Cei care avuseseră bunătatea sau timpul de prisos să-i facă slujba funerară, să-i plătească popasul la morgă, preotul, tâmplarii, groparii şi maşina ce i-a dus trupul de la orfelinat la cimitir erau, într-un fel, gemeni ai lui. Gemeni de mame, sexe şi confesiuni diferite. Singura deosebire era că ei, cu toţii, aveau nume sau porecle, aduse din patrie, sau căpătate după vreo chestie înfăptuită pe pământ străin. Iar pe el îl recunoşteau drept ”Cel pe care nu-l latră căţelele”. Căci era singurul muritor pe care, imediat după ce se ivea în curtea din faţa dormitorului, la fereastră, la cantină, pe străduţa ce ducea spre oraş, fie ziua, fie noaptea, căţelele veşnic gravide, lăuze şi înfometate ale periferiilor nu-l salutau cu lătrate. Poate ştiuse limba câinilor.