Nimeni nu spălase până atunci
cadavrul vreunui poet. Poetul îşi dăduse duhul ca în glumă, într-un soi de
râgâit copilăresc, de ai fi zis că sufletul vine din ţărână şi nu se pogoară
din ceruri. Cu puţin noroc sau nenoroc, ar fi împlinit optzeci de ani. În camera
din vârful turnului se aflase doar Iubita lui, care a mărturisit mai târziu că
ultimele bule de aer ale Poetului răsturnaseră celebrul cerşit de lumină al lui
Goethe.
- Mehr întuneric...,
spusese.
Aproape orbise de ultima
lumină a acestei lumi, adunată sarcastic în fiinţa lui, sau de cea dintâi
lumină a lumii celeilalte.
Obscurul profesor de
matematică, pe care liceenii îl porecliseră pur şi simplu «Deci», tocmai urca
treptele întortocheate ale turnului. Venise să-l întrebe pe Poet dacă nu era cumva
de părere că numărul 2 seamănă perfect cu o lebădă. Bătuse la poartă mai
emoţionat ca niciodată şi strigătul Urcă! al Poetului parcă-i ordona să
intre în pământ.
- Vai, s-a dus, s-a dus,
Deci... - ţipă Iubita.
- Ce, unde?! - încremeni
tovarăşul Deci.
Poetul se prăpădise chiar în
timp ce tovarăşul Deci urca. Fulgerător, tainic, în prezenţa Iubitei şi
a umbrei politicosului Deci, care lucra de ani de zile la traducerea sublimelor
poeme de dragoste într-un volum de numere. Izbutise să-l convingă pe bătrân că
poezia adevărată poate dăinui chiar dacă nu e tradusă în limbi de largă
circulaţie, dar nu prea are viaţă lungă în astral, dacă nu e tradusă în numere.
Căci numerele guvernau din nevăzut această lume, o spusese chiar Goethe. Şi
precum avea deja cunoştinţă regretatul Poet, tovarăşul Deci era pe cale să
demonstreze încă alte două lucruri de importanţă majoră pentru soarta omenirii
şi anume:
- existenţa lui Dumnezeu,
bazându-se doar pe tabla înmulţirii, şi că:
- soarta marii poezii depinde întru totul de rânduiala numerelor lăuntrice.
*
Dar nu mai era timp de
meditaţii. Iubita insista ca Poetul, potrivit ritualului strămoşesc, trebuia
spălat, ras, pieptănat, parfumat şi îmbrăcat în hainele lumii viitoare. Erau
doar ei în turn, fără a-i socoti pe scorpionii ascunşi printre crăpături şi pe cel
din urmă căţel cu care Poetul îşi împărţise o parte din singurătatea ultimilor
ani.
În doar câteva minute, în mod
cu totul straniu, în cameră se adunaseră cam toţi intelectualii de vază ai
urbei. Tovarăşul Deci era din ce în ce mai uimit. Toată lumea ştia că Poetul
murise, dar nimeni nu ieşea din cameră, nimeni nu se grăbea să anunţe moartea,
ca şi cum trebuia să fie anunţată Moartea. Puteai bănui că vestea acestei morţi
avea un gust deosebit de dulce, divin şi intraductibil, pe care nu-l puteai
împărţi cu nici un muritor..
- A murit, Lordi, a murit, -
îi şopti cineva căţelului.
Căţelul ştia. Nu amuţise
degeaba.
Tovarăşul Deci se pregăti să
spele cadavrul Poetului. Nu visase niciodată la o asemenea cinste. I se uscase
gâtlejul. De cel puţin trei decenii fierbea să afle dacă legendarul amant,
Poetul, şi acum o avea mai mare, sau mai mică. Sau la fel ca
tovarăşul Deci. Această curiozitate posedase mai demult cercurile artistice din
oraş.
Era lună plină. Unul dintre
cei mulţi şi curioşi a ridicat cu arătătorul pleoapa Poetului şi a rostit
printre dinţi:
- Privirea-i vie, tovarăşi. Nu
cred c-a plecat orb, totuşi...
În timp ce-i dădea jos
chiloţii, tovarăşul Deci şi-a adus aminte de o expresie deja proverbială a
fostului Dictator, zis şi Legendarul. Poporul nostru şi-a croit drum în
istorie cu sabia în mână. Iar Poetului, de acum încolo, nu-i rămânea decât
să taie frunze la câinii lumii celeilalte cu sabia lui.
O avea normală. Bărbaţii
răsuflară uşuraţi. Fiecare în felul său, înfiorat ciclic de beţiile muzei din
dotare, făcuse din falusul Poetului o unealtă foarte complicată, stranie,
lucrată de o muză excentrică. Şi erau uimiţi cum atâtea femei străpunse doar de
atâta normalitate nu-şi dăduseră seama că uneori iubirea cea oarbă –
care vede totuşi prea bine dimensiunile – mai şi greşeşte.
Chiloţii Poetului păreau croiţi din ziare vechi. Într-atât de des îi dăduse jos, îi spălase, îi storsese şi îi atârnase la uscat pe vârful turnului, în loc de steag.
