Nimeni nu spălase până atunci
cadavrul vreunui poet. Poetul îşi dăduse duhul ca în glumă, într-un soi de
râgâit copilăresc, de ai fi zis că sufletul vine din ţărână şi nu se pogoară
din ceruri. Cu puţin noroc sau nenoroc, ar fi împlinit optzeci de ani. În camera
din vârful turnului se aflase doar Iubita lui, care a mărturisit mai târziu că
ultimele bule de aer ale Poetului răsturnaseră celebrul cerşit de lumină al lui
Goethe.
- Mehr întuneric...,
spusese.
Aproape orbise de ultima
lumină a acestei lumi, adunată sarcastic în fiinţa lui, sau de cea dintâi
lumină a lumii celeilalte.
Obscurul profesor de
matematică, pe care liceenii îl porecliseră pur şi simplu «Deci», tocmai urca
treptele întortocheate ale turnului. Venise să-l întrebe pe Poet dacă nu era cumva
de părere că numărul 2 seamănă perfect cu o lebădă. Bătuse la poartă mai
emoţionat ca niciodată şi strigătul Urcă! al Poetului parcă-i ordona să
intre în pământ.
- Vai, s-a dus, s-a dus,
Deci... - ţipă Iubita.
- Ce, unde?! - încremeni
tovarăşul Deci.
Poetul se prăpădise chiar în
timp ce tovarăşul Deci urca. Fulgerător, tainic, în prezenţa Iubitei şi
a umbrei politicosului Deci, care lucra de ani de zile la traducerea sublimelor
poeme de dragoste într-un volum de numere. Izbutise să-l convingă pe bătrân că
poezia adevărată poate dăinui chiar dacă nu e tradusă în limbi de largă
circulaţie, dar nu prea are viaţă lungă în astral, dacă nu e tradusă în numere.
Căci numerele guvernau din nevăzut această lume, o spusese chiar Goethe. Şi
precum avea deja cunoştinţă regretatul Poet, tovarăşul Deci era pe cale să
demonstreze încă alte două lucruri de importanţă majoră pentru soarta omenirii
şi anume:
- existenţa lui Dumnezeu,
bazându-se doar pe tabla înmulţirii, şi că:
- soarta marii poezii depinde întru totul de rânduiala numerelor lăuntrice.