Nu mă îmbrăcasem bine ca să mor pe
neașteptate. Liftul era un pic mai mare decât un sicriu. Ar mai fi încăput doar
decorațiile, vreo carte, un dicționar, să zicem, și un fular. Cineva furase un
spot, îl stricase pe celălalt, și, la intrare, aveai impresia că un craniu se
uită la tine cu o oarecare ironie. Sau blândă dușmănie. Instinctiv, mi-am
închis ochii și am aranjat bicicleta, punând roata din față lângă oglindă. M-am
gândit că, în atâta beznă, nu se vedeau înjurăturile, petele de lichide stranii
și nici organele genitale desenate cu vârful cheii, aflate mai mereu într-un
soi de adăugire, înflorire, work in progress, parcă pentru a mai adăuga dovezi
că Cernobîlul chiar se întâmplase. De multe ori preschimbasem penisuri în
foarfeci și vagine în trandafiri. Alteori, jignit în gusturile vizuale,
transformasem foarfeci în pescăruși și guri monstruoase în planete sau sâni.
Mai corectasem cuvinte deochiate, scoțând din pulă popay, din pizdă pildă, din muie mare, din cur curcubeu
sau curte etc.
Cu un an în urmă, o vecină aproape la fel
de bătrână ca moartea (nu proprie), îmi mărturisise: Cred că toate mizeriile astea, stimate domn, le face băiatul
bulangioaicăi de la 4, că el are talent la desen. Cică câștigă premii în draci pe la occidentali. Sper să nu vină careva
să ne desmembreze liftul într-o zi și
să scoată bani frumoși din urâțeniile astea... De fapt, privite la rece,
mizeriile acelea călduțe nu erau chiar de lepădat. Te puteau convinge nu neapărat
că ești supradotat și poți supraviețui și fără femei, dar că ești la un pas de
perfecțiune, neavând nevoie de diete, săli de fitness etc. Un zgomot scurt,
surd, le-a pus punct amintirilor. M-am trezit între două etaje, bicicleta se
îndoise, poate încercând să mă strivească, sau să-mi dea forma sicriului. Mi
s-a dat timp să-mi pun o singură întrebare, dar nu era nevoia de mai multe:
- Și
dacă acesta e chiar sfârșitul?
N-am zis ăsta, căci valoram mai mult. După ce-mi lăsasem în urmă a patruzeci
și cincea primăvară, treptat, relațiile mele cu moartea se îmbunătățiseră.
Începusem să mă simt oarecum însurat cu ea, în secret, prins în hora neguroasă
a unei căsnicii care dăinuia doar din lipsă de amante.
- Da' cum ai reușit, vecine, mânca-ți-aș... -
rosti o voce de afară.
Pentru că acum eram deja doar înăuntru,
blocat în lift, între două etaje, iar toată lumea, cu viii, morţii și căldiceii
ei de neînvins, erau afară.
- Nu știu, - am spus, cumva amuzat de
propria voce.
Poate din cauza spaimei neașteptate,
întregul meu organism se străduia grabnic să înmoaie inima Morţii, recăpătând
trăsături de copil. Uitasem că Moartea îmi era cumva nevastă.
- Păi, ia găsește matale rotiţa aia
care... E o rotiţă pe undeva pe la ușă... în spate... Dar să ai grijă să nu te
curentezi...
- Nu e niciun spate aici. Sunt în beznă și între două etaje. Nu mai știu care
etaje.
- Văd, văd. Ți-e frică?
- Nu, dar nici prost nu sunt.
- Nu vrei matale să apeși înc-o-dată la
butoanele alea? S-a-ntrerupt și curentul, cumva?
- Nu. S-a furat doar un bec. Iar altul
s-a ars.
