[Studiu de caz: Prezentarea literaturilor estice necunoscătorilor]
A XIII-a ediție a Conferinței internaționale în domeniul științelor media Universitatea de Arte din Târgu-Mureș / 9 mai 2025
Synopsis
Dincolo de orice aroganță intelectuală, morbiditate,
teribilism sau optimism ieftin, să ne amintim din când în când că bule scot în
general cei care se îneacă.
Autorul
Acest studiu se concentrează asupra câtorva aspecte ale mecanismelor de mediatizare a literaturilor estice[1] după căderea de iure a
Cortinei de Fier. Intenționând să se integreze valorilor impuse de canonul
occidental (un ansamblu de reguli, restrictive pentru literatura autentică și
nefiresc de permisive pentru restul acesteia) – și ca formă de (auto)negare a îndelungatului
răstimp petrecut sub dictatul realismului socialist – partea ”vizibilă” sau mainstream a literaturilor estice, în
numai trei decenii iese din Sistemul de semne propriu literaturii și adoptă o perspectivă tematică și stilistică ce pare să garanteze universalitatea. Un context
tinde cu orice preț să devină tradiție, ca să nu spunem posteritate, simultan
cu desființarea tradițiilor.[2] De fapt, ne aflăm într-un
proces cu aproape nimic spiritual sau literar de reprofilare, care folosește
orice mijloace pentru a devia toată atenția posibilă a cititorilor spre
criteriul vânzării și a vizibilității publice, și eventual a o ține ostatică. Celebritatea
este intenționat confundată cu valoarea intrinsecă a cărților, dovedind încă o
dată că o libertatea asimilată doar la nivel mediatic și prezentată drept acces
la inovații și oferte culturale vizionare, în realitate trunchiază libertatea (nu
numai pe cea de expresie), uniformizează structural și ideatic stilurile,
extinde teme auxiliare în detrimentul celor indispensabile și se transformă simultan
în cenzură și în indiferență față de spiritualitate.
Copilăria urmărește verticalitatea textului existenței fie și prin fireasca
dorință și obligație (sau fatalitate) biologică de a crește. O frază-cheie
a mărturiilor lui Bergmaneste ”Nimeni
nu ne spusese că…”, în câteva variante, scris și oral, dar păstrând
neschimbată tensiunea unui copil care, până la sfârșitul vieții își va cinsti,
admira și indirect idolatriza părinții cu un amestec de mânie ce hrănește
supărarea copilului hipersensibil cu luminozitatea unei inimi frânte din forța
obiceiului, și va aștepta de la adulți în general sfaturi ”salvatoare”
împotriva restrângerilor de libertate[1],
împotriva plictisului existențial, neînțelegerii artei devotate, spaimelor
nerostite ale apropieri bătrâneții, morții, uitării de viu etc. Nimeni nu îi spusese, de exemplu, că
bătrânețea este o muncă ”full-time”.[2]
Se poate afirma că ocrotirea copilăriei la Bergmana fost și o formă mai aparte a așteptării, a
unei curiozități existențiale care seamănă cumva cu așteptarea ancestrală a
mișcărilor pe care le va face destinul. Dar este și o evadare tainică, în
același timp catarsis și terapie, înconjurată de inexistența timpului (mai
exact: a cotidianului). Grație bunicii sale din partea mamei, Bergmannu numai că va trăi perioade lungi de copilărie
fericită[3],
ci și va acumula spontan o sumedenie de elemente scenografice și tipologice.