*
Spălarea Poetului a decurs cât
se poate de normal. Regretatul semăna cu un prunc ce încărunţise în somn, din
neputinţa de a se trezi sau de a mai dormi. Toată lumea se întreba cum de o
ţară întreagă îndrăznise şi reuşise să invidieze constant, timp de o jumătate
de veac, o fiinţă atât de normală. Ştiau că el nu acceptase să scrie decât
despre iubire. Şi îi cântase iubirii cu atâta elan şi rafinament, până la
vârsta în care omul nu prea găseşte vreo deosebire flagrantă între dragoste şi deconstipare, încât oamenii de rând,
care stăteau la rând pentru o frântură de nemurire, îl blestemaseră în tăcere,
ca şi cum el i-ar fi cântat sifilisului.
- Să meargă cineva să anunţe
lumea, - ordonă Iubita.
N-avea lumea cum să nu ştie
deja, căci în oraş mureai mereu cu cel puţin un minut mai devreme, dar totuşi…
Tovarăşul Deci auzi “Să meargă cineva să fericească lumea”.
Poetul trăise toată viaţa suspendat între adoraţia şi urările femeieşti şi
mânia diferitelor generaţii de bărbaţi. O parte dintre femei – şi gura
menopauzei adevăr grăieşte – îi dorea viaţă lungă şi putere de pat, căci
era mai bine să le străpungă El pe frumoasele ce poposeau în oraş, decât s-o
iau razna bărbaţii lor. Iar aceştia scrâşneau din dinţi şi pocneau din degete,
fiindcă nici o femeie cât de cât atrăgătoare nu putea pleca nicăieri înainte de
a trece prin patul Poetului. Până la urmă, slavă soartei, urechile
Transcendentului se înmuiaseră.
Pe când tovarăşul Deci curăţa
ligheanul şi cârpa cu care frecase pielea mătăsoasă a fostului spărgător de
inimi şi nu numai, Iubita a spus că dulapul Poetului este plin doar cu cărţi şi reviste. Cărţi
străvechi, legate în piele fină, extrem de preţioase, cumpărate prin Europa în
perioada interbelică. Ar fi putut vinde totuşi o duzină de cărţi, sau numai
pielea coperţilor, ca să nu se trezească acum mort şi doar cu o singură pereche
de haine. Avea în ditamai turnul doar o singură cămaşă, o singură cravată, o
singură pereche de pantaloni, o singură curea, o singură pereche de ciorapi, o
singură pereche de pantofi, o singură pereche de chiloţi (un singur steag), un
singur maieu, o singură pălărie, un singur palton. Doar o singură viaţă nu mai
avea.
- Păi, cam aşa ajungi când îi
cânţi numai sufletului, - rosti o zecime din artiştii prezenţi. M-am zbătut ca
un câine, ani în şir, să-l conving să-i mai cânte măcar în două-trei versuri
acolo Partidului, dar...
- Băi, ce ne facem? - a zis o
altă zecime. Doar nu ne vom dezbrăca acum, ca să-l îmbrăcăm pe el, nu?
Unora chiar le era teamă să
rămână goi în prezenţa Poetului, fie acesta şi golit de viaţă. Că poate viaţa
ieşise din el, dar nu şi poftele.
Tovarăşul Deci nu ajunsese
degeaba în turn. Nu auzise el întâmplător pe acel Urcă! copleşitor şi
revelatoriu.
- Am eu tot ce trebuie, -
spuse.
Toate privirile se aţintiră la
el şi irişii se măriră. Tovarăşul Deci era îmbrăcat complet în negru, cum
obişnuia să se îmbrace Poetul. Era cărunt ca Poetul, înalt cât Poetul, elegant
ca Poetul, cu ochi verzi ca Poetul.
- Băi, zici că eşti fi-su,
să-mi bag picioarele, - interveni unul. Cum de nu ne-am dat seama până acum?!
- Sărmana mămică a fost o sfântă,
- replică tovarăşul Deci. Să vă fie clar!
Nu încăpea nici o îndoială.
Nimeni nu intenţionase să păteze memoria sărmanei mămici.
Tovarăşul Deci i-a lămurit că,
din fericire, are două perechi de costume, două perechi de pantofi, două
cămăşi, două paltoane de iarnă, două orice. Doar curea, nevastă şi viaţă
avea câte una singură. Îi dona cu plăcere şi prea onorat Poetului câte o
pereche de haine şi promitea solemn că avea să păstreze singurele haine
ale acestuia ca pe ochii din cap, până or veni vremea ca turnul să devină muzeu
şi hainele să fie expuse lângă fotografii în sepia, lângă manuscrise, creioane,
scrisori de dragoste ş.a.m.d.
- Îi dau şi ceasul meu, - a
încheiat.
- Da, ca să-şi măsoare
veşnicia subterană, - a râs unul.
Zis şi donat.
Afară se lăsase frigul. Luna plină părea şifonată. Tremurând de tot ceea ce se întâmpla, tovarăşul Deci şi-a dat seama nu doar că era singurul cetăţean care abia spălase cadavrul unui poet legendar, ci şi solul ce avea să răspândească vestea morţii. Avea impresia că e pus să anunţe moartea unui neam întreg sau chiar a unei limbi.
