Zâmbetul ce nu va trece

Am fost smulşi dintr-un pământ, pământul

a fost smuls din noi

În locul nostru în pământ, în locul pământului în noi

au rămas răni – şi rănile sângerează, iar sângele

nimeni nu l-a văzut, puţini l-au plâns, mulţi

l-au batjocorit.

Am răbdat.

Răniţi şi fără pământ, am bătut în lung şi-n lat drumurile lumii, ca să găsim un locşor mai puţin străin sau mai asemănător rănilor rămase în pământul de unde ne-am smuls. Am umblat fără pâine, fără apă, fără speranţe, dar cine se mai gândeşte la speranţe, la apă şi la pâine când rana le întrece pe toate?!

Am umblat în coşmaruri şi lacrimi.

Am umblat fără pământ, mistuiţi de dor.

Am răbdat când tot ce aveam şi ce n-aveam, când ce eram şi ce nu eram s-au spulberat. Am umblat în pulbere atât, încât uneori vedeam în pulbere lumina, pâinea şi speranţa. Am răbdat când pulberea rămânea pulbere şi când, de atâta pulbere, nu mai ştiam ce se întâmplă.

Ce se întâmpla, Doamne?!

Viaţa şi cea de a doua armată a Soldatului

(nuvelă)

 

 

Soldatul apăruse în oraş cu aproape treizeci de ani în urmă, suit într-o maşină militară, împreună cu încă vreo două sute de gemeni, pe ale căror feţe se puteau zări prea lesne culorile decepţiei produse de despărţirea de iubite.

Numai pe faţa cruntă a soldatului nu puteau fi depistate acele culori patetice, plângăreţe, căci el nu avusese nici o iubită.

Era tuns zero; i se vedeau toate năzdrăvăniile, deja cusute, ale unei copilării risipite la ţară; era înalt şi pătrăţos, cu nişte ochi de ghepard, în care o îndepărtată strălucire îngerească, moştenită de la părinţi, îi lăsase locul unei priviri formate din două cuţite necruţătoare.

Copilăria singuratică dusă printre oameni care nu-l înţeleseră niciodată, precum şi plăcerea că în sfârşit scăpase deopotrivă de absenţa unei iubite pe măsura lui şi de iubită însăşi, imprimaseră veşnic pe faţa soldatului o expresie greu descriptibilă: umbra uşoară a unui surâs de fiinţă superioară, lucirile tulburătoare ale unui sictir strămoşesc, tăcerea impenetrabilă reflectată de trăsăturile nu prea cioplite şi inconştient batjocoritore, şi o tristeţe străveche, în a cărei prezenţă nu par a ceda decât femeile moarte.

Bunele maniere ale nevăzutului

Dispăru şi trupa aceea gălăgioasă de ursari, după ce urşii ei, neglijaţi de beţia ursarilor, înfometaţi ca urşii, ciopârţiră pe singurul paznic al cimitirului oraşului. Era singurul om viu rămas afară, căci toţi orăşenii, înspâmântaţi de o stranie şi nemaivăzută culoare a asfinţitului, ca şi cum şi-ar fi preschimbat creierul de om în gândire de struţ, se hotărâră să nu iasă din case. Paznicul nu prea vedea bine – se spunea chiar că vederea lui fusese absorbită, în atâţia ani de pază cinstită, de lucirea bizară a marmurei mormintelor – abia se putea mişca, dar se pare că-i fusese încă dragă această viaţă, pe care o zărea din ce în ce mai vag, deoarece, cu câteva clipe înainte de a fi împărtăşit întru avalanşa urşilor, strigase: 

- Mare foame se avântă spre mine, Doamne!

Astfel morţii au rămas nepăziţi, iar după îngroparea paznicului au urmat alte două nenorociri: cam toate mormintele mai de vază au fost decojite de marmură (care a baricadat pereţii aflaţi în direcţia de unde se aştepta venirea sfârşitului) şi depozitele de grâu au luat foc. Bogătaşii au ieşit din vile, în acelaşi timp cu propria lor ieşire din minţi, şi n-au încetat să facă înconjurul focurilor ameţitoare, până când mirosul de pâine bine prăjită s-a transformat dureros de perseverent într-un miros de scrum. 

"Lopata" / din "Dulcea taină a nebuniei"

Poate oamenii vor învia, cu slăbiciunile lor pre moarte călcând, sau vor putrezi, cu prostia lor pre înţelepciune călcând, dar farmecul oraşului de odinioară, acel parfum inconfundabil al sărăciei cumplite mistuită în frumuseţea jocului fascinant cu Moartea nu va mai adia pe acele meleaguri. 

N-are nici de ce. 

N-are nici pentru cine.

Acel oraş, minunat de prezenţa lacului în timpul verii şi transcedental de viscole şi ninsori în timpul iernii, în afară de sărăcia cumplită, de frumuseţea gratuită şi de nebunia cu care este înzestrat de altfel fiecare oraş al lumii, mai avea şi un poet nebun. 

Oraşul era prea micuţ şi prea închis lumii, ca să aibă doi sau mai mulţi poeţi de genul acesta. Poetul nebun al oraşului era foarte atrăgător, căci nu lăsa să se înţeleagă dacă este mai mult poet sau mai mult nebun, şi nimeni nu mai ţinea minte de când începuse el să înebunească sau să scrie poezii. Trăia la parterul unei clădiri rămase după avântul creator al muncii patriotice, vecin cu hoarda mai mereu absentă a unor ursari, ale căror camere înmiresmau mahalaua cu neîntrecuta voluptate nomadă.