De la destin şi
marionete spre un destin al marionetelor și marionete ale destinului
Simbolul ca instrument
de graniţă
Impersona
Eficiența ca sfârșit al
experienței
Între ne-uman și inuman
Imitas imitatum
Un alt spațiu gol
Despe crearea de
conținut
Concluzii efemere
Erata
* Subtitlurile aparțin autorului
De la destin şi marionete
spre un destin al marionetelor
și marionete ale destinului
Aceste observații care nu se vor
peste măsură de obiective și, din motive chiar obiective, nu fac abuz de
citate, cercetează în cheie metaforică o idee a nobelistului Maurice
Maeterlinck (1862-1949) despre potențarea textului dramatic și evidențierea
predestinării prin interpretarea textelor nu de actori, ci de marionete. Ca și
Shakespeare – cu care, de altfel, a fost comparat în epocă – scriitorul belgian
credea că „lumea este o scenă, iar
oamenii sunt actori” mânuiți din nevăzut de incoruptibilul Destin, iar
replicile lor nu trebuiau deformate de nesiguranța, tracul, subiectivismul sau
alte slăbiciuni ale actorilor. Textul dramatic devenea un locțiitor „nemuritor
și rece” al Destinului și intra în contact cu spectatorul dintr-un alt strat al
percepției.[1]
The evolution of Albanian theatre
between 1944 and 1990 mirrors the deformation and even unnatural extraction of
Eastern societies’ conflicts from plays and performances. Simultaneously with
the establishment of the so-called dictatorship of theproletariat, to
these societies were imposed the method of socialist realism. According to
documents and testimonies, for four decades, the pressure on theatre in Albania
has been harsher than in any other totalitarian society. Authors and directors
who did not conform to the theses of socialist realism (cyclically taken to
extremes by single-party directives) were sentenced to prison or deported. It
can be said that, between 1944 and 1990, the Albanian theatre was moved away
and isolated at a destructive distance from the tragedies the general public
was going through. The real theatre of the Albanian society in the late 1980s
took place outside the performance halls, proving as never before the
expression life is theatre and theatre is
life.
"L’histoire des pubblications en albanais dans l’espace roumain est vieille et très riche. Elle est bien connue pas seulement de la historiographie française, mais aussi de différentes branches de l’histoire de la littérature et de la presse, étant donnée qu’une partie des fameux auteurs albanais avec résidence provisoire en Roumanie ont eu de profondes relations avec la culture et la civilisation françaises. En 1891, par exemple, à Bucarest a été publié le célèbre “Appel à nos frères albanais” qui une attestation que plusieurs albanais connaissaient bien la langue française. (...) Parmi les oeuvres éditées en Roumanie il faut mentionner celles de Lasgush Poradeci (1899-1987, le plus grand poète lirique albanais pendant le XX-ème siècle; Mitrush Kuteli (1907-1967, l’un des fondateurs de la prose moderne albanaise; Naim Frashëri (1846-1900, souvent qualifié “le poète national albanais”, résidant à Istanbul, les oeuvres duquel ont été publiées pour la première fois de la Colonie Albanaise de Bucarest; ainsi que celles d’Asdreni (poète, journaliste et diplomate). On peut affirmer que l’espace roumain a été pour les lettres albanaises une sorte de péninsule dont a pris naissance un continent, pas le contraire".
[Eseu(ri) interdisciplinar(e) privind legăturile literaturii cu exilul și cu limbile pe care ea le alege pentru a ocroti Memoria și Metafora / AL]
Synopsis
“Trialog” intenționează să
transmită o imagine cât mai cuprinzătoare, explicată și în mod comparativ, a
stării lumii, a cărții și a scriitorului astăzi, privită din perspectiva unei
literaturi devotate care nu acceptă să se altereze. Literatura nu este punctul
de sosire al cărții, ci principalul punct de
pornire pentru a descoperi calitatea vieții în această frântură de timp care se prezintă ca fiind definitivăși de neuitat. O calitate
care depinde întru totul de credința în Creator și de ocrotirea limbii scrise și vorbite.