*
Picioarele l-au dus la Terasa
Eroilor. Înseamnă că era început de
toamnă sau sfârşit de vară, căci Terasa era deschisă. Trei dintre corifeii
realismului socialist, burtoşi, cu pletele uleioase şi albe-n vânt, numărând nu
ştiu ce cu degetele butucănoase, discutau zgomotos despre nişte gloanţe.
Tovarăşul Deci s-a mirat. Doar trei, şi-a zis. Trei din cei aproximativ
treizeci de corifei ce veneau lunar în oraş să se odihnească, să creeze, să-şi
îmbogăţească memoriile, fără a-l include în socoteală pe inegalabilul Legendar.
Şi în jur de treizeci de sticle goale. Era lună plină.
- Tovarăşi, tovarăşi, - se
bâlbâi tovarăşul Deci. Ne-a... ne-a părăsit Poetul!
- Taci, bă, că nu ne iese un
glonte! - urlă unul. Băga-mi-aş picioarele, să-mi bag.
Era vorba de un glonte aproape
de aur. Fuseseră partizani, atentatori, comisari pe vremea celui de al doilea
război mondial, iar acum scriau romane şi vindeau câte treizeci de mii de
exemplare pe lună. Fragmente din capodoperele lor voluminoase erau citite
zilnic, în zor de zi, imediat după ştirile de la radio, prin şcoli primare,
CAP-uri şi uzine. Erau nişte cărămizi de hârtie gălbuie, cu mai mult plumb
decât gloanţele, parcă, populate de oameni simpli, umiliţi de străini, de
vânzători de ţară, şi care spărgeau depozitele de armament ale duşmanului,
puneau mâna pe câte o puşcă, pe câte un tanc, pe câte o uniformă ponosită,
deveneau luptători, extirpau legiuni întregi de cotropitori şi vânduţi, pe urmă
cădeau eroic pe câmp. În ultimii douăzeci de ani, un erou se deosebea de alţii
doar de numărul gloanţelor primite sau de locul unde şi le primea. Scriitorimea
vremii era în căutarea unui loc încă liber, deoarece fruntea, pieptul şi
inima erau deja prea uzate.
- Zi, mă, ce-i?
- A căzut Poetul, - repetă
tovarăşul Deci.
- Şi?! ... Eşti al patrulea
care ne anunţă, - râgâi unul. Spune-i să înceteze, că parcă ar muri de zece
ori...
Şi s-au întors la glonţul
aproape de aur.
Tovarăşul Deci s-a simţit
umilit. Şi-a dat seama pentru întâia oară că ura scriitoricească nu ţinea cont
de moarte sau de viaţă; ea era nemărginită şi imposibil de învins aidoma
universului. I se făcu scârbă de babalâcii ăia care-şi plimbau băşinile
paranoice prin ţară, golind sticle şi împuind fete rătăcite.
Înainte de a trece pragul cârciumii vecine, tovarăşul Deci privi Terasa Eroilor fără a-şi putea înfrâna un scuipat de revoltă. Cândva, acel câmp plin de sălcii plângătoare şi mese de fier ruginit, fusese Valea Lacrimilor. Acolo se despărţeau de rude pribegii care luau drumul spre America. Dar în anul de dizgraţie 1944, pribegia, dar şi venirea de afară, au fost interzise cu legea şi oricine putea citi şi acum, după atâta amar de glorie, tăbliţa maronie pironită pe un trunchi, în care se scria: “Gata! De azi nu mai pleacă nimeni!” (unde a pleca era egală cu a plânge). Conţinutul textului era mereu reîmprospătat de către corifeii artei socialiste şi majoritatea lor plecau de la terasă doar în patru labe sau târâţi de chelneri. Unii îşi încheiau pribegia circulară borând prin tufişuri sau în apele întunecate ale fluviului, dar niciunul nu murise vreodată şi nici nu se înecase. La câteva luni după beţii, aproape săptămânal, fete relativ uşoare, însărcinate sau cu prunci de lapte în braţe, se perindau fantomatic prin terasă până seara, şoptindu-le corifeilor ceva de genul “Credeţi-mă, tovarăşe, este al dumneavoastră. Nu l-am făcut cu nimeni altul. Uitaţi-vă singur, tovarăşul X, seamănă leit cu dvs., vă jur că este copilul dvs., uitaţi-vă la ultima poză pe care aţi folosit-o la copertă, nu ne lăsaţi aşa”, iar taţii îşi băgau picioarele în nesaţ, cu setea gloanţelor după eroi, ştiind bine că nimeni viu (nici mort!) nu putea semăna cu ei, şi continuau să golească sticle şi să folosească pe coperta a 4-a poze făcute nu mai devreme de douăzeci de ani în urmă. Pe fosta Vale a Lacrimilor îl alăptase sărmana mamă şi pe tovarăşul Deci după plecarea lui tata.
*
- Nu... nu mai avem poet, -
anunţă tovarăşul Deci când a păşit în cârciuma concurentă.