Vecinul șterse cu palma geamul ușii de la
un etaj mai jos și se chinui să mă vadă. Cam așa făceam eu în copilărie, când
voiam să văd vreun mort pe la vecini. Poate deja eram mortul. Se impunea un
raport succint, cât se poate de nepărtinitor, și anume: Nu-l chinui faptul că nu avea să
mai facă dragoste (în stilul cunoscut pe lumea aceasta), ci că-i rămân ratele
neachitate. Mai ales cea a aparatului de aer condiționat. Îi veni să plângă, scurt, dar
intens, că nu va mai face dragoste. I se făcu dor, intens, dar scurt, de câteva
țări și vârste. Își iertă dușmanii, în frunte cu lăudătorii care mereu mureau
înainte de vreme, dar îi iertă până la reîntâlnirea pe lumea ailantă. Se simți oarecum mândru și Îi mulțumi lui
Dumnezeu că moartea îi putea strica orice, în afara umorului și corectitudinii
gramaticale. Regretă că nu învăţase alfabetul braille. I-ar fi scris Nevestii
Secrete: ”M-ai luat definitiv, dar agramat n-ai izbutit să mă faci”. Apoi nu
mai regretă nimic, fiindcă avea de murit. Prin acel apoi, începuse viața de apoi. Oricum se săturase de atâtea chestiuni
lipsite de finalitate. Nu?
Îl știam pe vecin ca faţă; după culoarea
chipului, bănuiam că are un ficat eroic, dar nu ne salutasem mai des de trei
ori în cinsprezece ani. Ori el fusese prea beat, ori eu – prea treaz.
- În locul matale, aș mai apăsa o dată, -
mă sfătui. O viaţă avem, dă-o-n mă-sa!
- S-o dau pe a mea în mă-ta, sau...
- Stai să mă duc după boii ăia de la
deranjamente. Deși ăia... vorba aia: ajung când se adună cadavrele.
Aerul se rarefiase. Noroc că hoţii speriaseră un spot, cum zicea poporul,
căci altfel n-aș fi știut cum să drămuiesc aerul.
- Mulţumesc, - i-am zis Vecinului. Chiar
contează să-ţi ţină cineva de urât în asemenea condiţii.
- Păi, ce mă-sa, frate, - spuse mândru.
Ce suntem, animale?!
- Doar pe alocuri, - glumii.
- Vrei să-ţi aduc ceva, vecine?
- De pildă, ce?!
Mi-a venit o ideee tocmai din armată,
când niște ofiţeri rotunzi, bucălaţi și cu capete pătrate ne ordonau să prindem
hoarde întregi de dușmani invizibili, folosind arme vizibile și inuman de
grele, dar fără muniţie. Mirarea că poate chiar
acesta era chiar sfârșitul nu
mi-a dat timp să analizez. Căci nu mai eram eu; eram cel ce risca să moară. Și
m-am apucat să distrug bicicleta, căci ea părea a fi scula folosită de moarte
pentru a mă anihila. Era urmașa unei biciclete medicale, pe care o cumpărasem
ca să-mi dau burta jos, crezând că dulciurile sunt mai periculoase decât
vârsta. Medicala nu m-a slăbit vreo
trei săptămâni și s-a stricat fără să mă slăbească. Compania de garanţii își
dăduse între timp obștescul faliment, dar cel puţin primisem banii înapoi și-i
investisem numaidecât în bijuteria asta care tocmai mă oprise între etaje, ca
să mor cum nu reușeam să pricep: cum, unde să-ți iasă sufletul în atâta lipsă
de aer?! Probabil și cărţile nepublicate, dar mai ales cele nescrise aveau un
volum greu de cucerit, inclusiv de beznă, căci altfel nu-mi puteam explica cum
de scăpasem fără a fi strivit, sau înghițit de puțul liftului. Cărțile nescrise uneori îți prelungesc viața,
maestre, m-am ironizat, tocmai pentru că încă nu le-ai scris.
