 |
| A.-Ch.Kycyku - TOPorul |
Am renunţat la ce aveam de făcut, aşteptând înfrigurat bătăile "confidenţiale" ale Unchiului la uşă. Era cu neputinţă ca, la o asemenea seară aproape sfântă, el să nu vină să se plângă de vreun mărunţiş. Nu se lepădase de convingerea că, în spaţiul mioritic, dacă nu te plângi, dacă nu jeleşti ciclic, nu-ţi merge nimic. Sau ar fi venit, pur şi simplu, să-mi ţină vreo cuvântare din acelea pline de reticenţe. Reticenţele, în cel mai fericit caz, reprezentau grafic, golurile revoltătoare ale înţelepciunii mele.
Din centrul curţii îmi izbi urechile doar un ţipăt de vârsta a treia, dacă nu chiar a patra, şi eu am alergat afară nemaiputând să-mi gonesc din ochii minţii o imagine repetată nemilos de când soarta exclusiv balcanică mă ţinea ca pe un ostatec, să fiu vecin cu Unchiul. Îl şi vedeam întins printre mormanele de frunze şi găinaţi uscaţi, părăsit de baston şi de pălărie, cu capul acela pătrat, tuns scurt, cu ochii scoşi din orbite în măsura în care el era în stare să scoată din sărite şi uneori din minţi o mahala întreagă. Mă aşteptam să-l văd pentru întâia oară mort de-a binelea, definitiv, mai mort decât poate fi posibil. Deja răsăreau înlăuntrul meu, cu o bucurie de fiinţă ce se îndrăgosteşte la prima vedere, cele dintâi metafore pe care aveam să le rostesc la înmormântarea Unchiului.
Dar mă înșelasem. Unchiul nu căzuse lovit de nerăbdarea, să zic, a destinului. Nu căzuse deloc. Doar se aplecase un pic, înjurând cu vocea-i irepetabilă.
Am aflat imediat ce păţise. Probabil ca un semn - nu ştiu dacă era unul ceresc, terestru, dublu sau neutru - îi căzuse pe cap un cuib străvechi, tocmai din înălţimile bradului argintiu. N-a fost timp să numărăm ouăle. În mod cu totul straniu, în cuib se hotărâse să-şi depună ouăle o pasăre încă neidentificată. Ouăle se spărseseră pe craniul de oţel al Unchiului.
- Nesimţita, - înjura Unchiul. Parcă avea rahat în ouă, nu pui...
Era inuman să-i faci faţă umorului deseori involuntar al Unchiului.
M-am grăbit să-i duc o cârpă, să se şteargă, dar m-a refuzat. În asemenea cazuri de forţă majoră, în conformitate cu planul său bine pus la punct, Unchiul se ştergea doar cu un anumit prosop. După aceea, prosopul respectiv era ars în baie, iar cenuşa lui, stropită cu un rachiu de mâna a treia, era depus în gunoaiele cartierului vecin. Unchiul nu-şi ascundea teama faţă de vrăji. Vrăjitoarele se înmulţiseră ca muştele şi aveau de ce să-l invidieze şi implicit să-l aleagă drept ţintă.
A vrut poate să mă întrebe oare ce o fi însemnând atacul ouălelor, şi n-am ezitat să-i spun că era vorba doar de belşug. Sănătate şi belşug. Strămoşii erau convinşi de aşa ceva. Unchiul era întru totul de acord. Știa că strămoşii erau în stare să descifreze orice semn, uneori puteau descifra chiar fiinţele, şi subscria la modul lor de gândire. În ascuns, oglindind o bucurie intenţionat înjumătăţită, ca să-i crească procentul de enigmă, Unchiul se credea unul de a-i lor. Doar că era un strămoş mai ales, mai puternic, trimis să se războiască cu ispitele cumplite ale epocii moderne.
- Tocmai la tine veneam, - mi se adresă. Aveam o mare rugăminte la tine.
Se uită la mine oarecum strâmb, ghicind că era cât pe aci să-l întreb cum de mă căuta în curte, sub brad.
- Nu te căutam în curte, sub brad, - adăugă. Mă dusei să mă asigur de o chestiune...