- Ei, nu mai spune! - sări
unul.
Tovarăşul Deci încuviinţă
foarte trist. Băutorii s-au ridicat în picioare, scoţându-i unul altuia
şepcile. Această bombă îşi merita cu prisosinţă denumirea de “Mama Răniţilor”,
fiindcă în ea se adunau ritualistic năpăstuiţii ce îndrăzniseră să pescuiască
cu explozibil. Încăperea avea un farmec aparte şi mai mereu plutea într-un nor
de glume negre sau gri, ce puteau echivala cu o adevărată universitate a
umorului. Numărul membrelor din norul respectiv era aproape egal cu numărul
membrilor. La două persoane, uneori revenea doar câte o singură mână, un singur
ochi, un singur picior. De Ziua Pescarului, când se opreau aici şi cei mai
vârstnici veterani ai pescuitului interzis, o mână servea şi la patru persoane.
Norul părea o magmă ce se zbate să plămădească măcar un singur om întreg.
- Da, da, - spuse tovarăşul Deci.
Să-i fie ţărâna uşoară.
Nevasta îl aştepta cu ghearele
ascuţite. Era deja noapte şi lună plină. Dacă judecai după burţile
căutătoarelor de taţi, în ţara asta era lună plină de trei ori pe săptămână.
Tovarăşul Deci intuise mai demult că nevastă-sa avea toate atuurile şi tăria
unei muze a isteriei.
- Unde mă-ta ai umblat până
acum, tâmpitule? - întrebă ea.
- În mă-ta, - replică
tovarăşul Deci.
Intră grăbit, fără să se
descalţe, fără să se spele pe faţă şi pe dinţi, până în dormitor, în timp ce
muza recita înnebunită: “Îţi put mâinile,
ce-ai făcut cu ele, de ce nu-ţi dai jos pantofii, abia am făcut curăţenie,
crezi că casa se spală singură, eu fac totul în casa asta blestemată, eu la
serviciu, eu în piaţă, eu la şedinţele de bloc, eu la cimitir, băga-mi-aş
picioarele, eu la certurile cu vecinii, eu
ladecenutespelidecenumidai-răspunsdecedecedecece”.
Tovarăşul Deci scoase hainele
Poetului din dulap şi le puse frumos pe un geamantan de lemn, gol de pe vremea
studenţiei.
- Undeleduciceaidegândsăfacicuelemăvorbeştisaunuvorbeştimăăă!
*
Ultima iubită a Poetului
făcuse deja curăţenie în turn. Încăperile străluceau şi erau parcă mai
luminoase, mai aerisite. Poate pentru că moartea
casei intrase deja în fostul ei proprietar.
În jurul cadavrului se crease
cercul de priveghi. Veniseră şi cei trei corifeii de la Terasa Eroilor. Stăteau
aplecaţi asupra cadavrului şi cercetau faţa mortului de sub cearşaf. Nu era
voie să spui Dumnezeu să-l ierte. Erau prezente şi cele patru băbuţe
specializate în bocete. Înghiţiseră în grabă câte un ou viu, ca să-şi
drege vocile, şi-şi repetau în gând formulele. În ultima vreme, oamenii parcă
renunţaseră la moarte. Mureau extrem de rar, deşi cheltuielile de înmormântare
erau nesemnificative. Dar poate se încăpăţânau să trăiască pentru a vedea cât
mai sunt în stare să suporte îndobitocirea. Sau poate trăiseră atât de puţin şi
superficial, în treacăt, cum s-ar zice, încât începuseră să beneficieze
tacit de un alt gen, compensatoriu, de longevitate.
Tovarăşul Deci s-a ocupat şi
de îmbrăcarea mortului, şi de tuns, şi de bărbierit, şi de parfumat, şi de
pieptănat.
Mortul începuse să scoată o
mireasmă îmbietoare de smochine.
- Înmormântarea este mâine la
ora 11.00, - a hotărât Iubita. Vă rugăm să nu lipsiţi.
Vorbea cu o voce fără drept
la recurs, conferindu-i indirect vaginei o importanţă mai mare decât a
legăturilor de sânge sau de idei. Poetul nu mai avea rude în viaţă. O singură
femeie care venise de la un sat din apropiere şi se prezentase a fi Mătuşa cu
majusculă, singura şi unica, a fost alungată ca un duh necurat, deoarece nu
avea nici o dovadă în acel sens şi că prea îndelung măsura în paşi cămăruţele
turnului. Mai urla că omului trebuie negreşit să i se facă autopsia, şi să vadă
lumea că ea e Mătuşa, unica şi singura, căci omul înghiţise în copilărie o
monedă, un bănuţ cu faţa regelui încrustată pe ea, şi să afle lumea care-i
adevărata Mătuşă a omului.
Priveghiul a decurs nesperat
de normal, fără conflicte, deşi la început a apărut o mică problemă legată de
versurile ce trebuiau incantate. Comitetul central al bocetistelor, după ce
scotocise în memorie toate colţurile vieţii celui părăsit de suflet, se
împiedica la doar două versuri şi anume:
Cât ai scris, măi, cât ai
scris / Cât ai f., măi, cât ai f.