Având simultan natură parabolică, enciclopedică și antologică*,
alcătuită cu scopul deloc patetic de a
îmbunătăți calitatea vieții („Improving the quality of life”) al European Academy of Performin Arts**,
folosind polemica drept reacție a fiecăreui echilibru amenințat și intenționând să
păstreze ritmul cu care se împrospătează în mod firesc enciclopediile și
dicționarele literare, cartea:
- aduce informații necunoscute,
sau nesatisfăcător exprimate, din două culturi asemănătoare și cu destine
apropiate, precum cea albaneză și română, pentru a re-lega și / sau
reîmprospăta câteva fire rupte ale unei vechi colaborări care, din nefericire,
momentan este închis în chestiuni
extraliterare;
- privește Răsăritul ca pe o formă culturală extinsă a spațiului
balcanic, și Occidentul – ca pe o
formă politică restrânsă a Europei dintotdeauna;
Outismul este un cuvânt pe care l-am inventat sau descoperit după aproape trei decenii de trai în lumea literară. Nu este autism și nici marginalizare, deși, în timp, dacă autorul vizat, sau chiar o întreagă literatură nu ajung la trezvie și nu rezistă, vor necesita mai mult un tratament de natură medicală, decât filozofică. Unii dintre noi trăiesc într-o epocă în care denumirile bolilor seamănă din ce în ce mai mult cu cele ale medicamentelor. Din această cauză, poate pentru a alunga sau a ocoli niște fenomene distrugătoare – lente, programate, pe care deseori individul le adoptă chiar negându-le ciclic – cuvintele reale tind să se unească între ele și să creeze compoziții care nu au nicio legătură cu jocurile morfologice sau metaforice. Cuvinte precum globanalizare, demoncrație, triplomație, iudologie, empatycon, oralfabetism, trialog, bidentitate, semiotycon, gunivers, fuckultate, eutori, aproximeză etc., au apărut în scrierile mele instantaneu, dincolo de orice intenție de a fermeca cititorul, sau de a mă rafina prin originalitate ostentativă. În mod straniu, ele desemnează câteva fenomene destul de asemănătoare cu unele boli, dar de data aceasta sociale, culturale și etno-psihice.
Fenomenul pe care insist să-l numesc Outism a însoţit literatura de când un cuvânt a fost exprimat prin alte cuvinte, sau invers, şi are în continuare un rol esenţial în plămădirea capodoperelor. De-a lungul timpului, în limbi şi mentalităţi diferite, outismul a purtat diferite denumiri şi a primit nenumărate explicaţii care, în principiu, tind să separe jertfa conştientă a autorului de jertfa impusă de către societate, mai exact: de către confraţii şi cititorii mediocri. Desigur, mediocritatea nu reprezintă doar lipsa talentului, grafomania, mintea închisă, sufletul somnambul sau chiar amorţit, ci şi un talent dovedit, dar insuficient de ridicat în slăvi şi / sau răsplătit cu talanţi extraliterari. În vechime, starea aceasta fără leac şi fără zile de sărbătoare, se numea invidie, iar în epoca noastră, când atlasele expiră mai rapid decât buletinele, s-a dezvoltat în mod maladiv sub termenul de competitivitate, încât pare un element fundamental şi indispensabil nu numai pentru identitatea umană, ci şi pentru întreg destinul speciei.
Un studiu profund al Outismului subînțelege o cercetare interdisciplinară (adică o străduință cumplit de anevoioasă, dar și cumplit de frumoasă de a pune inspirația înaintea rațiunii și empatia înaintea „dreptelor socoteli” contemporane). Subliniez faptul că Outismul este programat și aplicat pe criterii geopolitice, deși literatura, în contextul analfabetizării cititorului, nu pare a avea nici o sutime din importanța fie și de acum două decenii. Din acest punct de vedere, ispitirea localului de a ieși din propriul sistem de semne, în numele satului global, transformă globalizarea în globanalizare. Rispit de isme fără viitor și terorizat de informații haotice, decăzute, controversate, ce relativizează inuman de rapid conceptele, preschimbând unele crime în simple date statistice, ba chiar în evenimente demne de o întunecată stimă, simțul istoric al omului amorțește, se pervertește, și orice ideologie devine iudologie. Astfel prezentul impune gândirea biologică în detrimentul celei idealiste, și trăirea barbară în detrimentul celei firești. Nu se poate trage o linie clară dintre centrul „imperiului” și ultimele sale granițe, ca să-i putem distinge pe barbari de autohtoni, deoarece nu se poate localiza clar centrul imperiului. În haosul hrănit de consumism, datorită schimbărilor multiple, nimeni nu are patrie, deci fiecare este un barbar, fie și doar metaforic.