Se scurse apă rece din porii mei, poate
ca să-i facă loc aerului, sau ca apa mea să se transforme în aer. Sicriul se
micșorase. Poate nu întâmplător, în ultimele trei luni, scoteam din căsuța
poștală volume întregi de reclame gen Înmormântare
gratuită, ridicăm decedatul, spălare, efectuare transport, constatare deces,
însoțite de răscopiata ”Orice ați face,
tot la noi veți ajunge” ș.a.m.d., în litere vizibile și pentru morţii orbi,
de obicei în galben de galbeni și negru de reculegere. Mi-am dat seama că eram
perfect îmbrăcat pentru o înmormântare mai sport, să zic; îmi lipseau doar
autopsia și îmbălsămarea.
- Dacă ai fi avut și tu ceva de citit,
măcar, vecine...
- Nu citesc în asemenea condiţii, că sunt
scriitor. Aveai vreo recomandare specială, cumva?
- A, nu neapărat, nu... Ziceam așa, ca să
treacă timpul... Mă pun în locul matale și...
- ... Fără suflete dragi alături...
printre străini...
Să treacă timpul ca să ce, i-am zis în
gând. Ca să mă vezi matale sufocat aici, iar eu pe tine respirând acolo?! Ca
atunci când mă vor scoate de aici, să arăt ca operele fiului bulangoaicăi de la
4?!
- Nu vrei să-i dai un telefon doamnei,
măcar?
- Căreia din ele?!... Nu, nu, că mi se
consumă aerul. Și am nevoie de aer, că mă apuc de distrus...
- Poftiiim? Păi, nu distruge nimic,
vecine, te rog io frumos, c-avem o
grămadă de bătrâni în bloc... Avem și nou-născuţi... oameni în cărucioare
speciale... Chiar eu sufăr de șiatică...
- Și matale crezi că viaţa mea preţuiește
mai puţin decât confortul vostru?!
- A, în niciun caz, nu zic, da’...
Zgomotele care au urmat i-au luat graiul,
ajutându-l să mai economisească și el ceva aer, dacă nu pentru plămânii mei,
cel puțin pentru cuvintele rostite, fie și în gând, pe limbă de moarte, fără
greșeli gramaticale. Stătea încremenit în faţa ușii de jos, cu fruntea lipită
de geam, și probabil credea că mă lupt cu niște duhuri.
- Nesimţiţii ăștia, - i-am spus, - ne
folosesc ca pe niște scuturi umane...
- Care nesimţiţi, vecine?! De ce urli
atâta?
- Crezi că urletul consumă mai mult aer
decât șoaptele?
- Nu știu, dar... Da' de care nesimţiţi
ziceai?
- De duhurile rele. Sau de cine se crede
altceva...
- Te lupţi tare ai? Îţi ţin pumnii, să
știi. Numai să nu distrugi ceva, că...
Pumnul drept mi se luxase, dar aveam să
simt durerea mai târziu (dacă reușeam să ies). Din fericire, sevrajul financiar
al producătorilor de biciclete avea un ritm perfect pentru longevitatea mea.
Funcţiona cu precizia unui înger păzitor. Căci șaua bicicletei a ieșit din
ţeavă ca un praz dintr-un pământ moale, iar ghidonul – precum craniul unui ţap
din peretele vreunei gârbovite cârciumi vânătorești.
Am desmembrat
bicicleta temeinic, în beznă profundă, în din
ce în ce mai puţin aer, aproape ca într-o scenă taincă și furtunoasă de
dragoste, sau viol între surdomuți, și probabil reușisem doar grație orbirii.
Nu mă gândisem să mă folosesc de lumina telefonului mobil. Distrugeam perfect,
având impresia că răzbun toate chinurile nedrepte ale Balcanilor, că repar, sau
chiar inventez ceva complet nou, măreț. Și invers. Aș fi vrut puţină lumină
doar pentru a verifica dacă nu cumva se adeverise bancul acela cu bicicletele
care, după demontare și remontare, deveneau mitraliere. Dar nici mitraliera nu
mi-ar fi fost de folos, decât pentru a-mi scurta sau curma, probabil, chinul,
sau pentru a-mi înlocui moartea prin asfixiere cu una prin gloanţe. Deși... era
atât de strâns spațiul, încât n-aveai cum ține mitraliera, ca să-ți zbori
creierii.
