(O scurtă privire asupra privirii lui Max Blecher)*
În Parisul
anului 1928, când majoritatea tinerilor veniți din toată lumea umblă să
întâlnească dragostea, tânărului evreu din România, Max Blecher[1],
care tocmai începuse să pășească printre tainele medicinii, îi fixează
întâlnire însăși Moartea. El știa că toți fără excepție sunt bineveniți, dar în cazul lui, cel puțin
după spusele medicilor – care au o ascuțită relație love & hate cu miracolele – Moartea a și ajuns la locul
întâlnirii, și acest loc se află tocmai în și în jurul coloanei vertebrale a
tânărului, ca în loc de măduvă și oase. Vertebrele acelei coloane seamănă acum
mai mult ca niciodată cu cercurile trunchiurilor tăiate, în care bătrânele din
Balcani tălmăcesc destinul.
Anunțul îi
vine băiatului întru frumusețile revelatorii ale Parisului, unde moartea pare
atât de dificilă, la granița imposibilului – de aici și convingerea că nu vei
muri vreodată. Elanul vieții pariziene îi conferă Morții o prezență perfect
egală: ea este la fel de ușoară, lipsită de regrete, ca o tuse sau încheiere de
dans, cât și cumplită, inumană, ”imposibilă”. Mai ales pentru băiatul care
poposise la Paris să devină doctor și se trezește pacient fără speranță.
Năpasta amintește de o deschidere fulgerătoare a ochilor, cu pleoapele care se măresc dincolo de orice închipuire, ca pentru a înghiți tot universul, căci un univers pe care îl porți în tine n-are cum să te dea afară. Năpasta îi clarifică și esența de multiplu exilant. S-a născut exilant datorită originilor; și-a petrecut copilăria și prima tinerețe într-un alt mic oraș românesc; s-a mutat la Paris ca să devină medic – iar acum află că este ales să migreze în tărâmul străveziu ce poate fi numit ”Întâlnirea exactă cu Moartea”. Exactitatea (lucrurilor, a întâmplărilor, a oamenilor, ca forme, sensuri, roluri, în paralel cu neputința limbii) începe să se transforme în cuvântul-cheie și în cheia cu care tânărul va deschide porțile metaforelor în proză și poezie.
Cu naturalețea
unui scriitor care într-adevăr vine dintr-un cu totul alt spațiu de vedere a
lumii și mai ales de exilarea (și traducerea) ei din prezent înspre
hârtie, tânărul începe simultan să moară și să scrie.
Până la 31
mai 1938, când se va întoarce în spațiul din care venise, cu un ritm uluitor,
el mai des va scrie, decât va muri, va trăi mai mult decât va scrie, se va traduce inclusiv el, întreg – într-un
sens greu de asimilat și pentru poezie – în cărțile pe care le va lăsa în urmă.
Cărțile lui vor umbla de la un cititor la altul, din română în alte limbi, ca întruchipări suprem al întâmplărilor care se scurg de la fixarea întâlnirii de către Moarte la întâlnirea însăși.
Primul volum
al așteptării Întâlnirii se intitulează Corp
transparent (1934) și, ca la majoritatea confraților care nu știu când vor
părăsi această lume, iese în versuri. Capacitatea rară a tânărului de a vedea
dincolo de scoarța (pânza, haina, coperta) corpurilor și a lucrurilor, cred că
este cumva legată de copilăria sa timpurie, familia Blecher având o fabrică
(unii zic doar un magazin) de
sticlărie, porțelanuri și cristale fine. De aceea mi se pare că, în literatura
pe care o scrie, limba este înainte de toate Privire. O privire ce nu insistă
deloc să subjuge privirea cititorului, dar care se trezește din lăuntrul
acestuia și ajută din umbră ca lucrurile să devină cât mai transparente, spre
a-și descoperi și etala singure, chiar cu o anumită plăcere, propria esență.
Critica vorbește despre o sensibilitate maladivă; de fapt, este o sensibilitate ieșită din canoane, deseori șocantă, de autor care are multe de spus, dar care știe, de asemenea că nu are timp să spună cât vrea, nu poate fi auzit de oricine și care este ales să creeze în umbră. O umbră pe care și-ar fi visat-o, tardiv deja, orice scriitor care crede că, pentru marea literatură, tot ce se mișcă este neapărat și vie și merită să intre în cărți.
Urmează
cartea multiplă – fiindcă este și nu este roman, jurnal, poem în proză,
corespondență nu cu vreun cititor, cu vreun prezent, viitor sau cu vreun spațiu
definibil, ci un fel de monolog-trăire a vederii, rostit și scris singur (în
sensul a vorbi singur), prezentat
poate însăși Morții: Întâmplări în
irealitatea imediată (1936).