În diferite scrieri ale acestor trei decenii, cel mai grav mi s-a părut graba unor generații mintale și spirituale de a șterge din memorie formele și evident esențele moștenite din generațiile anterioare. Exilul m-a ajutat să descopăr, uluit, cum, în absența unor oameni obligați să plece în străinătate și să nu se mai întoarcă, cei rămași nu s-au mulțumit doar cu socotirea celor dintâi drept morți, ci au pornit să transforme, temeinic, cam tot ce-i mai lega de conviețuirea de altădată. În timp, schimbările aveau să distrugă dorul – element esențial, formator și hrănitor al sufletului balcanic – iar o întreagă construcție sufletească avea să se vadă obligată să se salveze în texte literare, sau memoroalistice. Longevitatea acestor texte pare acum discutabilă, deoarece tinerele generații trăiesc mai mult în spațiul virtual, decât în cel textual și de departe preferă clișeele globale și o rețea întreagă de pseudo- (- proverbe, - cunoștințe, - metafore, - literatură etc.). Ca de obicei, năpasta nu a început de curând, iar descifrarea ei nu știu cât poate ajuta la îndreptarea lucrurilor. Căci nu e suficient să refaci o țară (inclusiv din punct de vedere textual), dacă nu ai și un popor capabil s-o locuiască. Cititorul nu realizează că, de-a lungil timpului, a făcut un pact tacit cu așa numitul mers al lucrurilor, tratându-l cel mai des ca pe un soi de rațiune de stat, și acum culege, prin urmași, roadele unei culturi literare și artistice cel puțin deformate.
În cheie imagologică, e greu de afirmat că, de fapt, a fost vorba de un război nedeclarat al unui spațiu cultural treptat (auto)golit de energii și inovații împotriva unuia considerat barbar, înapoiat, sărac și capabil doar de slugărnicie. Occidentul nu a vrut să accepte că Răsăritul este geamănul său încercat de istorie, dar îmbogățit cu har după fiecare traumă de încheiere a unui ciclu utopic, de la comunism la demoncrație. Occidentul nici astăzi nu acceptă că vechile comuniuni sunt suficiente pentru a restabili echilibrul antichității, dar se răzbună dacă sunt exploatate nedrept, după principiul „eu îti dau pâine doar ca să nu mori – tu îmi dai energii, cel puțin ca să-ţi rămân stăpân”.
Literatura albaneză a secolului XX a fost un exemplu desăvârșit pentru a ilustra jocul nemilos al spațiului cultural occidental. Înainte de apariția realismului socialist, dar și după căderea de iure a legilor acestuia, despre literatura de expresie albaneză se știau din ce în ce mai puține lucruri, iar cele știute erau inexacte și tendențioase. Vechimea limbii albaneze și greutățile de a traduce texte fundamentale din ea au fost folosite ca niște argumente de natură cvasi-mistică pentru a ascunde disprețul geopolitic față de viața albaneză în general. Exponenții autentici (adesea neoficiali) ai literaturii albaneze, au acceptat situația impusă ca pe un exercițiu pe viața de smerenie și nu am găsit nicăieri în operele sau în textele lor vreo revoltă care să-i reveleze cititorului sau cercetătorului că, de fapt, este vorba de o umilință exercitată de oameni, nu de soartă. Mulți dintre ei au suferit în tăcere nu doar marginalizarea și condamnarea la tăcere, ci și execuțiile civice, in și post mortem, închisoarea, surghiunul, uitarea oficială. Și bineînțeles, în materia (nu spiritul) globalizării, orice este oficial tinde să se transforme în natural, alungând toate altrenativele. E ca și cum un scriitor genial să fie egal cu unul mediocru doar pentru că amândoi oficial sunt scriitori.
Ceea ce m-a emoționat profund de când am început să scriu despre viețile și operele unor autori de expresie albaneză – și de valoare universală – a fost modul cum au folosit insomnia produsă de scris în fața „destinului” potrivnic. Este acea insomnie pe care deseori o numim inspirație, neliniște înaltă și înălțătoare, luptă lăuntrică și mută cu starea lucrurilor, cu configurația rețelei de uniformizare, cu invidia în toate expresiile ei, inclusiv a celei din propria limbă (decâzând din metaforă în urbanism) și din propriul sânge (care devine din ce în ce mai neutru) și din propria patrie (care, obligată să distrugă dorul, se mută în Text).
Grație acestei insomnii, o întreagă lume albaneză, inconfundabilă – deși cu rădăcini în Europa de odinioară și textuală – trăiește, uimește, întristează, trezește stări și amintiri scumpe, din copilăriile tuturor cititorilor, indiferent de limba lor maternă, fără a cere nimic în schimb, cu atât mai puțin glorie postumă sau viitoare.
