În loc de motto: Nu puteam ghici dacă, vorbind fără oprire,
îndepărtam ziua în care nu vom îndrăzni
să scriem, ca să nu se simtă discriminați analfabeții (funcționali și
nefuncționali).
Despre o scrisoare de
dragoste către Eu
Am preluat titlul dintr-o carte scrisă în anul 2003 și încă nepublicată. Eroul principal este un mare poet nenumit, netipărit și cunoscut doar de o mână de muritori care n-au nicio legătură cu literatura, deși aceasta ține enorm la ei și uneori nu poate supraviețui fără ei. Contemporanii pot bănui că ar fi poet doar dacă judecă după sărăcia într-adevăr cruntă a Poetului. Viața lui se derulează ca într-o piesă de teatru care se joacă în timp ce e scrisă și invers. Poetul nu și-a putut permite încă din secolul XX să meargă la un spectacol și, grație umbrei dese în care trăiește și scrie, poate spune multe adevăruri amare sau deranjante, fiindcă nu îl ascultă nimeni, iar cei care-l ascultă ori deformează spontan cuvintele, ori n-au chiar nicio putere de a schimba starea lucrurilor. Una dintre acele metafore excesiv de cifrate ale urbanisticii a făcut posibil ca Poetul să locuiască într-un bloc plin de savanți care niciodată nu sunt prea săraci, dar care, pentru a alunga orice deochi, invidie și ghinion potențial, se plâng cu atâta insistență, verbal și în scris, încât Poetul uneori chiar regretă că nu este mai sărac decât este, deși mai sărac ar însemna mort și în memorie, iar alteori crede că vecinii își au plângerile în locul respirației și nu îndrăznește să-i lase fără suflare. El știe că a devenit aproape o lege ca mereu alții, nu tocmai cei îndreptățiți, să vorbească și să se plângă în numele sărăciei tale, dar este oarecum frământat de impresia că, tot vorbind în numele tău, alții te consideră mort, sau chiar te ucid în rate. Poate trebuie să vorbească cu și mai puțini oameni, fie și pentru a putea scrie mai mult.
