Showing posts with label Română. Show all posts
Showing posts with label Română. Show all posts
O doamnă un pic mai bătrână decât Moartea
Nu mă îmbrăcasem bine ca să mor pe
neașteptate. Liftul era un pic mai mare decât un sicriu. Ar mai fi încăput doar
decorațiile, vreo carte, un dicționar, să zicem, și un fular. Cineva furase un
spot, îl stricase pe celălalt, și, la intrare, aveai impresia că un craniu se
uită la tine cu o oarecare ironie. Sau blândă dușmănie. Instinctiv, mi-am
închis ochii și am aranjat bicicleta, punând roata din față lângă oglindă. M-am
gândit că, în atâta beznă, nu se vedeau înjurăturile, petele de lichide stranii
și nici organele genitale desenate cu vârful cheii, aflate mai mereu într-un
soi de adăugire, înflorire, work in progress, parcă pentru a mai adăuga dovezi
că Cernobîlul chiar se întâmplase. De multe ori preschimbasem penisuri în
foarfeci și vagine în trandafiri. Alteori, jignit în gusturile vizuale,
transformasem foarfeci în pescăruși și guri monstruoase în planete sau sâni.
Mai corectasem cuvinte deochiate, scoțând din pulă popay, din pizdă pildă, din muie mare, din cur curcubeu
sau curte etc.
În loc de veșnicie (teatru)
”Un
bătrân se uită pe plic şi spune:
- Lucrurile decurg ca într-o ghicitoare ce se încheie cu
vărsare de sânge, sau cu moartea celui mai norocos. Vânătorii fericirii sunt
posedaţi de o lăcomie care deseori e numită viaţă sau trai… Ei cred că norocul
bun sau capacitatea de a iubi este o culoare, o aromă, un sunet, un lucru, un
organ etc., şi poate fi însuşit, poate fi smuls din fiinţa purtătorului exact
cum se poate smulge o floare, o rădăcină sau o măsea. De ce,
oare, oameni invizibili? Poate fiindcă nimeni nu-i mulţumit de ceea ce are.
Nici de ceea ce n-are. Ţin minte cum unul dintre vânătorii fericirii mi-a
mărturisit odată… În armată, mi-a zis, ca să pot mânca supa mea mizerabilă, ca
nimeni să nu-şi bage nasul în supa mea, eram obligat să scuip în ea. De-aia
sunt azi atât de imun…”