Nota autorului: Materialele acestui volum sunt exprimate în cheie metaforică şi trebuie citite cu aceeaşi cheie, sau cu una asemănătoare.
Meta-morphosis sau Privind înapoi cu inima
"Şi iarăşi poate sculpta cineva în lemn un porumbel,
dar atunci când este privit la microscop,
să apară ca o şopârlă”.
Sf. Paisie Aghioritul
”O viață pur individuală este oarbă și atee. Am pierdut umanitatea
pentru că am devenit solitari”.
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae
(Rugăciunea lui Iisus și experiența Duhului Sfânt)
Avalanşa
informaţiilor de astăzi – majoritatea reclame ce slăvesc tot ceea ce se
descompune rapid şi oferă o fericire multiplă sau chiar totală, spălând
creierul în aşa măsură, încât omul să nu caute decât acest gen de fericire –
inoculează impresia că lumea n-a mai fost vreodată atât de spaţioasă,
accesibilă, dăruită spre cizelare şi stăpânire. De fapt, astfel se ascunde
micşorarea ei continuă, din ce în ce mai sufocantă. Concentrat asupra unei
singure fericiri potenţiale, ce poate fi achitată în rate nedezvăluite,
cumpărată sau doar cumpărată, omul conştientizează şi, în acelaşi timp refuză
să accepte vremelnicia elementelor fericirii sus menţionate. Supunându-se unei
căutări ce consumă incomparabil mai multe energii şi timp, decât procesul
regăsirii de sine, omul şi-a împărţit atributele şi darurile cu protezele pe
care le-a confecţionat pentru a-şi spori confortul şi pentru a câştiga timp. Şi
totuşi, el are din ce în ce mai puţin timp de gândire, din ce în ce mai puţin
spaţiu pentru a-şi ocroti luciditatea şi din ce în ce mai mult timp dizolvat în
spaţiu şi invers unde/când se integrează treptat şi când/unde se dezintegrează
de propriul suflet. Mistic vorbind, globalizarea este ultima fază a unui război
desfăşurat între om şi propria dimensiune cotidiană, întru visul de a stăpâni
realitatea, un război pierdut din clipa în care omul i-a acordat mai multă
încredere entităţii ajutătoare (protezei, produsului) decât lui însuşi. Mutarea
încrederii reprezintă invariabil şi mutarea puterii. Astfel, omul susţine şi se
alege cu o sclavie treptată ce-l duce la pierderea codurilor de descifrare a
realităţii, îl izolează şi îi impune acea spaimă existenţială care anihilează
simţirea, el ajungând nu doar să se supună entităţii ajutătoare, ci şi a semăna
din ce în ce mai fatal cu ea. În acest context, globalizare completă înseamnă
identificarea entităţii umane cu cea materială, un fel de domnie a materiei.
Ţinta
mistică a unei profesii
Într-un
cadru ideal, când o profesie îşi atinge desăvârşirea, ar trebui să dispară.
Misiunea ei este îndeplinită, încercările pe care le învingea se transformă în
soluţii verificabile, iar cei care o slujeau sunt obligaţi să se reprofileze.
Rămăşiţele unei lumi întregi sunt capturate şi conservate de muzeal, astăzi
servind nu atât la păstrarea memoriei colective, încât la rafinarea exotismului
uman care deseori nu depăşeşte interesele turismului.
Istoria dovedeşte că
Moartea şi Frumuseţea ţin într-un mod mai aparte la albanezi. Oameni mereu
foarte tineri, vorbind şi slujind o limbă străveche, cu o istorie şi soartă
deseori inimaginabil de crunte, albanezii nu-şi permit luxul de-a trăi în
genunchi, deşi modernitatea s-a străduit să le dea numeroase lecţii de
smerenie. În timp, poate încă de pe vremea când se numeau iliri şi când
retragerea în munţi i-a ferit de latinizare, grecizare, turcizare sau
slavizare, ei şi-au dat seama de cel puţin două lucruri fundamentale şi anume:
că trăiesc pe unul dintre cele mai frumoase tărâmuri ce poate cuprinde privirea
(şi logic zona va trezi puternic lăcomia străinilor) şi că, într-o asemenea
frumuseţe nu prea e firesc să trăieşti mult. Poate din această cauză, întâlnirea
cu Frumuseţea sau cu întruchipările ei – Zânele sau Orele Munţilor – poate fi
binecuvântată, dar mai ales fatală. De obicei, cine e ales să vadă Frumuseţea, este ori
mântuit, absolvit de păcate, nemurit, ori transformat în stâncă.
