Showing posts with label ”De virus illustribus”. Show all posts
Showing posts with label ”De virus illustribus”. Show all posts

Metaphorum*

 

În loc de motto: Nu puteam ghici dacă, vorbind fără oprire, îndepărtam  ziua în care nu vom îndrăzni să scriem, ca să nu se simtă discriminați analfabeții (funcționali și nefuncționali).

  

Despre o scrisoare de dragoste către Eu

Am preluat titlul dintr-o carte scrisă în anul 2003 și încă nepublicată. Eroul principal este un mare poet nenumit, netipărit și cunoscut doar de o mână de muritori care n-au nicio legătură cu literatura, deși aceasta ține enorm la ei și uneori nu poate supraviețui fără ei. Contemporanii pot bănui că ar fi poet doar dacă judecă după sărăcia într-adevăr cruntă a Poetului. Viața lui se derulează ca într-o piesă de teatru care se joacă în timp ce e scrisă și invers. Poetul nu și-a putut permite încă din secolul XX să meargă la un spectacol și, grație umbrei dese în care trăiește și scrie, poate spune multe adevăruri amare sau deranjante, fiindcă nu îl ascultă nimeni, iar cei care-l ascultă ori deformează spontan cuvintele, ori n-au chiar nicio putere de a schimba starea lucrurilor. Una dintre acele metafore excesiv de cifrate ale urbanisticii a făcut posibil ca Poetul să locuiască într-un bloc plin de savanți care niciodată nu sunt prea săraci, dar care, pentru a alunga orice deochi, invidie și ghinion potențial, se plâng cu atâta insistență, verbal și în scris, încât Poetul uneori chiar regretă că nu este mai sărac decât este, deși mai sărac ar însemna mort și în memorie, iar alteori crede că vecinii își au plângerile în locul respirației și nu îndrăznește să-i lase fără suflare. El știe că a devenit aproape o lege ca mereu alții, nu tocmai cei îndreptățiți, să vorbească și să se plângă în numele sărăciei tale, dar este oarecum frământat de impresia că, tot vorbind în numele tău, alții te consideră mort, sau chiar te ucid în rate. Poate trebuie să vorbească cu și mai puțini oameni, fie și pentru a putea scrie mai mult.

De virus illustribus

- mărturiile unui scriitor de literatură paralelă -


"Revedeam „
Persona” lui Bergman și, ca de obicei, completând parcă o declarație pe proprie răspundere, repetam că, în limba etruscă, persona însemna mască, iar „etrusca poate fi tradusă astăzi numai cu ajutorul limbii albaneze”. Nu știam să spun în ce limbă putea fi tradusă masca. Sau sticla. Sau oglinda, ochelarii, paharele, ferestrele. Într-un joc ciudat de cuvinte, îi mărturiseam Sufleurului că defectul care i-a dat mereu multe bătăi de cap Poetului este privirea în ochi a oamenilor, iar bătăile de cap n-au reușit să-i clatine nici privirea, spre gurile lor, de exemplu, nici convingerile, încât Poetul poate nici nu a observat că acum se poartă masca.

Virus illustribus ne-a ajutat să descoperim ce ochi au ceilalți și să nu primim o informație trunchiată, ca atunci când urmărim filme în limbi necunoscute, pierzând din integritatea imaginilor în timp ce citim subtitrările.

Spre dimineață, un alt personaj, în albaneză sau într-o etruscă virusată de traduceri neautorizate, mă trezește cu o știre de ultimă oră: „Amendat un actor, prins fără mască”. Era un actor necunoscut, dintre cei despre care afli doar dacă presa le face vreo necrologie de ziua morții. Dar devenise celebru fiindcă fusese prins fără mască. N-am reținut care personaj a întrebat jignit:

- Dar de ce atâția oameni poartă măști o viață întreagă și nu devin niciodată celebri?! 
Trebuia masca potrivită la momentul potrivit. Ca la intersecțiile nevralgice ale destinului. Dacă actorul ar fi fost un mascat de la jandarmerie prins fără mască, a adăugat Sufleurul, putea fi doar recunoscut, dar nicidecum atât de celebru. Chestiune de meserii..."

În curând onLine