(nuvelă)
Soldatul apăruse în oraş cu aproape treizeci de ani în urmă, suit într-o maşină militară, împreună cu încă vreo două sute de gemeni, pe ale căror feţe se puteau zări prea lesne culorile decepţiei produse de despărţirea de iubite.
Numai pe faţa cruntă a soldatului nu puteau fi depistate acele culori patetice, plângăreţe, căci el nu avusese nici o iubită.
Era tuns zero; i se vedeau toate năzdrăvăniile, deja cusute, ale unei copilării risipite la ţară; era înalt şi pătrăţos, cu nişte ochi de ghepard, în care o îndepărtată strălucire îngerească, moştenită de la părinţi, îi lăsase locul unei priviri formate din două cuţite necruţătoare.
Copilăria singuratică dusă printre oameni care nu-l înţeleseră niciodată, precum şi plăcerea că în sfârşit scăpase deopotrivă de absenţa unei iubite pe măsura lui şi de iubită însăşi, imprimaseră veşnic pe faţa soldatului o expresie greu descriptibilă: umbra uşoară a unui surâs de fiinţă superioară, lucirile tulburătoare ale unui sictir strămoşesc, tăcerea impenetrabilă reflectată de trăsăturile nu prea cioplite şi inconştient batjocoritore, şi o tristeţe străveche, în a cărei prezenţă nu par a ceda decât femeile moarte.
În timp ce noua cazarmă şi cazematele răsăreau în locul plopilor smulşi cu buldozerul, muncind cu răbdarea calului împreună cu ceilalţi, soldatul curăţa cu privirea lui cuţitaşă toate clădirile şi zonele putrezite ale oraşului, toate parcurile, terenurile virane sau blestemate, cinematograful, barurile afumate şi rău famate.
În timpul liber, cu siguranţa de oţel a celui ce nu va mai pierde şi care-şi cunoaşte bine propria-i misiune, Soldatul se îmbrăca civil şi se plimba până seara târziu, iar plimbările prelungite dincolo de voia superiorilor, le răsplătea încarcerat şi înfometat în celula izolării.
Datorită chipului straniu şi siguranţei de oţel, brusc deveni faimos în oraş, deşi nu făcuse nimic ieşit din comun. Dar în oraş nu era greu să devii faimos în scurt timp, fiindcă viaţa era uneori atât de pustie şi spălăcită, încât o mare parte ale orăşenilor îi invidiau pe acei oameni peste care căzuseră cele mai crunte nenorociri. Soldatul avea tăcerea omului ce-şi cară după el, înspre repausul veşnic, un mare necaz, o misiune ocultă etc, şi de asemenea îţi crea impresia că duce o viaţă lăuntrică nemaipomenită.
Singurul lucru oarecum ciudat - atât de meticulos şi frenetic trâmbiţat după îmbogăţirea lui rapidă - fusese o cuvântare lungă, copleşitoare, ţinută la un miez de noapte a lunii martie la cârciuma “Raiul pe pământ”.
Fusese - zice lumea - o cuvântare care-i smulsese din apele beţiei pe cei beţi şi-i îmbătase grav pe cei treji. Încremenit şi răspândind împrejur tentaculele nemiloase ale acelei carisme specializată în a trimite turmele la revoluţie, fără a ţine cont de diferenţa dintre sexe sau vârste, Soldatul proorocise cu vorbe simple, dar pline de duh şi de speranţe, viitorul oraşului nostru, adică: oraşul viitorului nostru. Crease un tablou atât de clar şi pipăibil, încât unii dintre cei proaspeţi beţi sau treji se ridicară să spele cu urina fierbinte şi tare inspirată a acelei seri, trunchiurile noului oraş, iar alţii, ieşind afară după încheierea cuvântării, o luară raznă prin străzile vechi şi noi, îmbrăţişându-se cu pomii, cu stâlpii sau ştampilând pereţii cu ieroglifele ridurilor din frunţi. Bineînţeles că rege al viitorului oraş avea să fie ales tânărul orator; toţi ascultătorii erau deja ferm convinşi că nimeni altul nu merita o asemenea onoare şi responsabilitate.