- Spune, Unchiule, - îl rugai.
De fapt, spre ruşinea mea complet incontrolabilă, nu l-am rugat, ci l-am implorat. În prezenţa Unchiului, mă trezeam mereu copleşit de toate slăbiciunile mele înnăscute sau căpătate, laolaltă. Parcă mă subjuga umbra deasă, greoaie, a unui pom străvechi. Ajunsesem să cred că numai o stâncă, un balaur, vreo târfă în menopauză etc, erau în stare să nu-l implore pe Unchiul meu. Avea un farmec ieşit din comun. Nu izbutise să-i zică "nu" nici măcar regretata mea mătuşă, nevasta lui de o viaţă, cu câteva minute înainte de a-şi da duhul, chiar în centrul curţii, în timp ce Unchiul încerca să-i comunice omeneşte că aveau să astupe fereastra ce dădea în curte, pentru a o deschide pe peretele opus. Sărmana mătuşă, slăbuţă, la un pas de a fi furată de orice briză glumeaţă, dar beneficiind de imprevizibilitatea şi rezistenţa celui de al optulea suflet care se trezeşte în femeie graţie unei căsnicii infernale (un suflet mai mult decât la pisici, spuneau socotelile Unchiului) tot nu se obişnuise să aprobe din prima metaforele zdrobitoare ale alesului inimii şi al nenorocirii. Nu putea concepe de ce şi cum îndrăznea "moşul" să renunţe la o asemenea fereastră minunată - poate singurul spaţiu încă nebarbarizat al vieţii lor. Bătrânica nu mai avea nici o altă bucurie în această viaţă, nici o fiinţă dragă pe această lume. Dacă Unchiul chiar astupa fereastra, dramatica noastră mătuşă se incadra automat în ceea ce poate fi numit "nefericirea totală". Tremurând de presimţirea că n-are nici o şansă în faţa viziunilor arhitecturale cel puţin şocante ale soţului, în spiritul unui text repetat poate de unsprezece mii de ori, de când îşi legaseră cununiile zbârlite, mătuşica simulase un ţipăt hotărât, însoţit de o singură frază, rece ca gheaţa:
- Păi, atunci, nene, eu plec la mama!
Zguduit de acest nou şi scârbos titlu, nene, Unchiul se uitase la ea cu o ură la pătrat, replicându-i scurt şi grav:
- Păi, atunci, tanti, du-te în a mă-tii şi lasă-mă să trăiesc!
Fusesem singurul martor ocular şi sufletesc, în afara Unchiului, al morţii mătuşii. Încremenise brusc, la un pas de trunchiul bradului argintiu - şi nici vreo furtună n-o putea fura acum - aducându-şi aminte probabil că mama ei o aştepta de mult pe lumea cealaltă. Cred că-şi regreta amar promisiunea solemnă şi prefăcută, dar puterea lingvistică a lui nenea n-o iertase. Și începuse sărmana mătuşică să se micşoreze în faţa ochilor noştri, să se încolăcească de nu ştiu ce dureri şi unde anume, iar Unchiul, emoţionat şi el de pierderea potenţială a fiinţei pe care o putea chinui în linişte, între pereţii căsniciei, se gândea, precum mi-a mărturisit la înmormântarea ei, că ea chiar o luase razna, începuse chiar să meargă la mă-sa, şi mai era un pic şi se preschimba într-o picătură de lapte sau alt lichid mai greu de pronunţat...
- Matale ştii că azi am făcut nouăzeci şi ceva de anişori, - mă întrerupse Unchiul. Cu acel "şi ceva" se ferea de deochi. Mă duc repede să mă curăţ şi vin. Să nu pleci, da?
- Da' unde, Unchiule?! Te aştept.