După părerea lor, Poetul nu
prea făcuse altceva mai demn de bocit.
Tovarăşul Deci a propus să fie folosită varianta sfintelor scripturi, adică ai cunoscut în loc de ai f. şi toată lumea a fost de acord.
*
La înmormântare n-a venit
multă lume. Mai ales după ce s-a aflat că omul va fi îngropat în coşciug bleu
şi nu roşu – ca toţi luptătorii devotaţi – numărul participanţilor la rămas bun
s-a înjumătăţit.
Cortegiul a parcurs parcă de
două ori în acelaşi timp spaţiul aflat dintre Casa de Cultură şi Terasa
Eroilor. Tovarăşul Deci a fost uluit să descopere că, în tot cimitirul, se
găsea doar o singură femeie, Iubita regretatului. Nici măcar tovarăşa Deci nu
era în cimitir, unde s-ar fi integrat perfect ca un veşnic locuitor, ca să nu
zici comisar.
Nu ploua. Iubita văduvă şi
invers stătea cu ochii închişi şi se chinuia să pară cât mai în doliu. Iar
tovarăşul Deci auzea cum, din sutele de colţuri invizibile ale anonimatului,
din inimioare fumegânde, acoperite de cenuşa groasă a tristeţii, sute de femei
de vârste, forme şi greutăţi diferite, aproape în cor, îi cântau mortului
formula înţelepţirii întârziate şi anume: “Vezi ce păţeşti când nu iei de
nevastă pe cine trebuie?! Vezi ce păţeşti că m-ai părăsit atunci...”.
Secretarul de Partid al
judeţului a ţinut o cuvântare scurtă, fără a-şi ascunde bucuria că, de acum
încolo, plecarea unui cetăţean atât de sărac şi atât de discutabil din punct de
vedere moral nu poate decât să îmbogăţească şi să însănătoşească viaţa civică a
oraşului. Nimic despre versurile nemuritoare, nimic despre orgasmele secrete
ale cititorilor, nimic despre zborul în ceruri mereu noi al atâtor femei ce
avuseseră uneori ocazia să nu-şi blesteme faptul că-şi luaseră trup pe aceste
meleaguri.
Când primii bolovani care inaugurează prăfuirea amintirii au început să se sfărâme pe porţile coşciugului, tovarăşului Deci i-a părut puţin rău de costumul donat şi de celelalte mărunţişuri pe care le păstrase neatinse încă de pe vremea burlăciei. Se gândea că, de acum încolo îi va trebui o sabie chiar deosebită pentru a-şi croi un drum salvator în smoala istoriei conjugale.
*
Dar planurile i-au fost
dejucate de imprevizibilitatea sufletului (sau: a vocabularului) feminin.
Nevasta nu i-a zis chiar nimic despre îngroparea costumului şi a celorlalte
mărunţişuri. Nimic despre profanarea indirectă a amintirilor lor, despre
faptul că nu mai avea ceas, nu mai avea pantofi noi, cămaşă pentru ocazii;
nimic despre faptul că în dulapul lor de o viaţă acum atârnau hainele marelui
curvar. N-a scos o vorbuliţă nici în legătură cu căţeluşul Lordi, pe care
Iubita Poetului venea zilnic să-l răpească din sânul familiei Deci.
Viaţa în doi se schimbase.
Vechea convingere a tovarăşului Deci, potrivit căreia mai uşor te poate
înţelege soarta balcanică, decât nevasta, s-a clătinat un pic. Doamne, poate mă
pândeşte vreo moştenire sau chiar moartea, îşi şoptea tovarăşul Deci, văzând
cum meduza plină de ventuze care era nevastă-sa se înmuiase într-atât, încât o
puteai crede amibă în ciocolată sau, de ce nu: o muză îndrăgostită. Dar de unde
să-i vină lui vreo moştenire?! N-avea decât o singură mătuşă la ţară, pe tanti
Ţiţa - o femeie concepută parcă nu cu sperma, ci cu răşina, ca să nu spui cu
smoala. Venea lunar în oraş, vindea ţelină, epoleţi, monede vechi şi dopuri de
sticle băute, se făcea mangă la Mama Răniţilor, şi niciodată, dar nici moartă!,
nu uita să le facă prăpăd în frigider, repetând sadic acelaşi paragraf, ce nu
putea fi tradus în numere:
- Hâc, a început să trăiască
prea de tot lumea asta, nu? De când a făcut Partidul - să ne trăiască! - pace,
hâc, toţi nenorociţii trec lejer de patruzeci de ani. Hâc, nu mai are nici un
farmec viaţa asta, nu? Dar tu, încă nu ţi-ai scos bănuţul ăla din burtă,
nepoate? Da’ de ce eşti atât de neglijent, mă puiuţule? Nu ţi-e teamă că
rugineşte-n tine şi te trezeşti cu vreo tumoare, de-ţi sar capacele, ai?