Regele şi-a terminat armata în acel nefericit an de graţie, în care planul secret al fortificării oraşului rosese dealul înverzit lângă ţărmul lacului, iar înlăuntrul dealului chelit se săpaseră nenumărate gropi, peşteri şi tuneluri care încercau parcă să reproducă nebunia creierului uman sau un Colosseum răsăritean răsturnat.
Prin intestinele întunecate ale acestui uriaş monument al spaimei şi al fanteziei apărării şi-a irosit Soldatul tinereţile, copleşit de imagini fine asupra viitorului, întru siguranţa fără seamăn cu care întunericul pământului înzestrează oamenii sortiţi faptelor mari. La un moment dat, Soldatul cunoştea pe dinafară toate gropile, culoarele, anexele întunericului vâscos şi moale, mistuit de angoasele necunoscutului, mai bine decât putea să-şi cunoască sufletul. Chiar şi în somn putea să-i călăuzească pe ceilalţi.
S-a îmbătat ca toţi colegii de suferinţă trecătoare, de ziua eliberării, a cotrobăit cu ei prin străzile pustii ale oraşului prezent, s-a trezit din beţie cu un ten mov şi cu un stomac congelat de spaime, căci alcoolul îi înmuia frâiele gurii, şi îi era frică să nu fi spus celorlalţi mai mult decât trebuiau să ştie.
N-a mai plecat din oraş.
Nu s-a mai întors la obârşie, pentru că părinţii se senilizaseră repetând acelaşi refren paranoic despre valoarea virtuţilor şi a bunelor maniere, prieteni nu prea avusese el niciodată, iar fetele de la ţară nicidecum nu puteau să aibă farmecul nebunaticelor din oraş; tărăncile cele mai de seamă oricum putea să le rezolve când aveau să ajungă în oraş pe post de destupate deocheate.
Soldatul era mai degrabă fiul Aşteptării, decât al părinţilor săi.
După o lună de plimbare prin chiliile birocraţiei - care, în treacăt fie spus, se dovedise a fi cam de două ori mai întortocheată decât maţele dealului - Soldatul a fost angajat la renumita fabrică de mobilă a oraşului, portar. Fabrica era singura mândrie industrială a zonei, aducând bani cu lopata, în schimbul pustiirii cam a două păduri inutile pe an.
Între timp, în oraş ajunsese şi trenul.
Deşi gara a fost deocheată imediat după festivităţile inaugurării şi s-a ridicat în faţa zorilor de zi murdară, de putea să sperie iadul, trenul venea în mod regulat şi, pe lângă progresul de rigoare, mai aducea în fiecare sfârşit de săptămână şi câte o haită de pianişti din oraşele vecine, puştani care curăţau gazdele de toate bijuteriile, bibelourile sau banii de prisos.
În acest răstimp de împărţire din ce în ce mai dreaptă a bunurilor, Soldatul a renunţat la profesia de portar şi a devenit tăietor de lemne. Tăietor calificat. A trăit într-un apartament bântuit de fantomele orăşenilor sinucişi pe vremea celui de al doilea război mondial, trezindu-se uneori înotând fără să vrea printre panica şobolanilor speriaţi de apa care se revărsa alene din etajele superioare.
A trăit într-o sărăcie care-i limpezi urina aidoma apei de câte ori e limpede.
Mânca la cantina tăietorilor de lemne, în spatele gării, vis a vis de măcelăria urât mirositoare, unde, cum se spunea mai în glumă, băgai salam şi scoteai porc ş. a. m. d.
Cam un an mai târziu, străveziu şi slăbit, parcă fusese străpuns în taină de iubirea sau patima intraductibilă a soartei, apăru prin străzile pustii ale oraşului, cu surâsul său de odinioară, tăcut ca mortul, iar nimeni nu ştia că avea atâţia bani, încât putea să-i cumpere pe toţi orăşenii, cu pământuri, locuri de veci, chiar şi cu amintirile lor cenuşii.