O carte care este mai mult decât literatură și cu puțin mai puțin decât viață (cu atât mai puțin moarte). Frânturile unei lumi ce pare născocită, reconstruită cu grija unui maestru sticlar, de dragul vreunei idei sau intuiții literare, dar care-și continuă existența deseori lipsită de orice noutate în afara lentei îmbătrâniri a locuitorilor, a morții lor, a înmormântărilor, priveghiurilor, bâlciurilor, zonelor blestemate, pivnițelor, animalelor tăiate prin târg, căldurii sufocante, iernilor și mai ales noroiului cărora puterea uluitoare de observație a tânărului așteptat la întâlnire de Moarte le dezvăluie o dimensiune până atunci necunoscută. Noroiul ca esență și expresie a tot ceea ce se naște, moare, se uită. prezent și în realitate, și în vis, și în irealitate, și în orice materie posibilă, la fel ca în golurile din interiorul materiei, unde aerul, cu volumul său, reprezintă partea invizibilă a lumii. Blecher își închipuie tangențial cum ar fi fost această lume, dacă aerul, mulat după modelele scoase din obiectele de ghips, de exemplu, ar fi înlocuit obiectele vizibile, aflate în starea lor cunoscută – și vice-versa. La aceasta graniță, obiectele (lucrurile) apar ca niște ființe vii, între ființe vii care se cred vii, dar care sunt mai puțin vii decât lucrurile, și poate au o fantezie și un umor mai sărăcăcioase decât lucrurile. Ființe (uneori doar vietăți) care vor să aibă longevitatea lucrurilor – și lucruri care nu acceptă să fie prezente undeva, împrumutând limba(jul) ființelor. Diferența se află nu atât în rolul lucrurilor și al oamenilor, ci la faptul că lucrurile trăiesc mai mult și devin din ce în ce mai neînțelese pentru oameni. Un vârtej de observații pe care mulți autori le-au intuit sau le-a trăit, dar pe care foarte puțini au avut darul, nu atât curajul, să le treacă prin sita nemiloase, la prima vedere oarbă, a nemuririi literare – și încă mai puțini au reușit.
Ca pentru a nu pleca cu mâna goală din întâlnirea fixată la Paris, Moartea (mascată ca o viață de zi cu zi), îi permite tânărului spații din ce în ce mai înguste de mișcare. Boala cunoscută drept Morbul lui Pott, tuberculoasă osoasă, care spulberă treptat coloana vertebrală și cauzează dureri suportabile doar grație scrisului și unor ieșiri din trup, îl obligă să-și petreacă majoritatea timpului în pat. Scrie pe o măsuță de lemn sprijinită pe genunchi. După ce îl întâlnește în orașul Roman, celălalt mare autor, Mihail Sebastian[2], notează în jurnal:
Voi mai avea vreodată curajul să mă vait de ceva? Voi mai avea neruşinarea să am capricii, indispoziţii, enervări?… El trăieşte în intimitate cu moartea. Nu cu o moarte abstractă, nebuloasă, cu termen lung. E moartea lui, precisă, definită, cunoscută în detalii, ca un obiect. Ce îi dă curajul să trăiască? Ce îl susţine? Nu e nici măcar disperat.
Uimiți sunt și nu mai puțini alți confrați di România, Franța și alte țări, dar naturalețea
lui Max Blecher, conștiința înaltă, umorul aproape transparent, a cărui putere
crește cu cât mai dificil poate fi descris, devotamentul literar, corespondența
cu nume sonore ale literelor europene și românești, în niciun caz nu permit ca
valoarea literară a cărților sale să fie umflată datorită duioșiei sau
compasiunii. Tânărul așteaptă să meargă la întâlnire cu însăși Moartea: aceasta
depășește și încremenește orice părere de rău sau milă din partea altora, mai
ales fiindcă Europa oficială pășește cu pași încrâncenați, ocolind cu ochii
închiși, dar exactă, cadavre
singuratice sau gropi comune, spre convingerea că pe lumea asta numai alții, de
obicei cei care nu sunt de partea noastră, mor.
În așteptarea întâlnirii cu Moartea, aflat într-un oraș ce nu dă
vreun semn că va străluci pe harta literară cel puțin europeană, folosind o
limbă vorbită de peste douăzeci de milioane de oameni, dar pe care mentalitatea
literară oficială o pomenește doar ca pe una ”mică”, ”periferică”, ”auxiliară”,
”complementară”, scriitorul evreu al limbii române, Max Blecher, se luptă
neîntrerupt cu o realitate ce poartă și înmulțește cam toate încercările unei
boli, împotriva căreia el are un singur leac: scrisul.
Cu sau fără vreun scop înainte gândit, literatura lui Blecher
deschide un drum necunoscut și inconfundabil, uimitor și longeviv, lângă
cărările deschise sau continuate între timp de un Panait Istrati (în franceză),
Mitrush Kuteli și Ernest Koliqi (în albaneză), Nikos Kazantzakis (în greacă),
Ivo Andrić și Miloš Crnjanski (în limbi slave), Albert Camus și Jean-Paul
Sartre (în franceză), dar îndeosebi de Franz Kafka (în germană) și Bruno Shultz
(în poloneză), cu care este legat nu doar prin sângele și unghiul din care
descifrează realitățile[3],
ci și printr-o extraordinară tradiție narativă.