Numeroasele războaie,
exodurile şi diferitele calamităţi spirituale năvălite peste ei, i-au întărit
pe albanezi şi i-au pregătit să se comporte cu o demnitate deja proverbială
faţă de Moarte. Îşi înfruntau în tăcere supremă chinurile, sărăcia, foametea, dorurile,
iernile lungi ale Alpilor, pe urmă coborau ca nişte fantome prin oraşe,
împărţeau diamante din înţelepciunea (aş zice chiar mistica originală)
purificată în singurătate, şi dispăreau iar în înălţimi. E emoţionant să-i
descoperi printre paginile uluite de admiraţie ale diferiţilor călători
străini, îmbrăcaţi în costumele populare, în alb, negru şi roşu, cu puşca pe
umăr, cu pistolul în brâu şi cu tăcerea cât o lume pe cap. Se poate spune că nu-şi luau lumea pe cap, ci
tăcerea. Armele erau atât de bine îngrijite şi înfrumuseţate, încât nu există
niciun strop de metaforă în a spune că albanezii au făcut din moarte o
artă. Şi probabil pentru a reflecta într-un fel procesul tainic mai sus
menţionat, purtau în jurul capului un cearşaf alb ca zăpada numit qefin şi
care nu era decât sicriul lor. Era cumplit pentru un albanez să fie găsit mort
fără sicriu pe el. Trecătorul care dădea de un cadavru pe stradă era şi el
ajutat, din lumea cealaltă, să îndeplinească actul înmormântării. Era suficient
să deschidă o groapă, să pună corpul neînsufleţit în ea, să-l acopere şi să i
pună doar o piatră deasupra. Pe urmă, un uimitor mecanism al muntenilor se
punea în mişcare şi izbutea să-l găsească pe cel mort.
Dar nu doar qefin-ul
a apărut în Alpii Albaniei, ci, mai întâi Eposul. Zeci de mii de versuri,
întrepătrunse şi legate precum atomii în structura unui cristal invizibil şi
uriaş – altfel e imposibil să explici lumina orbitoare ce se cuibăreşte în
cititor (ascultător) odată cu versurile. Personajele cântecelor epice sunt
eroi, fiinţe legendare, ce se nasc, trăiesc pentru onoare şi mor exact
ca şi cum s-ar naşte pentru a doua sau întâia oară. Curajoşi şi oneşti
ca în basme, aceşti eroi au fost simpli ţărani şi au rămas la fel, doar că
viaţa a decăzut, poate şi pentru a-i face puţin incredibili. Nu doar vitejiile
lor sunt impresionante, ci mai ales calmul, înţelepciunea, pragmatismul învăţat
poate direct de la Moarte. Vitejii eposului albanez cunosc bine jocurile
soartei şi se străduiesc în acelaşi timp să nu devină mercenari ai ei, dar nici
s-o supere într-atât, încât răzbunarea soartei să cadă groaznic asupra
strănepoţilor. De atunci circulă în limba albaneză proverbul „Na ndjek
plumbi gropave” care, într-o traducere aproximativă, înseamnă „Ne
urmăreşte glonţul chiar în gropile în care ne-am ascunde”.
Proverbiala frază a lui Brâncuşi: “Sculpturile mele sunt chiar şi pentru orbi”, nu ascunde niciun paradox. Operele lui, datorită unei munci de sclav şi unei asceze spiritualizante ce înlesnesc detaşarea totală a artistului de lumea accidentelor şi a asociaţiunilor efemere (cotidianul), ducând un număr restrâns de teme până la perfecţiune - aidoma artei populare sau religiei - se adresează în primul rând privirii lăuntrice a fiinţei umane şi nu unui ochi elitist, izolat în teoretizări sterile şi argumente doar estetice.