Ca pe pâinea caldă, completai în gând. Nu mi se părea ilogică asemănarea Unchiului cu o pâine caldă, căci de nenumărate ori îmi venise să-l omor cu pumnii, cu propriul baston de viţă aleasă (sau: de vie), sau pur şi simplu să-l muşc. Avea darul întunecat să trezească în om nişte sentimente deosebit de nuanţate, încă nebotezate şi imposibil de ocolit. Îşi astupase fereastra chiar în primele zile ale văduviei. Stătea pe capul zidarilor precum corbul deasupra cadavrelor şi a reuşit chiar să-i vindece temporar de viciul beţiei. Era convins că îi exorcizează. Nu i-a servit decât cu un compot străvechi, dezgropat din nu ştiu ce gaură revelatorie a pivniţei sale păzite de cinci lacăte. În pauze, îmi bătea la geam şi, fără a intra înăuntru, în picioare, din partea cealaltă a ferestrei, ca de la un ecran televiziv sau ca dintr-o colivie de spovedanii, îşi descărca sufletul. Sufletul meu era astfel zilnic încărcat cu toate datele pe care le conţinea lista lui specială de organe: cum s-au simţit ficăţeii, cum a bătut inimioara, cu câte rotaţii pe minut a funcţionat stomacul... Decesul mătuşii îl tulburase un pic, dar nu-i înourase luciditatea. Lucrurile erau, ca de obicei, clare. Îi părea puţin rău de săraca lui nevastă, fiindcă (el) acum nu mai avea pe nimeni (citeşte: pe cine să tortureze). Încercasem să-l consolez, asigurându-l că nu, Unchiule, mă ai pe mine, îi vei avea pe viitoarea mea soţie şi pe copiii noştri posibili, ştii... - şi chiar îi jurasem, tot în acea ameţeală-amorţeală inexplicabilă ce mă poseda în prezenţa lui, să nu-l părăsesc niciodată. Îmi dădusem pe urmă seama că pârâiaşii lacrimogeni al vorbelor mele nu săreau prea departe de jurâmintele însurăţeilor la biserică, iar el mă ajutase fără prea multe amenajamente, tâindu-mi toate aripile devotamentului familial cu un:
- Da, măi, da, dar tu nu-ţi prea aparţii... Din păcate...
Îmi transmisese indirect, rafinat, tristeţea lui aproape fără margini, izvorâtă din faptul că eu prea mă risipeam prin "fufe" frumuşele, sexoase, dar lipsite de o misiune bine definită în viaţă, prea mă sinucideam lent prin terase, la nenumărate berici, cu nişte rataţi de care, în fine, nu mă lega decât faptul că trăgeam din acelaşi aer neînchipuit de poluat, înţelegi, nepoate? Or, Unchiul avea nevoie de o fiinţă total dedicată lui. În afara regretatei sale soţii, care putea fi considerată o campioană, un exemplar în domeniu, nu se născuse încă vreun câine, vreo pisică, vreun porc de Guineea sau vreun şobolan îmblânzit care să-i facă faţă energiei incomensurabile ale Unchiului de a exorciza.
- Înţelegi, nepoate?
Înţeleg şi nu-mi vine să cred, îi replicai fără voce.
Se ştersese pe cap, dar mirosul neplăcut al conţinutului ouălelor şi mai ales luciul lichidului lor îi rămăsese pe păr, pe frunte, chiar pe bărbie. Părea proaspăt ieşit dintr-un ou de proporţii, care, mai bine ar fi fost o bombă. Cu sau fără ceas.
- Nu vrei matale, - îmi şopti el, - înţelegi... Nu vrei matale, aşa, de ziua mea, ştii, să stai puţin de vorbă?
- Normal, Unchiule. Cu cine?
Stătu preţ de două minute pe gânduri.
- Hm, - spuse. Cu... cu bradul nostru.
Nu puteam să râd de nimic, de nimeni.
- Desigur, Unchiule. Spune-mi ce să-i spun.