Era vorba de un bănuţ, pe care
tovarăşul Deci îl înghiţise în adânca-i copilărie. Şi nu-l scosese din
măruntaie, tocmai din cauza mătuşii. Ca să aibă ea ce întreba şi, mai ales, ca
să fiarbă în zeama ei otrăvitoare. Te pomeneşti că, în afara apartamentului,
băbăciunea mai includea în moştenirea ce avea s-o primească după dispariţia
familiei Deci şi bănuţul. De aia insista ca el să se opereze, să-şi scoată
moneda aia, să nu fie zgârcit, căci din cauza zgârceniei, carnea lui zgârcită
avea să se adune în jurul monedei şi, Doamne fereşte, s-o pună de vreo tumoare.
Nevasta chiar se îndrăgostise
de el. Erau de speriat nevestele reîndrăgostite. Cădeau într-un soi de transă
care le plimba prin vremuri şi evenimente sfinte, neatinse de râia rutinei, şi
de acolo îţi făceau capul calendar, oferindu-ţi tot timpul lor feminin, toate
serviciile, unele neaşteptat de îndrăzneţe, şi bineînţeles: tot trupul lor greu
de mişcat şi de uitat.
- Iubitul meu Deci, - îi
ciripea nevasta. Nu mai pot fără tine. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine. Acum două
săptămâni îmi venea să te omor cu furculiţa. Îmi venea să te chinui, să te
otrăvesc, să bag mâna-n tine, în somn, să-ţi scot moneda aia, să te distrug.
Iartă-mă, cred că a fost vorba de farmece. Îmi doream să ajungi în iad, să arzi
în focurile veşnice cu tot cu calmul ăsta al tău care mi se părea diabolic...
La început, tovarăşul Deci
a crezut că o monstruoasă conspiraţie de vecini şi colegi invidioşi îl alesese
drept ţintă, sau că nevastă-sa o luase razna după altcineva şi, ca să nu fie
prinsă, aplica aceeaşi dărnicie erotică şi acasă. Sau Poetul ar fi trebuit să
moară cu ani în urmă, cu puţin înainte ca nevasta lui Deci să se transforme în meduză
plină cu ventuze.
- Te-am visat aseară, sufleţelul meu. Făceam dragoste ca pe vremuri. Nu ne mai săturam, nu ne mai opream. Te-am visat ieri şi alaltăieri. În vis, ştiam că totul este adevărat. Îmi încredinţai visele tale cele mai ascunse. Ţii minte? Voi fi nemuritor, iubito, îmi şopteai. Vreau să scriu o nouă poezie, o chestie formidabilă. Şi voi scrie precum anticii, pe pietre. Dar tabla ta a înmulţirii? Mai ţii minte tabla înmulţirii, sufleţel? Pe pietre, iubito, cu un stilet special. Iar cu pietrele-mi voi construi un turn, spuneai, în care să facem dragoste timp de o veşnicie...
*
Nu avea timp să se ocupe de
ea. Situaţia nu avea leac. Pe vremuri, când isteria ei abia ieşise din ou, cum
s-ar zice, o pedepsea în gând, închipuind-o cum, de fapt, nu bolboroseşte, ci
suflă necontenit într-o bărcuţă de plastic. Bărcuţa nu era mare, dar nu putea
fi niciodată umflată până la capăt, deoarece tovarăşul Deci îi făcuse o gaură
minusculă cu stiletul viselor sale. Era o pedeapsă desăvârşită pentru toţi
cicălitorii şi clevetitorii din oraş. O notase cu lux de amănunte în jurnalul
său intim, în numere. Timp de câteva zile după decesul Poetului, mânat de o
milă involuntară, tovarăşul Deci i-a smuls nevestei bărcuţa din gură. Pe urmă,
i-a dat-o înapoi, căci ea devenise, pare-se, dependentă.
- Acum sunt liniştită, de
nu-mi vine să cred, Deci al meu. Sunt plină de pace şi sfinţenie. Bineînţeles,
mă ajută mult şi cimitirul. Simt o plăcere imensă când ud florile şi le
povestesc rudelor despre noi. Nu? Oare unii ne mai urăsc şi de dincolo?
Tovarăşul Deci a reuşit într-un final să descifreze enigma nevestei. Era vorba de un schimb parţial de fiinţe. Regretatul Poet, la plecare, surprins de donaţia tovarăşului Deci, îi lăsase moştenire acestuia o frântură de succes la femei. Dar fusese cam zgârcit bătrânul. Şi oarecum sarcastic, pentru că-i dăruise succes doar la nevastă-sa şi nu la toate frumuseţile ce veneau în vacanţă sau în luna de miere. Or, succesului tovarăşul Deci n-avea ce să-i facă. Succesul nu era căţel, ca să-l educi sau să-i schimbi stăpânul. De aceea, tovarăşul Deci s-a hotărât mai bine să-şi educe căţeluşul primit în dar de către Poet şi să lase succesul în pace. Iubita Poetului îl ameninţase luni de-a rândul că-l va da în judecată, cică nimeni n-avea voie să însuşească neruşinos căţeluşul altuia, mai ales căţeluşul unui mare poet decedat, mai ales că acel căţeluş divin fusese martorul iubirii nepământene între Poet şi Iubită. Iar tovarăşul Deci i-a promis că o va băga în pizda mă-sii, dacă şi ea va tot sufla în bărcuţă. Clar? Şi urma să fie ciopârţită de tovarăşa Deci, în cel mai fericit caz, fiindcă nu aveau la dispoziţie decât o singură bărcuţă.
