About literature and bilingualism

Iolanda Malamen: Ardian-Christian Kuciuk, God has given you a second literary homeland: Romania. So, as it could be said, “the sweet burden” of two languages in which you can write different things. I find that fascinating.

Ardian-Christian Kuciuk: I must say that these two homelands, in time, became more textual than literary. For me, the fascination lies more for the gift required to maintain a real equilibrium between the sweetness of the burden and burden of the sweetness.

- You have reinvented yourself in a new culture. Was that, though, a trauma?

- It was more than a reinvention, it was like climbing a mountain backwards. Before writing directly in Romanian “The year in which the swan was invented” in the graceful year of 1996, for instance, I believed that I would not write in another language except Albanian, ever again. Maybe it was a trauma for the other, although my behavior had no stains of abnormality. It was the natural rise of a literary opera to the level at which you can produce global literature, along with the more local the languages that you write in become.

"Exile story..." - convorbire

Revista Artă în Diversitate: V-ați născut în oraşul Pogradec din Albania. Cum ați ajuns în România?

Ardian-Christian Kuciuk: Am ajuns în România în iarna anului 1991, cu o bursă a Fundației Culturale Române, astăzi ICR. Dar privind înapoi cu puțină poezie, descopăr liniile discrete ale unei chemări. În afara tatălui meu, care studiase și se îndrăgostise de România în anii '60, doi dintre întemeietorii literaturii albaneze moderne, liricul Lasgush Poradeci și prozatorul Mitrush Kuteli, ambii născuți la Pogradec – și cu ambii având legături de rudenie – au trăit și au scris în România anilor '20. La Pogradec, din fericire, nu doar m-am născut, ci și am copilărit și am scris pentru întâia oară. E imposibil de transmis în puține rânduri ce înseamnă un oraș ca Pogradec, dar pot spune doar că, în pofida transformărilor produse de valurile globalizării, orașul conține și astăzi frumusețe pentru orice vârstă, personalizată, cum s-ar spune. N-am înțeles clar de ce ar pleca cineva dintr-un astfel de spațiu binecuvântat – căci mulți dintre bătrânii de altădată trăiseră ori în America, ori în Grecia, ori în România – dar presupun că nimeni nu este în stare să suporte permanent o anumită calitate sau încercare a frumuseții. Am plecat întâia oară în anul 1976, când a trebuit să ne mutăm în capitală, și a fost prima mea exilare. Mă copleșește și acum amintirea vecinelor care plângeau în spatele camionului care ne lua, de parcă ne duceam să murim.