Trăsăturile pe care acidul neînfrânt al sărăciei nu reuşise să le ascută sau să le facă mai fine, pluteau acum sub siguranţa unui rege al viitorului. Printre acele trăsături, a răsărit mai întâi un dinte de aur, pe urmă un ghiul cât un căpşor de şarpe; în trei luni, a mai apărut o vilă splendidă pe malul lacului, cu terasă de cristal şi curte, cu piscină, cu trei maşini fistichii şi cu un buldog uriaş, al cărui obraz îţi amintea aproape tiranic de faţa soartei învinse, deja zdrobită, dar fidelă în tristeţea ei de învinsă. Ca să-i dea o briză duioasă de suflet acestui regat înfloritor, în regatul Soldatului se pogorî (mai degrabă, el, Soldatul, o prinsese nu se ştie cum şi-o smulsese din aripile îngerilor) şi mireasa: o făptură fragedă, poetică, fără nimic de prostuţă, dar nici de lume, care trecu în faţa orăşenilor şi nu numai drept jertfă demnă de compătimit.
Soldatul avea şi el partea lui de noroc. Era de mult renumit pentru răbdarea de câine şi pentru tăcerea de mut. Chipul straniu îl privase deopotrivă de compătimirea, de băşcălia suverană şi de sarcasmul mărunt al orăşenilor. Nu refuzase nimic din viaţă, şi nici nu prea avusese ce. Ca bogătaş, deveni peste noapte un simbol al voinţei umane, de învingător al soartei, şi adunase asemenea unui magnet metafizic cam toate epitetele rămase în viaţă după Epoca de Aur.
Nunta Soldatului cu Jertfa putea fi asemuită cu explozia de milă a unui zeu care-i încercase pe muritori timp de aproape o veşnicie şi, până la urmă, uluit de slăbiciunile, dar şi de puterea lor de a duce, se încumetase să li se dăruiască definitiv.
Soldatul şi-a făcut un locaş confort unu în rugăciunile celor săraci cu duhul, şi-a depus candidatura şi-a devenit deputat, a construit trei restaurante, un motel, un hotel, un centru de agrement, o şcoală de surdomuţi, o cantină pentru tăietori de lemne, o staţie pentru portari, o clinică în care puteau fi tratate traumele prostituatelor căite şi ale victimelor pedofiliei etc., dar nu a încetat să muncească. De când îi apăruse primul dintre cei opt dinţi de aur, el renunţase la tăierea lemnelor; toată lumea ştia că munceşte, dar nimeni nu putea să spună ce face şi unde anume. Cum le e scris oraşelor mici, chiar şi bârfa cea mai picantă nu o duce mai mult de trei zile şi nopţi, iar carisma neasemuită a Soldatului redusese acest timp pierdut într-o singură zi. Şi-a mai adăugat încă trei dinţi de aur, şi-a schimbat în fiecare zi ghiulul de aur cu un alt ghiul de aur, dar cu o altă piatră preţioasă, dovedind că are câte un ghiul cu fiecare dintre cele douăsprezece pietre preţioase care zac la temeliile Oraşului de Opal.
Devenind din ce în ce mai respectat şi iubit, seara o lua cu el doar pe Soarta cea învinsă şi uneori lătrătoare, dispărea din oraş ca să reapară doar dis-de-dimineaţă, istovit şi cu acelaşi ten mov din noaptea eliberării din armată. Lumea spunea că se duce la curve. Lumea spunea că se duce la flăcăi din ăia interzişi. Lumea spunea că doarme în pădure. Lumea spunea că nu poate dormi din cauza banilor. Lumea spunea că Dumnezeu ştie ce face. Lumea nu tăcea niciodată. Dar lumea care a avut ocazia să-i întâlnească foarte rar, relativ de departe, în acele dimineţi enigmatice, mărturiseşte că privirea Soldatului nu doar îţi aducea aminte de două cuţite necruţătoare, dar ţi le şi înfigea pe acestea din urmă cam pe unde doare mai mult.