*
Veniseră vremuri ciudate.
Iubita Poetului apăruse urlând: “Libertate!
Democraţie! Jos criminalii!“ în primele rânduri ale poporului răzvrătit.
Acesta a izbutit să dea jos, în doar două zile şi nopţi, un guvern deja săturat
de jaf. Jefuise ţara în aşa hal, timp de o jumătate de veac, încât poate se
hotărâse să-şi continue jaful în metafizic. Mamuţii vechiului regim, împreună
cu puii şi scriitorii lor, dar şi cu gloanţele încă nefolosite în eroi, au dispărut.
Nici Dumnezeu parcă nu-i găsea. Se făcuse dintr-o dată tăcere, toamnă, lună
plină, şi oamenii au reînceput să se prăpădească mai tineri. Tovarăşul Deci s-a
trezit Domnul Deci. Era luni. Nevasta căsca gura şi mai ales creierii la
fereastră, în timp ce turme imense de orăşeni - împreună cu morţii lor şi cu
morţii mamelor lor, parcă - înaintau de la stânga la dreapta, pe urmă invers,
ţipând şi spărgând tot ce le ieşea în cale. Şi au spart incredibil de multe
lucruri, deşi ţara era săracă lipită pământului.
- Nu te duci azi la cimitir,
dragă? - a întrebat domnul Deci.
- Vai, iubitule, - s-a mirat
doamna Deci. Vrei să mă omoare careva? Mă uimeşti cu umorul ăsta sublim...
- Cum, nu uzi tu florile
neamurilor azi? Mă uimeşti. N-are nici o legătură istoria neamului cu
devotamentul faţă de strămoşi.
Doamna Deci rezista cu greu să
nu meargă la cimitir. Şi era cât pe aci să facă spume din curiozitate. Era o
nevastă atât de paralelă, încât abia aştepta să vadă ce simte când e
linşată fără motiv. Dar n-a omorât-o nimeni, ceea ce domnul Deci ştia cu
certitudine. Nevasta era imortală într-un fel special. Dar despre nemurirea ei
nu vorbea nimeni, cum s-a întâmplat cu nemurirea domnului Deci, care, pe la ora
După cum a reţinut mai târziu
memoria oraşului, domnul Deci efectiv s-a plimbat printre gloanţe,
însoţit de căţeluşul său proaspăt educat. Vezi, îi spunea tovarăşului de drum.
De acum, tu vei fi un cu totul alt căţeluş. Nici un căţeluş n-are voie să-şi
plângă vechiul stăpân la nesfârşit. Vezi?
Şi vedea lumea întreagă, fără a-şi putea crede ochilor.
*
Zguduiţi de apariţia domnului
Deci pe proaspăt botezata Stradă a Gloanţelor, dar îndeosebi de longevitatea
lui bizară, trăgătorii s-au cam potolit.
Iubita Poetului decedat a
venit în grabă, seara, la domnul Deci acasă, şi a rămas înmărmurită pe pragul
uşii.
- Oh, eram în stare să jur c-a
fost el, - zise.
- Nu ţi-e teamă că vine doamna
Deci şi te sfâşie? - surâse domnul Deci.
Vecinii erau atât de
înspăimântaţi, încât îşi smulseseră urechile de la uşi.
- Mor de frică, Deci,
crede-mă, - îi şopti Iubita. Pot să intru?
- Să mă gândesc.
Atunci Iubita – care nu ajunsese
întâmplător ultima iubită şi muză a
unuia dintre cei mai rafinaţi lirici ai continentului – puse o întrebare
fascinantă:
- Tu chiar n-ai nevoie de o
muză, Deci?
Iar domnul Deci - care n-a
devenit chiar graţie hazardului noul iubit, idol şi stăpân al Iubitei - replică
scurt:
- Ai rămas fără scriitor, nu?
*
Acei pribegi îmbătrâniţi care
nu-şi dăduseră duhul în exil şi care trecuseră graniţa înapoi, ca să dea câte
zece directive şi paisprezece interviuri pe lună, neizbutind totuşi să treacă
graniţa fragilă dintre senilitate avansată şi pitoresc, au fost zguduiţi să
descopere că legendarul Poet al Iubirii era încă în viaţă! Cum adică, Doamne,
se mirau. Păi, ăsta ne batjocoreşte gena, domnule, ne umileşte. Dar am aflat că a făcut deja nu ştiu câte comoţii
cerebrale, nu? Ni s-a spus că şi-a tăiat venele de nu ştiu câte ori. Ştim că
s-a prăpădit deasupra unei gagici şi că, în altă ordine de idei, turnul acela
celebru s-a dărâmat deasupra lor. Am citit în ziare că şi-a dat duhul, mă rog,
într-o celulă d-ale criminalilor roşii...
