Şi atunci a primit o mamă
foarte vitregă
Frumy, la 5 ani
Se împlineau patruzeci şi unu de ani – exact cât stătuse la (o altă) putere, deja într-un alt timp, Legendarul – de când Scribul nu-şi revăzuse ţara natală decât la televizor şi la vreun filmuleţ cocainic transmis cu ocazia zilei naţionale la ambasadă. Dar cu vreo două decenii în urmă, poate pentru că toţi ambasadorii insistau în faţa surghiuniţilor că „porţile ambasadei vă stau deschise”, aerul străin absorbise chiar sensul şi rostul ambasadei, lăsând în urma ei doar umbra unei amintiri. Nu şi-a dat seama cum de s-a hotărât să călătorească tocmai după atâta amar de vreme. De câte ori fusese mânat sau jucat de visele acelea crunte ce seamănă cu un orgasm inversat, ale întoarcerii potenţiale, se hotăra să pornească la drum iarna, sub ninsori, îmbrăcat în negru, ca zăpada să pară mai puţin cenuşie, iar şansele ca să fie recunoscut, după ce ultima sa fotografie pe o copertă sau pe internet întinerea constant cu fiecare zi a îmbătrânirii sale, erau egale cu şansele ca oricine să-l confunde cu oricine. Dar amănuntele decurseseră în aşa fel, încât pornise primăvara (crimăvara, cum o numea el, în numele confraţilor ce se plângeau că nu pot scrie un rând primăvara), după încheierea posturilor, când orice chin tinde să pară începutul unei renaşteri spirituale. Unii au jurat, scrâşnind din dinţi de neagră bucurie, că aha, deja îl cheamă ţărâna, căci ţărâna nu se opreşte din chemat şi îngropat chiar dacă omul surzeşte; alţii – că s-a senilizat, fiindcă era deja atât de cetăţean al lumii, încât singura lui patrie erau cărţile pe care şi le scrisese. Nimeni n-a ghicit cu exactitate de ce, dar numeroşi cunoscuţi se aşteptau să afle, pregătiţi pentru stupefacţie, cum făcuse el infarct imediat după aterizare, cum un comando de piraţi ai aerului deturnaseră avionul şi-l înfipseseră în vreun turn babelic sau cum, pur şi simplu, Scribul se ocultase definitiv, se călugărise pe la Athos sau altundeva prin deşerturile din ce în ce mai generoase ale planetei, ca să lase în urmă doar un semn de întrebare – poate singura frumuseţe pe care izbutise s-o smulgă din ghearele violenţei nevăzute, latente, numită şi invidie, care mocnea în jurul vieţii lui încă din copilărie aidoma focului în jurul verbului „a mocni”.