Între timp, Vecinul se făcuse carte de
proză scurtă sau de parabole și-mi ținuse de urât. ”De ce e important să mai lăsăm ușa liftului deschisă, uneori...” -
se intitula parabola principală. Că uite de ce. Un nemernic sau vreo târfă
nenorocită a lăsat o dată deschisă ușa liftului la parter. Oamenii din diferite
etaje au cerut liftul, dar liftul n-a venit. Oameni au coborât pe scări, au
scuipat, au înjurat, au blestemat, au scris câte un anunț cu majuscule și în
general fără cratime, l-au lipit pe ușa de la intrare, apoi n-au închis ușa
liftului, ca să sufere și rudele celui care nu închisese ușa. Noroc că nu o
lăsase deschisă la ultimul etaj. Mă rog. Iar io ajung după-masă la lift, intru,
încui ușa, și nici n-apuc să apăs pe cerculețul cu numărul etajului meu, căci
liftul, după cum se știe, e meseriaș, are memorie mai rău ca a noastră, a
cetățenilor, și mă plimbă de la un etaj la altul, mă urcă, mă coboară, funcție
de chemările trecute ale vecinilor... Nu-i mișto? Nici nu era nevoie să mișc
mâna sau vreun deget... O plimbare pe cinste, mai ales că n-aveam vreo treabă
împortantă acasă... La o adică, dacă țineam notițe când mă plimbam printre
etaje, putem găsi cu precizie care vecin anume nu închisese ușa liftului da le
parter, supărat foc, bineînțeles, din cauza la un nemernic sau o târfă
nenorocită care lăsase la început deschisă ușa liftului de la parter.
- Nu-i mișto? - repetai eu.
- Zi, vecine...
- Ce?
- Cum e?
- Plimbarea matale între etaje, sau
starea mea?
- Povestea, povestea...
- O să te rog să faci un pas în spate...
- Sper că ai renunţat la ideea
distrugerii, da... Sper că nu ți-am ținut degeaba de urât aci, că am lăsat o
grămadă de treburi neterminate...
- Am distrus deja ce trebuia.
- Să știi că, sub matale, e un puţ de nu
știu câţi metri adâncime... Puț pătrat...
- Cum să nu știu, dacă stau suspendat pe
gura lui?!
- Și?!
Când a dat Dumnezeu să ies din sicriul
care nu se scufundase în puțul pătrat, o neasemuit de scumpă domnișoară mi-a
sărit în braţe, repetând ”Tati, tati,
ești bine...”, fără semne clare de punctuaţie. Plângea tremurând și nu mai
avea vârsta pe care o avusese acum o jumătate de oră, când o rugasem să coboare
singură la parter și să mă aștepte, că îi aduc eu bicicleta. Vecinul care-mi
ţinuse de urât cobora de la unul dintre etaje, cărând o bicicletă imensă, de
munte, și m-a salutat cu capul, de parcă ne vedeam pentru a treia sau a patra
oară în două decenii. Nu l-aș fi recunoscut, dacă nu-mi spunea cu o voce de
copilandru:
- Să trăiești, vecine; m-ai inspirat și
pe mine să ies oleacă cu bicicleta.
Am ieșit afară cu bicicleta remontată și am depus-o în spatele
blocului, împreună cu mai multe detalii de
prisos, bune numai de topit, lângă două lăzi de gunoi și o bibliotecă străveche,
de unde a(u) dispărut în mai puţin de zece minute.
- Dar când ai văzut că
mai jos nu poţi ajunge şi nu se rezolvă nimic, - s-a
mirat soţia (nu cea secretă) mai
târziu, - de ce n-ai încercat să urci din nou, măcar până unde erai
înainte să cobori?!
