Abstract
The evolution of Albanian theatre
between 1944 and 1990 mirrors the deformation and even unnatural extraction of
Eastern societies’ conflicts from plays and performances. Simultaneously with
the establishment of the so-called dictatorship of the proletariat, to
these societies were imposed the method of socialist realism. According to
documents and testimonies, for four decades, the pressure on theatre in Albania
has been harsher than in any other totalitarian society. Authors and directors
who did not conform to the theses of socialist realism (cyclically taken to
extremes by single-party directives) were sentenced to prison or deported. It
can be said that, between 1944 and 1990, the Albanian theatre was moved away
and isolated at a destructive distance from the tragedies the general public
was going through. The real theatre of the Albanian society in the late 1980s
took place outside the performance halls, proving as never before the
expression life is theatre and theatre is
life.
Abstract
Evoluția teatrului
albanez în perioada 1944-1990 oglindește deformarea și chiar extragerea
nefirească a conflictelor societăților răsăritene din texte și spectacole.
Acestor societăți, simultan cu instaurarea dictaturii numită a proletariatului, le-a fost impusă și
metoda realismului socialist. Potrivit documentelor și mărturiilor, timp de
patru decenii, în nicio altă societate sub dictatură presiunea asupra teatrului
nu a fost atât de dură ca în Albania. Autorii și regizorii care nu se conformau
tezelor realismului socialist (duse ciclic in extremis de directivele
partidului unic) au fost condamnați la închisoare sau deportați.
Se poate afirma
că, în perioada 1944-1990, teatrul albanez a fost mutat și izolat la o distanță
distrugătoare de la tragediile prin care trecea publicul larg.
Uneori prea
socialist pentru a fi realist, alteori prea realist pentru a servi realmente
originalul socialism albanez, teatrul perioadei respective a obligat autorii,
regizorii, actorii și publicul să dezvolte o stare deprimantă de prefăcătorie,
pe care mulți au ajuns să o creadă drept realitate și nu auto-ficțiune impusă
și hrănită de instinctul supraviețuirii. Și deoarece dovezile certe ale
decăderii regimului totalitarist nu puteau fi ocolite nici chiar de
necuvântătoare, teatrul adevărat al societății albaneze la sfârșitul anilor '80
s-a înfăptuit în afara sălilor de spectacole, adeverind ca niciodată mai
înainte expresia viața este teatru și
teatrul – viață.
Teatru albanez;
realism socialist; cenzură; propagandă
***
Fragment:
”Plafonarea umorului firesc este strâns legată de conformarea unei comunități. Se poate observa chiar o bucurie patetică, stranie, de a se conforma, de a adopta limba de lemn, a comunităților mici și greu încercate de istorie. Conformismul inoculează convingerea că este singura posibilitate de a menține și spori siguranța. În mod paradoxal, perioadele de supunere / conformare inumană sunt și cele în care o comunitate, recitând ce i se spune și impune, pare a nu face politică, în timp ce se anihilează, lăsând totul pe seama politicienilor. Se găsește în aceste perioade și un soi de frondă a popoarelor mici prin zelul nemăsurat în a se supune unor directive globale, cum este și cazul aplicării de către dictatura albaneză a tezelor jdanoviste.
Un aspect demn de aprofundat al destinului umorului în teatrul albanez – tragic în neputința de a se dezvolta normal și nefast ca impact asupra publicului – îl reprezintă treptele prin care a fost obligat să treacă până la aneantizare. Am denumit întregul fenomen – de altfel antiuman – drept sindromul concedierii bufonului. Niciun personaj nu mai evidențiază lipsuri sau probleme reale ale societății albaneze, nu mai critică decât vicii abstracte, preponderent ideologice sau moștenite din trecutul întunecat, exagerate de către putere până la transformarea lor într-un soi de dușman comun. Rațiunea, luciditatea și umorul deschizător de ochi ale bufonului dispar. Umorul este făcut de personajele pozitive, pe seama celor negative, iar acestea din urmă, ca să pară mai inerte decât cele pozitive, nu au deloc umor, nici măcar involuntar” (…)