Şi atunci a primit o mamă
foarte vitregă
Frumy, la 5 ani
Se împlineau patruzeci şi unu de ani – exact cât stătuse la (o altă) putere, deja într-un alt timp, Legendarul – de când Scribul nu-şi revăzuse ţara natală decât la televizor şi la vreun filmuleţ cocainic transmis cu ocazia zilei naţionale la ambasadă. Dar cu vreo două decenii în urmă, poate pentru că toţi ambasadorii insistau în faţa surghiuniţilor că „porţile ambasadei vă stau deschise”, aerul străin absorbise chiar sensul şi rostul ambasadei, lăsând în urma ei doar umbra unei amintiri. Nu şi-a dat seama cum de s-a hotărât să călătorească tocmai după atâta amar de vreme. De câte ori fusese mânat sau jucat de visele acelea crunte ce seamănă cu un orgasm inversat, ale întoarcerii potenţiale, se hotăra să pornească la drum iarna, sub ninsori, îmbrăcat în negru, ca zăpada să pară mai puţin cenuşie, iar şansele ca să fie recunoscut, după ce ultima sa fotografie pe o copertă sau pe internet întinerea constant cu fiecare zi a îmbătrânirii sale, erau egale cu şansele ca oricine să-l confunde cu oricine. Dar amănuntele decurseseră în aşa fel, încât pornise primăvara (crimăvara, cum o numea el, în numele confraţilor ce se plângeau că nu pot scrie un rând primăvara), după încheierea posturilor, când orice chin tinde să pară începutul unei renaşteri spirituale. Unii au jurat, scrâşnind din dinţi de neagră bucurie, că aha, deja îl cheamă ţărâna, căci ţărâna nu se opreşte din chemat şi îngropat chiar dacă omul surzeşte; alţii – că s-a senilizat, fiindcă era deja atât de cetăţean al lumii, încât singura lui patrie erau cărţile pe care şi le scrisese. Nimeni n-a ghicit cu exactitate de ce, dar numeroşi cunoscuţi se aşteptau să afle, pregătiţi pentru stupefacţie, cum făcuse el infarct imediat după aterizare, cum un comando de piraţi ai aerului deturnaseră avionul şi-l înfipseseră în vreun turn babelic sau cum, pur şi simplu, Scribul se ocultase definitiv, se călugărise pe la Athos sau altundeva prin deşerturile din ce în ce mai generoase ale planetei, ca să lase în urmă doar un semn de întrebare – poate singura frumuseţe pe care izbutise s-o smulgă din ghearele violenţei nevăzute, latente, numită şi invidie, care mocnea în jurul vieţii lui încă din copilărie aidoma focului în jurul verbului „a mocni”.
Ziarele de scandal şi voie perversă au scris din belşug despre controlul amănunţit căruia bătrânul Scrib a fost nevoit să i se supună la aeroport. Interogatoriul a apărut în întregime, copiat parcă dintr-un scenariu. După ce i-a fost găsit un volum suspect de foi nescrise, dar fălţuite şi legate ca o adevărată carte, comandantul vămii a avut cu Scribul următoarea discuţie:
Comandantul: Ne
puteţi lămuri ce reprezintă acest volum, domnule?
Scribul: Sunt doar nişte hârtii.
Comandantul: Pe
asta o vede şi orbul. Hârtii, dar ce fel de hârtii?
Scribul: Hârtii nemâncate.
Comandantul: În
cutia de medicamente?! Să înţelegem că aveţi biblioteca plină de medicamente?!
Scribul: Să nu-mi confiscaţi hrana zilnică, asta să înţelegeţi.
Hârtia se scumpise îngrozitor. Trebuia să vinzi zece exemplare ale unui
roman gros, ca să poţi cumpăra cantitatea de hârtie folosită la tipărirea unui
singur exemplar, dar nescrisă. Îţi era teamă să vinzi manuscrise, căci
cumpărătorii mai uşor le vindeau mai departe ca hrană, decât să le expună în
vreun muzeu sau să le păstreze pentru vremuri mai spiritualizate. Eterul, în
schimb, era din ce în ce mai gratuit şi mai devastator, dar eterul nu se putea
mânca. El doar putea fi tras în piept, încă nefiind considerat poluant, dar era
aproape imposibil să găseşti vreo pungă de eter nescris sau nepublicat deja.
Scribul se gândea că o veche profeţie a Sfântului Cosma Etolianul, potrivit
căreia „va veni vremea când vom avea mii
de galbeni, dar nu vom găsi o fărâmă de pâine” se îndeplinise, doar că
oamenii nu crezuseră decât foarte rar că pâinea poate fi tradusă în hârtie şi invers. Când risca să rămână fără hrană,
Scribul săpa sub casa Vrăjitorului, acolo unde rămăseseră îngropate cu decenii
în urmă mai multe sticle, pe care el le umpluse cu hârtii nescrise, mătăsoase,
în culoarea mierii, cadorisite de mătuşa sa farmacistă. Poate ca să pună mâna
pe acele hârtii ajungea acum în patrie. Poate acea cantitate – devenită acum de
o calitate superioară, după principiul vinului ce se învecheşte în butoaie – îl
chemase tainic, consecvent, fără a-i sugera variaţiuni de descifrări ale
mesajului, ca să-l aducă unde nu credea că avea să mai ajungă vreodată.
