cuvinte înţelepte care izbuteau să creeze o seară dintre cele mai fireşti, dincolo de spaima produsă de nouraşi; seara mea de revelaţie, îşi repeta în gând.
După vreo două sute de nouraşi, celălalt i-a mărturisit că uneori era măcelărit de doruri şi dorinţe înfricoşător de omeneşti, ca de pildă dorinţa de a se îmbrăca în costum de gală, în cravată, să poarte pantofi lustruiţi, cămaşă albă de mătase, chiar şi chiloţi şi ciorapi. Aceste ispite, pe care încă n-am izbutit să le înving definitiv, zise el, dovedesc în mod dureros că nu mă aflu chiar atât de sus cât s-ar crede. Nu? Dar mă gândesc umil că niciodată, atâta timp cât avem trup, nu putem fi chiar desăvârşiţi, nu?
- Aşa cred şi eu.
Treizeci de nouraşi mai târziu, fiindcă nu dispuneau de aceeaşi ascuţime de vedere – diferenţă care-i priva de plăcerile vreunui joc distractiv – căzură de acord să se schimbe între ei, ca să se simtă şi mai bine, cât mai bine, să-ndeplinească, cum spuse sfântul, marea contopire a sufletelor chinuite. Nu?
Muzeograful nu fusese niciodată sihastru, nici orfan, nici netot, nici zugrav, pianist, conducător de uniune pacifistă etc., iar sfântul nu fusese niciodată muzeograf.
Îmbrăcându-se fiecare în hainele celuilalt, adică devenit cel care nu fusese niciodată până în clipa aceea, Muzeograful, înduioşat de atâta înţelegere, calm şi iubire gratuită, copleşit de harul recunoştinţei fără margini, îl rugă fierbinte pe sfânt să accepte să devină naşul său la cununia lui cu aleasa inimii sale. De ce nu, răspunse sfântul. Când e vorba despre o căsătorie din iubire, cu frică de Dumnezeu şi întru curăţenia duhului şi-a trupului, şi mai ales când e vorba de un tânăr atât de amabil şi ascultător, eu nu mă pot opri să ies de aici ca să pot oficia această căsătorie. Să nu uiţi că bombele se vor sfârşi într-o zi, precum foametea, duşmăniile, intrigile, certurile, invidiile, congresele sterpe, iar noi nu vom mai fi obligaţi să răspândim omenie şi iubire din pivniţe întunecoase. Noi vom ieşi şi afară, nu?
- Să dea Dumnezeu!
Muzeograful se gândi înduioşat la bucuria rară a celuilalt de a se simţi un alt om, un contemporan, cum s-ar zice; îi venea să plângă de atâta spontaneitate, bună înţelegere, de atâta slăbiciune esenţialmente copilărească în faţa unei asemenea ispite în ghilimele.
- Te superi dacă-mi dai şi pantoful stâng? – îl întrebă sfântul.
- Cum să mă supăr, vai – răspunse Muzeograful. Chiar îţi cer iertare că nu ţi l-am dat împreună cu cel drept.
Celălalt glumi, spunând că nu dorea să rămână văduv, conform credinţei păgâne că picioarele cu un singur pantof te salvează definitiv de teroarea soţiei sau a soţului. Muzeograful zâmbi cu amabilitate; îşi dădu sema că şi el rămăsese cu un singur pantof, şi se grăbi să depună pantoful morţii soţiei, salvând de moarte două femei nevinovate.
- Acuma poţi spune că sunt tu – spuse sfântul. Nu?
- Eu, dar cu o vastă cultură şi cu o experienţă demnă de invidiat – adăugă fără vreun sentiment de invidie sau de inferioritate Muzeograful. Nu?
- Cultura, dragul meu, se poate dobândi – zise sfântul. După toate grozăviile şi gafele de afară, nu ne rămâne să ne mândrim decât cu sufletele noastre, înţelegi, de aceea trebuie să ne cultivăm fără a ne teme de nimic. De aceea, tu, dacă vei ieşi vreodată de aici, să nu uiţi să concepi un soi de cameră mare şi goală, cu pereţi văruiţi bine, pe care s-o numeşti “Sufletul oraşului”. M-am gândit de când eram foarte mic şi foarte orfan la această cameră. De câte ori era jefuit muzeul nostru, încercam să găsesc o soluţie, ceva ce nu se poate jefui, nu se poate fura, nefurabil, cum s-ar zice. Ei, această cameră va exprima totul despre oraşul nostru şi, în acelaşi timp, nu va ispiti pe nimeni, nu va răscula demonul hoţiei.
- Genială idee! - sări Muzeograful.
Uitase de grâul făcut scrum, de foamea turbată a urşilor, de anatemele preoţilor aruncate peste farmecul Magicianului, uitase chiar şi de micuţa ceartă cu viitoarea sa nevastă, care îi spusese că el uneori era aşa de bun şi amabil, bleg chiar, încât lumea spune ca-i “fură gâina inelele din mâini”.
O altă furtună de nouraşi se abătu afară şi înăuntru, iar muzeograful, mirosind cu o pioasă plăcere parfumul hainei vopsită cu ceară a sihastrului, simţi că este prea păcătos şi prea friguros ca să mai stea în ea. Îşi aduse aminte că ceara, de pe vremea haiducilor, se folosea la alungarea păduchilor şi a nevăstuicilor şi, apăsat de tot felul de gânduri mărunte, dar chinuitoare, îşi deschise gura să spună:
- Vă… vă supăraţi dacă ne schimbăm din nou, c-a început să-mi fie tare frig…
- Nu mă supăr – răspunse celălalt. Doar mă-ntreb oare ce vei face cu aceste haine, inele, brăţări, cu ceasul şi cu pantofii ?!
- Nu vă înţeleg.
- Nu mă-nţelegi, pentru că ai mai avut la tine şi un pistol încărcat, pe care-l port în mâna mea cea dreaptă de o sută de nouraşi încoace…
- Cum adică… Adică nu…
- Te superi dacă-mi dai puţin căpşorul?
Destinele de afară se spărgeau, măsurând cu nouraşi clipele de groază neaşteptată ale Muzeografului, şi el văzu cum pivniţa avea întocmai forma unui ou mare, în a cărui inimă propriul său destin stătea ghemuit, tremurând, învelit în sutana vopsită în ceară, imun la păduchi şi nevăstuici, urmând să fie spulberat după barbaria de urs turbat a unui glonţişor din aceeia care fac din glume cadavre şi din desfătări spirituale muţenii de cimitir. Aici căzuse, deci, bomba lui, în a cărei inimă, în cea mai sfântă tăcere, lacrimile unei fiinţe scumpe asemănătoare mamei, picurând copilăreşte, măsurau cele dintâi secunde ale unui alt nevăzut.