Sculpturile lui Brâncuşi devin independente de tot ceea ce e insuportabil de pământesc şi închis transcendentului, şi comunică direct cu fiinţele iniţiate din naştere, sau, mai exact: renăscute în Duh. Nu este vorba despre copii, ci despre copilul din fiecare om. Nu întâmplător Brîncuşi credea că atunci “Când nu mai suntem copii, suntem deja morţi”.
Oul, Leda, Muza adormită, Domnişoara Pogany, Sărutul, Măiastra, Cocoşii, Nou născut, Cuminţenia pământului, Poarta sărutului, Masa tăcerii, Coloana fără sfârşit şi altele nu reprezintă o şcoală, un curent anume în sculptura mondială, ci un drum unic, anevoios, dar şi răsplătit pe măsură, drum ce include începutul şi pe cel din urmă capăt al concepţiei de Sculptură. Concepţia respectivă poate fi luată şi ca un fel de creaţie alternativă, în timp ce Dumnezeu i-a permis „Prinţului-ţăran” Brâncuşi să adauge elemente noi în cadrul universului.
S-a scris și vorbit mult despre legăturile artei brâncuşiene cu arta populară românească şi cu cea balcanică în general. Reluarea unor motive-cheie ale sculpturii (ale cioplitului în lemn, mai ales) balcanice, cum ar fi motivul porţii, al şurubului, al spiralei, al torsadei,al sursei luminii (exterioare sau lăuntrice), dar şi cultul faţă de soclu şi de modul cum trebuie expusă o lucrare, de fapt: ce loc are o sculptură în realitatea totală, nu în cea fragmentată și uneori descompusă de păreri și opinii – ca să poată fi privită în Duh – sunt completate de ţelul lui Brâncuşi de a esenţializa formele.
Potrivit studiilor de referinţă – revelatorii sunt şi volumele alcătuite de Prof. dr. Victor Crăciun, unul de interviuri preţioase cu mari sculptori şi brâncuşologi, celălalt oferindu-ne descifrările interesante ale lui Vlaicu Ionescu, iar al treilea dedicat centenarului ”Măiastrei” – opera lui Brâncuşi a parcurs două etape principale: de la sculptura clasică, prin cea ‘neagră’ (în armonie cu viziunea artistică şi / sau totemică a popoarelor africane) şi hindusă, până la un fel de înviere, universalizare a artei populare balcanice.
Este ştiut faptul că arta populară balcanică, în domeniul sculpturii nu descoperă privirii generaţiilor forme naturale geometrizate, ci unele idei-forme, idei care izbutesc, cu mijlocirea lemnului şi a pietrei să manifeste parţial Transcendentul. Parţial, în sensul pregătirii treptate a privitorului de a cuprinde esenţa sau esenţele. Oricât de straniu ar suna, creatorul popular nu se concentrează asupra naturii, dacă aceasta nu reprezintă cu claritate Transcendentul sau nu este parte integrantă a sufletului omenesc. Natura poate fi decorativă şi liniştitoare, dar nu şi înălţătoare, în lipsa esenţelor, aşa cum un peisaj plăcut, reconfortant, nu depăşeşte mimesis-ul, dacă nu poate fi descifrat de pe poziţia Sufletului.