Unchiul abia împlinise nouăzeci şi ceva de anişori pe acest pământ. Nu-i puteai dădea mai mult de şaptezeci şi ceva. Iar dacă nu plecam din ţară sau dacă nu muream în următorii douăzeci de ani, aveam să-l mai servesc timp de douăzeci de ani, între fufe neglijate de misiuni bine definite, prieteni rataţi, printre halbe de bere şi zile cenuşii, rumegate odată cu propriul meu suflet la birou. Iar după acei douăzeci de ani, Unchiul - sărea în ochi - avea să aibă sănătatea şi farmecul de acum. Dar mi-am asumat, ca de obicei, în stil extrem de asiatic, partea de otravă şi neputinţe a soartei şi am acceptat să stau de vorbă cu bradul nostru. Nici nu părea a fi o misiune grea. Bradul făcea parte din fiinţele noastre, din terenul neamului şi chiar din esenţa privirilor noastre. Strălucirile sale blânde, argintii, cum ajunsesem deja să cred, desfiinţaseră încet în mine orice soi de lăcomie bănească. Nu rar mă gândeam că, prezenţa unui alt pom, din frageda copilărie, m-ar fi ajutat, ocult, să devin un geamăn al Unchiului.
- O faci, nu? Eram singur, să trăieşti... Și ştie pe urmă Unchiul cum te răsplăteşte.
Poate avea de gând să plece vreo săptămână la munte, la mare, sau să se facă praf cu ţuică ieftină şi să asalteze vreo căsuţă din alea rozulii.
- Mă duc chiar acum, Unchiule!
Unchiul sări oarecum surprins. Mă trecură nişte fiori mai puţini cunoscuţi. Dar dacă îmi ordona acum: "Bine, du-te-n mă-ta"?
- Păi, cum acum, nepoate?! - zise Unchiul. Fără să ştii ce să-i spui?!
L-am asigurat că deja ştiam. Mă duceam, de fapt, să-i spun un banc. Un banc suficient de haios. Unchiul nu a vrut să asculte bancul. Era vorba de un bătrânel care, inspirat de parfumul unei primăveri, îşi adună toate economiile şi dă buzna într-un bordel. Alege o duduie din alea cu triplu cur, cum s-ar zice, se suie pe ea, şi pe urmă, după vreo jumătate de oră, o întreabă: "Duduie, spune-mi, te rog, e cumva înăuntru?". Duduia îi răspunde: "Nu, tataie". Atunci viteazul cade în transă şi rosteşte sibilin: "Ciudat... Că nici afară nu e..."
- E scârbos, - mă sperie Unchiul. Nu te credeam în stare de asemenea bancuri. Baţi vreun apropou, cumva?!
Luciul ouălelor îi dădea acum experia unei fiare ofensate.
Era de o flexibilitate greu de catalogat, Unchiul.
M-am străduit din greu să-l conving că nu mă gândisem deloc la aristocraţi de vârsta şi de condiţia lui, şi, în acelaşi timp, mă zbăteam să mă conving pe mine însumi că nu vorbisem cu voce tare. După cum arăta perspectiva dialogului nostru, în curând avea să-mi fie teamă şi să vorbesc singur, fără voce, chiar şi în coşciug.
- Spune-mi, Unchiule, ce-i spun bradului.
Unchiul se linişti. Pesemne importanţa dialogului meu cu bradul argintiu, o depăşea simţitor pe cea a bărbăţiei şi a apropouri-lor. Unchiul ştia textul discuţiei mele cu bradul pe dinafară. Îl alcătuise de ceva vreme - între cinci şi şapte ani - şi lucrase la el numai după miezul nopţii, când energiile pozitive domină văzduhul, iar duhurile rele şi cele nehotărâte se exilează în beznă.
Rolul meu era unul extrem de simplu. În amurg, ferindu-mă de privirile moarte de foame ale vecinilor, ca şi cum aş face cu totul altceva, ca şi cum aş recita ceva versuri, de pildă, aveam să stau de vorbă cu bradul. Rolul meu era, în altă ordine de idei, codificat. "Ca şi cum" era cheia purtării mele, interpretarea, iar "vocea joasă" era cheia celor ce urma să spun. Dar ce trebuia să spun, până la urmă?
- Vai, nepoate, nişte lucruri foarte simple...
- De pildă?