Aparatura de control se sofisticase într-atâta, încât putea ghici şi
conţinutul rahatului din maţe, viitorul fătului în pântecele mămicii, şi poate
din această cauză avionul Scribului a decolat cu trei ore întârziere,
bulversând, ca de obicei, programul de zboruri. În interiorul Scribului nu s-a
găsit nimic suspect, în afara unui soi de pumn, situat undeva lângă inimă, iar
„controlorii”, înveseliţi şi de discuţia cu cartea albă a Scribului, au pus
pariu în glumă, primul susţinând că este o tumoare, o masă de carne ce s-a
îmbolnăvit, strângând în ea vreo monedă, insignă etc.; al doilea: un schelet
micuţ, încolăcit acolo de mult, probabil vreun geamăn niciodată născut al
proprietarului; al treilea: o a doua inimă, un al treilea stomac, sau,
ha-ha-ha! Un falus de rezervă. N-a câştigat niciunul. Scribul însuşi bănuia că
ar fi o carte alcătuită în timp de bucăţelele de hârtii pe care le mâncase de-a
lungul vieţii de până atunci. Carte pe care spera s-o nască după vreun infarct în patrie. Apoi grănicerii au despicat
firul în patruzeci şi patru cu o doamnă gravidă, pe care au băgat-o într-un
birou şi i-au pus de en ori întrebarea: Cine-i individul din burta
dumneavoastră? La un moment dat, nervii femeii au făcut scurt circuit, şi
sărmana a început să urle: E copilaşul meu, dobitocilor, e chiar copilaşul
meu!, crezând poate că ei o bănuiesc de trafic de carne vie şi încă
nenăscută. Dar dacă teroriştii născociseră vreun lichid care-i putea micşora,
îi putea preface temporar, cât durează zborul până la destinaţie, în prunc, iar
pe urmă, înghiţind o cinzeacă de alt lichid miraculos, îşi reveneau la
dimensiunile normale şi-şi vedeau de misiune?! Până la urmă, i-au făcut
pruncului nenăscut câteva poze (păcat că nu-i puteau lua amprentele) şi i-au
dat purtătoarei drumul.
Scribul insistase să nu-l însoţească nimeni la aeroport, dar, când a rămas
suspendat deasupra pragului de control, a avut impresia că se îmbrăţişează cu
toţi apropiaţii săi, de aici şi de dincolo, apoi şi-au făcut cu mâna până ce
umbra Scribului s-a topit în ceaţă. Aerul era atât de poluat, încât, dacă-l
trăgeai în piept timp de vreo oră, fără a fuma, fără a tuşi, puteai scuipa
mercur.
- Mă duc să vând mercur în patrie, - surâse Scribul în limba maternă, când avionul s-a dezlipit de pistă şi astupă urechile şi pe alocuri memoriile pasagerilor. Era plin de turişti străini, asiatici, orientali, nordici, majoritatea bătrâni ce stăteau mai mult în aer, decât pe pământ, poate ca să se obişnuiască cu cerurile, sau ca să-şi ia gândul definitiv de la ele. Cine va traduce acolo sus pentru mine, se întreba Scribul. S-ar putea să-mi uit limbile de adopţie în clipita aceea care transformă totul în basm. Dar poate ai mei au devenit translatori dincolo şi abia mă aşteaptă. În tinereţile sale zbuciumate, ca să-şi câştige pâinea, Scribul lucrase deseori ca translator. Însoţise numeroşi politicieni şi oameni de afaceri celebri, pe care, în scurt timp, nu-i mai ţineau minte nici proprii copii. Doar el îi mai reţinuse pe doi dintre ei, deoarece îi cunoscuse mai înainte şi amândoi intraseră în diplomaţie: domnul Ceafă (ambasador plenipotenţiar în câteva ţări occidentale), şi fostul coleg de zbor, Dezvoltare (cifrant în peste zece ambasade). Poate de atunci se îmbolnăvise de migrenă, căci limba lor sărăcise incredibil şi Scribul se aştepta ca angajatorii să-l dea în judecată şi să-i ceară despăgubiri morale grase (ehei, şmecheraşule, am descoperit noi că matale inventai toate replicile lor, făceai din neant cuvântări, să nu crezi că treburile astea nu se află). Dacă mor înaintea lor, îşi spunea, poate voi deveni translatorul lor dincolo. Era singurul talent pe care şi-l recunoştea fără dileme: talentul de a traduce din neant, de a-i smulge neantului, prostiei, nefiinţei, cuvinte cel puţin acceptabile. (...)
Fragment din Empatycon sau Cartea
Vieții preMature, roman, ediție nouă, 2015