Strâns legate de capodoperele Marelui Anonim, alias poporul, (capod)operele lui Brâncuşi stau vii şi suspendate exact între acest Transcendent şi manifestarea Lui. Pentru cine are ochi sau înaltă orbire să vadă manifestările sunt mai complete, mai simple, la fel de intraductibile. Impactul lor are aproape puterea conjuncturilor şi a configuraţiilor pe care le simplificăm prin definiţia de Destin, Soartă etc. Este o simplitate superioară ce pare extrem de complicată pentru omul cotidian, subjugat de vremelnicie. Aici cred că se manifestă şi genialitatea viziunii sculpturii populare: într-o omenire din ce în ce mai obosită şi chiar scârbită de domnia mărunţişului, a minimalizării şi a personalizării ce ascund disperarea, orgoliul rănit şi mai ales pierderea identităţii, Anonimul își eliberează creaţia de tot ceea ce trece şi ne înfăţişează doar ceea ce rămâne. El ştie că omul va fi mereu însetat și va râvni – deşi nu mereu la fel și nici cu aceeași disperare – după esenţe. Mintea creatorului popular, iluminată de credinţa care aduce simplitate, dar şi de anonimat, s-a străduit mereu să surclaseze sau chiar să sfinţească învelişul (materia) prin scoaterea esenţei din el. Căci este mereu un spirit ce însufleţeşte obiectul, iar spiritul acela are şi o formă. Pe bună dreptate, marii monahi ai ortodoxiei insistau că sărăcie nu este sărăcia, ci lipsa de formă a sufletului. Forma superioară a sufletului învelit de obiectul artistic poate fi văzută doar de la înălţimile spirituale atinse de coborârea minţii în inimă, de trezvia și îndumnezeirea treptată a omului, a cărui privire s-a eliberat de jocul pătimaş şi devorator al diferenţelor dintre lucruri şi fiinţe. Dincolo de acele diferenţe, unii care deja au văzut şi sculpturi ale lui Brâncuşi se pot bucura la nesfârşit, primiţi în timpul liturgic, de miracolul Creaţiei lui Dumnezeu. Din acest unghi de vedere, comuniunile, elementele asemănătoare, viziunile îngemănate şi orice altă legătură artistică şi estetică între artişti din epoci şi spaţii istorico-geografice diferite par şi sunt nu doar posibile, ci şi cât se poate de fireşti. ”Perceperea lucrurilor sensibile este proprie oricui, chiar şi regnului animal, afirmă Calist şi Ignatie Xantopol în „Metoda sau cele 100 de capete” din Filocalia. Cunoştinţa unor principii raţionale este mai subtilă, căci implică o putere de abstragere de la lucrurile sensibile şi de la multitudinea lor. Dar credinţa este mai subtilă şi decât această cunoştinţă, căci surprinde indefinitul, care e forma realităţii celei mai înalte, sau a persoanei. Cine poate defini persoana cuiva, nesfârşită în manifestările ei mereu noi şi surprinzătoare? Ea nu poate fi nicidecum cuprinsă în definiţiile exacte ale cunoaşterii raţionale, cu atât mai mult, cine poate defini experienţa prezenţei şi lucrării Persoanei supreme a lui Dumnezeu? Credinţa este modul de sesizare a celor mai subtile realităţi, fiind ea însăşi cel mai subtil mod de cunoaştere. Căci numai credinţei i se dezvăluie persoana celuilalt, care nu vrea să fie redusă la obiect şi nu poate fi redusă la obiect”.
Fragmentele manifestărilor Persoanei, pe care Brâncuşi le consideră ‘noi’, nemaivăzute, întruchipări ale unor energii imense care stăpânesc realitatea fie și doar prin reflectarea discretă a bucuriei primordiale, pot fi văzute, vizualizate, dar mai ales privite doar din interior. Ele nu pot fi palpabile în întregime, deoarece nu oferă simţului atingerii decât esenţa-rădăcină. Astfel ideea-formă trăieşte parţial în realitatea terestră, parţial în cea metafizică. Nu poate fi vorba de un primitivism sau de o viziune copilărească asupra universului, ci despre o ‘laconizare’ extremă, armonioasă, a formelor. Dovadă stau ochii deschişi pe dinăuntru ai Muzei adormite, cosmoidul care devine lume, al Oului, vibraţia Sărutului, ţipătul-zbor al Cocoşilor, măreţia plină de pace şi angoase învinse a Păsării măiestre, liniştea plină de răspunsuri fără întrebări a Mesei tăcerii şi a Cuminţeniei pământului şi altele. A se vedea asemănarea unor capodopere brâncuşiene cu “Gânditorul de la Hamangia” și cu alte sculpturi străvechi, de piatră sau lut, descoperite în ţările balcanice din jurul României.
Se pot spune multe şi despre motivul suveran al coloanei, ridicată în mod cu totul original, întru puterea Numărului de Aur şi a tainelor Artei Regale, de Prinţul-ţăran care şi-a dat duhul la Paris, în atelierul său din Rue Impasse Ronsain - astăzi loc de pelerinaj. Una dintre ultimele sale dorinţe a fost să aibă deasupra capului o sferă iluminată din interior, la care să se uite cu ultimele sale priviri, poate pentru a-şi scoate dorul de planeta noastră, pe care într-adevăr o îmbogăţise cu câteva forme atemporale şi noi, forme care pot fi văzute chiar şi de orbi.
Synopsis