- Chestiunea e că era un întuneric nou,
necunoscut... - i-am replicat - și nu-mi puteam da seama unde e sus, unde –
jos, de unde pornisem...
La întoarcere, după plimbarea de seară,
am urcat cu doamna mai bătrână decât moartea (nu proprie). Încăpeam perfect,
deși dânsa avea și un cadru, fără riscul de a ne freca unul de altul sau de a
uz(ufruct)a desenele de pe pereți. Nu-mi era teama; îmbrățișasem deja
principiul poate descoperit între etaje: Du-te
liniștit acolo unde n-ai murit odată. Căci Moartea, deși părea supusă
clișeelor, nu folosea niciodată aceeași metodă și nici același loc pentru a
răpi pe cineva, exceptând câteva cazuri care deja fuseseră incluse în diferite
antologii ale morților bizare. Trebuia să am grijă doar să nu exegarez cu
euforia imaginaţiei și să nu mă feresc de ea în mod ostentativ. Adică: s-o
tratez ca pe o nevastă secretă.
La un moment dat, doamna co-pasageră s-a
uitat pieziș la mine, apoi la o gaură pe care o deschisesem în sicriu când mă luptam cu zgomotele, sau
cu propria vedere, alias orbire temporară. Gaura semăna cu gura celor doi ochi
sau spoturi, unul aprins, altul stins.
- Niște nenorociţi, - mârâi doamna. Nu-i
rea gaura, că mai vine și aici un pic de aer curat, dar ăia sunt niște
nenorociţi.
- Ăia de afară?
- Dar când or fi făcut-o, că eu sunt tot
timpul trează?! Aud și chestii care nu contează...
- Poate când nu era lumină.
- Eu aud mai rău în beznă, să știi. Mai
rău.
- Mă gândeam că... în beznă... găurile nu
se văd...
- Nu
se vede, dar este. Funcţionează, cum ziceţi voi...
- De fapt... dacă bezna e și ea o gaură
mare... cum să vezi o gaură mică într-una mai mare?!
- Poate de-aia nici găurile negre nu se
văd...
Era să-i spun: Până acum n-am dat greș, dar mă cam încremenise durata călătoriei
și doar mi-am pus imaginea în joc cu un șir de glumiţe gen: Astfel aflăm din nou cât de importante sunt,
de fapt, găurile; Ce ne-am fi făcut fără găuri...
- Hm, noi și voi, - râse ea parcă cu
gaura din lift, nu cu gura. Dar, pânâ la urmă, știi ce cred eu, stimate domn?
- Vă rog... Dar... la ce etaj stați, mă
scuzați... Câte etaje are blocul nostru?!
Printre stropii unei tuse matusalemice și
tremurul mâinilor pe cadru – de zici că o posedase spiritul unui pianist
masacrat înainte de a-și afirma tot talentul – mi-a mărturisit că găurile astea
cumplite, izvoare de curente fatale, reumatisme și anevrisme, dar și de răceală
între generații, le făceau nenorociţii ăia care veneau săptămânal chipurile să
ne repare câte ceva în bloc, că ăia aveau scule speciale. Că ce să ne repare ei
nouă, când lumea-ntreagă era deja dusă?! Nu putea face omul doar cu mâinile
asemenea găuri. Îţi trebuiau scule speciale. Și o anumită pregătire, am adăugat
eu în gând. Că nu oricine iubește viaţa atât de disperat, încât să merite o
moarte năpraznică.
Din acea clipă, nu mi-am mai dat seama
dacă urcăm, coborâm, sau stăm pe loc, dar nici nu m-am frământat peste măsură.
Doamna a spus ceva despre o serbare ca între vechi vecini, mă pofti la un
păhărel de tărie amară, că doar băuturile amare, dar în cantități bine măsluite,
făceau bine sufletului, iar ceva, sau cineva din mine începuse să râdă sau să
plângă fără voce, întrebându-se dacă nu cumva era vorba chiar de o invitaţie.
Între etaje,
2019