Recitesc în gând poeziile frânte rostite la reîntâlnire, golite de sobrietatea momentului. Mutate de acolo, devin toate clișee și mi se pare că le-am scos sau mi-au ieșit din gură ca și cum mă chinuiam să vând ceva, poate pe mine însumi (sau pe vreunul dintre frații gemeni, siamezi etc.). Nu scriam ca să trăiesc, ci trăiam ca să scriu – din acest motiv, ceea ce rosteam de la o vreme mi se părea din ce în ce mai lipsită de importanță. Altfel, ar însemna că singurătatea nu-mi este Casă. Dar am spus de la început că eu nu suferisem cumplit sub dictatură, iar deseori suferința este răsplata. Suferința ne ocrotește de ceva cu mult mai grav și în mare parte necunoscut, ci doar bănuit, adulmecat, imaginat. E ca atunci când suferim de-a lungul unei călătorii, fără a știi că orice întârziere, durere, nemulțumire, între timp, îi disperă pe unui care așteaptă să te omoare.