Subintitilat Memoriile unui număr,
romanul descrie şi dezvăluie tainele vieţii unui scrib născut în Balcani şi al
cărui mesaj textual şi vital îl obligă să trăiască mai mult în empatie, decât
în realitatea imediată. Viaţa protagonistului nenumit sau numit doar Scribul,
este străfulgerată ciclic de parabole şi nuvele ce constituie capitole de sine
stătătoare ale romanului.
Exilul cultural; competiţia deseori
invizibilă dintre rase şi indivizi reprezentativi ai diferitelor popoare,
obişnuiţi sau nu cu exilul; umorul împotriva paranoiei şi invers; paradoxurile
produse de extinderea bruscă a spaţiului răsăritean; frânturi din viaţa
dictaturii şi a dictatorilor (în societate şi în literatură); călătoria nu doar
în timp, ci şi în fiinţe; descoperirea unui absurd inedit, demn de iubit
– ca un element sigur al sensului acestei vieţi; reconsiderarea inevitabilului
şi asumarea acestuia în numele unei mari literaturi – sunt doar câteva dintre
chestiunile tratate în frânturile din care este compusă sau descompusă cartea.
Aceste frânturi îi revelează uneia dintre personaje că „viaţa aceasta seamănă
izbitor cu o bombă, explodată nu se ştie când şi de ce, iar nimic nu mai poate
reface bomba asta cum era ea înainte de a fi o bombă”. Personajele principale – fie când fac parte
din fermecătoarea comunitate a studenţilor străini de la Grozăveşti, fie când
vin din Orient, Occident sau de dincolo de Ocean – folosesc un limbaj aparte.
Înălţarea sau dispariţia lor, inclusiv a Scribului, sunt neaşteptate, oarecum
bizare, ca în viaţa de zi cu zi sau de an cu an. Ele beneficiază, dar şi
înfruntă, un timp triplu (sau tridimensional) în care se
împletesc timpul exilului, prezentul suspendat între pământul de naştere şi cel
al făgăduinţei şi timpul himerelor individuale. (2009)
Local Village
(fragment)
Totul a fost jefuit pe aici, dragii mei. Mai mult decât totul.
Hoţia a devenit artă, iar arta, deseori – hoţie. Aici hoţii sunt prinşi cu incredibile dificultăţi, deoarece, împreună cu obiectele (sau ideile) jefuite, îşi fură şi urmele, pe care le-ar fi lăsat. Haideţi să punem mâna şi să construim câte ceva, sau să imprimăm nişte urme, ca să avem şi noi ce fura, sau ca să putem zice c-am lăsat şi noi în urmă măcar câte o urmă…
Înţeleptul necunoscut n-a mai venit să descopere moneda aceea străveche, ci un peşte. Era un peştişor rarisim care nu-ţi îndeplinea poate nici o dorinţă, dar care nu uita totul după numai zece minute, cum uitau toţi peştii acestei lumi. Înţeleptul părea puţin ireal din cauza acestei schimbări de profil: parcă se hotărâse să cumpere un peşte negăsit cu o monedă doar căutată. El începuse să apară prin sat imediat după ce-şi încheiase, tot aici, luna de miere. Pe atunci, lucrurile poate fuseseră mai puţin amare şi Amara încă nu cânta atât de frumos la fluier.
Înţeleptul nu îmbătrânise aproape deloc, deşi necazurile, călăuzite agresiv de moartea prematură a soţiei, nu-l slăbiseră o clipă. Dar probabil, anumite necazuri, împletite cu căutări febrile, întru mântuirea speciei umane, te ţineau tânăr şi oarecum imun faţă de lăcomia morţii.
Mai mult decât în timpul celorlalte apariţii, el îşi merita acum porecla de «Înţelept». Nu era el nici mai înţelept şi nici mai fraier decât celelalte fantome dragi care poposeau ciclic în sat, dar cunoştea mai bine decât toţi laolaltă tainele unor limbi ce se numeau «ale zeilor» şi «moarte», cu care putea să tâlcuiască multe, chiar şi numele locurilor, ale muritorilor sau nemuritorilor, şi să le dezvăluie discret cum nimic nu e întâmplător pe această lume. Sau pe această limbă.
Iarna aceasta se hotărâse să locuiască într-o altă căsuţă părăsită, la doi paşi de ţărmul lacului. După ce şi-a descărcat bagajele – printre care şi o undiţă interminabilă de bambus - a bătut la poarta roasă de viermi a Amarei, convins că bătrâna murise imediat după ultima lui plecare.
Dar Amara tot nu murise. L-a poftit “Intră!” cu o voce din ce în ce mai puţin folosită la discuţii cu oameni vii. Ea doar cânta la fluier şi vorbea mai mult cu morţii şi cu presupuşii îngeri, deşi satul părea să fie părăsit şi de majoritatea acestora.
Era, ca de obicei, o seară înălţătoare de decembrie, încă nu veniseră primii fulgi de zăpadă.
Cămăruţa Amarei nu se schimbase. Era atât de neschimbată, încât – prin mijlocirea tăcerii ce părea seculare – aveai impresia că reîntâlnirea lor se desfăşura cu zece ani în urmă sau cu zece ani mai târziu.
- Ai găsit moneda, Înţeleptule?