De pildă, să-l laud puţin pe Unchi în faţa bradului. Ca şi cum i-aş vorbi unei vechi cunoştinţe, cu care Unchiul nu se întâlnise de ceva vreme - între un sfert şi trei sferturi de veac - sau ca şi cum l-aş lăuda pe Unchi în sinea mea, în monologurile strict personale şi confidenţiale. Să-i mărturisesc, printre altele, bradului nostru argintiu - de aur, pentru inimile noastre! - că Unchiul nu este nici pe departe un monstru. Unchiul nu este decât o fiinţă umană normală. Mai normală poate nu mai există de mult. Cine ştie de când?! Să nu creadă bradul că Unchiul ar merita, să zicem, o moarte cruntă, grabnică, cum spune poporul, ci că iubitul nostru Unchi are şi el anumite remuşcări sufleteşti demne de toată atenţia şi toleranţa bradului, dar şi ale îngerilor. Înţelegi? Bradul trebuia să afle, printre altele, că Unchiul deseori vroia să se poarte altfel, dar simte Unchiul cum este răpit la un cer anume - între al treilea şi al nouălea - şi exercită asupra oamenilor dimprejur o influenţă destul de interesantă din punct de vedere ezoteric. Să nu uite bradul că Unchiul nu era, în esenţă, decât un simplu băieţel de la ţară, crescut cu mii de sacrificii; că trecuse prin cele două războaie mondiale, prin foamete, dezrădăcinări, deportări, şi prin nu ştiu câte regimuri politice devastatoare. Să reţină bradul nostru minunat că Unchiul, timp de o viaţă aproape de pom, nu fusese decât un simplu funcţionar la un institut obscur de planificare sau ceva de genul ăsta, iar, în rest, nu fusese decât un simplu pensionar. Cam asta ar fi. Să nu uite bradul cu câtă grijă, cu câtă delicateţe se purta Unchiul, încă din copilărie, cu toate felurile de pomi şi plante ale planetei noastre, inclusiv tufişurile, buruienii, bananele, trandafirii - lista ne-ar fi luat prea mult timp...
Era tot toamnă când m-am apropiat pentru întâia oară de bradul nostru argintii.
Parcă n-aveam suflet de bărbat în plămâni, ci vântul speriat, tras de un extraterestru.
Ca şi cum aş fi recitat ceva ales, destul de precaut faţă de curiozitatea carnivoră a vecinilor, condus de privirea aproape dumnezeiască a Unchiului, m-am apropiat de trunchiul gros şi mi-am deschis gura.
N-am să uit acele clipe.
Mi-am adus aminte că unii bătrâni erau în stare să ghicească destinul, citind în cercurile rămase după tăierea pomilor. Poate în adolescenţă, aş fi visat şi eu să am darul acesta. Dar înainte să-i vorbesc bradului, nu (mai) aveam nevoie. Nu vroiam să mai ştiu nimic. Nu simţeam decât nevoia cumplită de a-l ridica în slăvi pe Unchiul meu nona-şi-ceva-genar, fost băieţaş de ţară, iubitor de plante.
Auzisem, de asemenea, că unele boli ale acestei lumi, nu se vindecau nici după moarte. O astfel de boală, cred, a devenit pentru mine jena. Jena că încep să mă împrietenesc cu un brad; jena care m-a strivit ca pe un păduche, după ce am înţeles că, lăudându-l la urechile bradului, de fapt îl feream pe Unchiul meu de o cădere neaşteptată a bradului tocmai peste cămăruţa în care-şi prelungea zilele şi nopţile sale de om ce avea să nu moară, fără a lăsa în urmă nici copii, nici animale, nici vorbe înţelepte, ci doar zile, nopţi şi câte un strop de umor involuntar.
În acea jenă neschimbătoare, neputincios, dar nu chiar lipsit de mândrie, mi-am început eu lungul drum de sol special al Unchiului la auzul acelui brad care-i ameninţa în tăcere viaţa, care-i astupase fereastra şi care-l văduvea de somn nopţi la rând. Atunci Unchiul se ridica din pat, simţea cum e cucerit de tirade şi imnuri aproape religioase şi, cu creionul în mână, mi le aşternea pe o hârtiuţă maronie, ca să le am gata pregătite pentru asfinţitul următor. Nu pot măsura acum timpul care s-a scurs de la căderea ouălelor urât mirositoare pe capul neînfrânt al Unchiului meu. Dar nici nu contează. Cu timpul, am devenit capabil să pot jura că nu ţin minte ziua în care mi-am dat duhul.