Într-o zi spumoasă de mai, în centrul pieţei aflate lângă dealul oraşului, unde se ridica şi un monument imposibil de netălmăcit, dedicat martirilor neamului, Soldatul devenise de nerecunoscut, or nimeni nu l-ar fi recunoscut dacă lângă el n-ar fi stat ghemuit şi buldogul pământiu care acum într-adevăr aducea a soartă învinsă, chiar sfârşită.
Cu un coif găurit, de călău, pe cap, încălţat cu nişte cizme zbârlite, în nişte pantaloni vechi, plin de noroi, într-un sacou militar putrezit, sub gradele de general, colonel, căpitan, maior, locotenent, plutonier etc., învăluit într-o pelerină gri, Soldatul se răsucea în aer urlând: “Da, să trăiţi… Da, să trăiţi… Da, să trăiţi!…”
Piaţa era pustie, oglindind toată sfârşeala căldurii precoce.
Dealul întuneca apele lacului, iar strada automobilistică şerpuia sub deal, printr-un fel de tunel părăsit, întocmai unde o dată în cincizeci de ani se revărsau bucăţi de stâncă, pe care nemiloasa gingăşie a apelor le dăltuia în muţenia nerăspunsului şi le preschimba în nişte statui naive.
Da, să trăiţi, da, da, să trăiţi…
Apăruse în oraş acum treizeci de ani în urmă, tuns zero, anonim şi fără culoarea tipică decepţiilor în dragoste. Scormonind dealul oraşului, unde fusese trimis să cerceteze locaşurile tunurilor şi ale muniţiilor întru apărarea viitorului de aur, dăduse de jumătatea unui schelet de om.
Pe urmă, găsise şi cealaltă jumătate, sau era vorba pur şi simplu de două jumătăţi care aparţinuseră a doi foşti vii diferiţi.
Pe urmă, descoperise o întreagă comoară de schelete de soldaţi străini, îngropaţi la deal în timpul şi după toate războaiele care trecuseră prin oraş.
Fără ştirea lui, dealul fusese un fel de milă din pământ: acolo fuseseră găzduiţi veşnic toţi soldaţii străini căzuţi la datorie, încă de pe vremea romanilor, când peste deal trecea renumita cale Egnatia.
Soldatul începuse să dezgroape scheletele, să le smulgă dinţii de aur, inelele, ghiulurile, tăbliţele, cruciuliţele, talismanele, ceasurile, lănţişoarele, totul.
Aşteptase aproape cinci ani ca să-şi învingă soarta. Dar alţii aşteptaseră o viaţă fără a reuşi nici măcar să intre în tratative cu ea.
Îşi clădise regatul cu obsesia şi dăruirea unui dentist-bijutier, rumegând, muncind din greu cu fierăstrăul, cu cuţite de tot soiul, cu cleşti de toate mărimile, uneori chiar cu toporaşul sau cu unelte născocite la repezeală, schelet după schelet, craniu după craniu, falcă după falcă, dantură după dantură, dinte după dinte, străin coşmarurilor fără rost.
Îşi încheiase deja misiunea la trei dintre etajele milei.
Îi mai rămăseseră încă patru etaje, cele de sus, mai bogate în schelete sărace, precum considera el.
Şi se răsucea în aer fără să obosească, exact ca un dinte care nu ştie cum să se smulgă din falca sfârşitului, într-o răbdare, umilinţă şi înţelegere de admirat, strigând: “Da, să trăiţi!”, devotat creier şi trup datoriei, şi era firesc să şi obosească la un moment dat, dacă ţinem cont de faptul că trebuia să execute ordinele mai multor comandanţi invizibili din toate timpurile, care cine ştie ce-i ordonau în latină, în greceşte, în turcă, pe sârbeşte, în italiană, pe nemţeşte, în albaneză, sau în vreo limbă moartă, cu calmul, viaţa lungă şi siguranţa celor ce n-au de ce să se grăbească.
Din ”Dulcea taină a nebuniei” (1998)