Poetul nu vroia să ştie. Gura lumii n-avea altă treabă. Poetul se plimba în
fiecare seară pe marginea fluviului, îmbrăcat în paltonul său negru ca noaptea,
în singurul costum negru, în singura cămaşă, sub singura pălărie brodată finuţ
de molii, cu căţelul după el, uneori cu Iubita de braţ, vorbind despre pietrele
scrise care, încetul cu încetul, ridicau, ca în vechile balade balcanice, un
turn cum nu văzuse nimeni. Turn de piatră - pe terenul moştenit de la singura
mătuşă, Ţiţa, care se prăpădise într-o noapte cu lună plină. Piatră aveau cât cuprinde
ochiul, deoarece îi vânduseră cărţile legate în piele unui mare balcanolog
american (pe numele lui Zack Nu-ştiu-mai-cum). Convins că lucrurile ajunse prea
aproape de perfecţiune nu erau suficient de vii, domnul Deci nu clădea cu
numărul de aur, ci cu numărul de argint, pe care abia-l descoperise. Aproape
nimeni nu mai citea poezie şi nimeni nu-şi mai aducea aminte de legendarul
curvar al acestor meleaguri, dar bârfele nu-l ocoleau pe poetul Deci, deja
nemuritor, zidar şi părinte al misterioasei poezii, mai ales că două dintre
volumele sale de numere deja zguduiseră conştiinţa literară a vremii şi erau pe
cale să apară simultan în limbile engleză, rusă, spaniolă şi arabă. Invidioşii
vedeau în succesul crescând al poetului Deci fructele ameţitoare ale unei magii
negre. Se spunea că, înainte de a se apuca de scris, bea o cinzeacă de fernet
amestecat cu cerneală de stilou (neagră). Se mai spunea că toarnă coniac sau
palincă în stilou, că o foloseşte pe Iubită-sa ca pe o momeală: i le-o oferea
într-un soi ocult, ştiut numai de el, anumitor îngeri pătimaşi, care, după ce
se desfătau copios, îl plăteau pe Deci în natură, adică: în numere fermecate.
Aceste numere aveau o putere deosebită de a se înmulţi. Deci, Deci nu era un
poet propriu-zis, ci mai degrabă un peşte. Iar peştoaica lui întinerea
pe zi ce trece, şi zilele treceau al naibii de încet.
Hotărât, iubitule, a ta e cea
mai mare, îi spunea Iubita de câte ori îi făcea baie în cadă. Cea mai mare şi
cea mai ingenioasă - când îl bărbierea. Incredibilă, Deci - când îl parfuma.
Iarna, când nu se spălau reciproc în cadă, când nu se jucau cap şi pajură cu
bănuţul înghiţit cândva de fostul Poet al oraşului, când nu discutau despre
viitorul scrisului lângă vatra din turn, aşezaţi ca doi porumbei pe vechiul
geamantan studenţesc al Poetului, se plimbau îmbrăţişaţi pe Strada Gloanţelor,
însoţiţi de căţeluşul lor foarte alb, care, câteodată, sub ninsoare, părea a fi
un duh netuns şi pe jumătate dedublat.
Numai peştii din fluviu nu se
implicau la bârfe. Erau în continuare pescuiţi cu dinamita, micşorând numărul
mâinilor, al picioarelor, al urechilor şi al ochilor ce se adunau în fiecare
seară la Mama Răniţilor. Noroc că mai murea câte un pescar, căci altfel o mână,
un cap, o gură, sau altceva ar fi lucrat şi vegheat pentru mai multe persoane.
La intrarea în cimitir, în
faţa unui mormânt necunoscut, fosta tovarăşă Deci îngenunchea din când în când
şi plângea frenetic, implorându-l pe faimosul ei soţ: Întoarce-te iar la
mine, iubirea mea, Deci... Nu mai pot trăi fără tine, Deci. Singurătatea mă
seacă, Deci. Nici cimitirul nu mă mai ajută, Deci. Lacrimile mele te cheamă,
Deci. Decidecenumirăs-punzinumaipotde-e-e-eci...
Nicio fată relativ uşoară, gravidă sau cu câte un prunc de lapte la sân nu mai călca pe fosta Terasă a Eroilor. Nu se vedea picior de om pe tărâmul unde, timp de o jumătate de veac, atâţia eroi ai şi de hârtie îşi băgaseră în nesaţ picioarele, şi nici o voce feminină nu mai rostea tremurând chestiuni de genul: “Credeţi-mă, tovarăşe, este al dumneavoastră. Nu l-am făcut cu nimeni altul. Uitaţi-vă singur, tovarăşul X, seamănă leit cu dumneavoastră, vă jur că este copilul dvs., uitaţi-vă la ultima poză pe care aţi folosit-o pe copertă, nu ne lăsaţi aşa”, iar uitarea îşi băga blând picioarele în memorie – şi invers – măcar preţ de un minut, sau mai puţin, ştiind bine că nimeni nu prea mai avea rost să semene cu cineva în aceste vremuri.
Din ”Empatycon sau Cartea vieții preMature”