Conform unor autorități în domeniu, câțiva dintre pașii pe care
Blecher îi face în scris, preced existențialismul și unele școli literare
renumite.[4]
Tot Mihail Sebastian este primul care scrie despre inovația privirii lui Blecher:[5]
Rareori certitudinea de a mă afla în faţa unui scriitor de vocaţie a fost mai directă decât la lectura cărţii acestui tânăr debutant. […] Blecher începe în scrisul său ceva nou, deschide o lume de senzaţii, imagini şi gânduri cu desăvârşire diferenţiate. De la primele pagini eşti prins într-un peisaj sufletesc pe care îl simţi pentru prima dată adus la lumină. […] calităţile literare ale lui M. Blecher sunt excepţionale. […] Ce este tulburător în scrisul lui Blecher este extrema sa luciditate. Nu se poate aliaj mai straniu decât această simţire fabuloasă şi această inteligenţă analitică.
Într-adevăr, din fericire, critica română a vremii nu confundă
valorile literare cu suferințele unui autor, dar timpul care se scurge de la
apariția cărților lui Blecher până la descoperirea
lui nu este neglijabil, deși, din multe puncte de vedere, nu dăunează ierarhiei
perene a literaturii (hotărâtă veșnic de scriitori
înnăscuți, care au timp la nesfârșit) . Oricum, dincolo de orice amărăciune
tardivă sau prefăcută, deoarece exactitatea cu care acționează istoria
literaturii încă nu s-a schimbat, trebui spus că evoluția operei lui Blecher
amintește de o expresie cel puțin revelatorie a umorului românesc: primul în Europa, al doilea în sat.
Opera lui Blecher repune în circulație adevărul conform căruia literatura
superioară și longevivă iese din ciocnirile deseori tragice din lăuntrul unei
umbre aflată în colțul sau complet în afara atenției oficiale, din frecușurile,
planurile sau programele vremelnice. Ea deseori scânteiază și se naște în
straturi la fel de invizibile și transparente (în sens negativ) pentru lăcomia mainstream-ului, și în limbi
”periferice”. Din acea clipă, capodoperele necunoscute își urmează
drumul de a-și găsi cititorii încă nenăscuți sau temporar ținuți ostatici de
psihozele trecătoare, subjugând timpul propriului ritm lăuntric. Capodoperele
așteaptă la întâlnire ”ca Moartea”[6]
– și nici un cititor devotat nu scapă.
Desigur,
concentrarea lui Blecher asupra literaturii în care deocamdată n-are nici
precursori, nici discipoli, nici urmași, depășește orice nevoie, firească sau
de forța obiceiului, de faimă. El este un scriitor viu, își așteaptă întâlnirea cu Moartea – și această așteptare, ca
o inspirație rarisimă, nu duce lipsă de niciun soi de glorie literară sau
extraliterară. În asemenea condiții, boala îl face liber și intangibil. Îl
crește cât să învețe că scriitorii cu adevărat irepetabili, deschizători de
drumuri, nu se plâng și mai ales nu vorbesc în numele altora, fie aceștia
scriitori, personaje sau cititori.
Așteptarea Întâlnirii îi ține vie mirarea de copil, îi ascute nobila mânie de geniu și îi îmbogățește duioșia de frate mai mare care a trecut prin valuri deseori de otravă și care pur și simplu (îți) povestește cum te poți salva, dacă această salvare ajută viața sufletului, cum să nu te predai, cum să nu migrezi acolo unde ești tu însuți, dar care, chiar de este gata să se arunce în foc pentru tine, nu pune mâna în foc că te poți salva definitiv. El este privire și voce – și n-are niciun strop de demiurgic în scrieri. De aceea se distinge prin fireasca și neschimbata insistență de a nu judeca și a nu da sfaturi. Pare a vorbi singur, dar ți se adresează ție. Sau ți se adresează singur. Aceasta se întâmplă, poate, fiindcă acea rostire întru văz și scris vine din acel punct al spațiului în care, dacă te-ai fi aflat tu și nu el, ai fi fost extirpat într-o clipită de fulgerele destinului. Iar pe fratele Blecher îl ocrotește însăși Moartea, fiindcă nu-l vrea mort înainte de vreme.
Întâlnirea
îi mai dă timp doar pentru o carte: Inimi
cicatrizate (1937), pe când cealaltă, ultima, deja post-întâlnire, Vizuina luminată, iese de sub tipar la
București în anul 1971.[7]
Din două lumi simultan – spațiu ce poate fi denumit chiar vizuină luminată – Blecher ne încredințează o cheie cu care pot fi
deschise pentru privirile cititorilor alte straturi-uși ale materiei, înspre
esențele acestei lumi:
Este, cred, același lucru a trăi sau a visa o
întâmplare, și viața reală cea de toate zilele este tot atât de halucinantă și
stranie ca și cea a somnului. Dacă aș vrea, de exemplu, să definesc în mod
precis în ce lume scriu aceste rânduri, mi-ar fi imposibil. În somn adesea
visez poeme de fantastică frumusețe cu fraze limpezi și imagini inedite, pe
care le recitez cu aceeași siguranță cu care scriu alăturând literă lângă
literă această frază și mărturisesc că multe imagini mi-au venit în somn, iar
când m-am trezit ecoul lor persista în mine atât de clar și de insistent, încât
nu-mi rămânea decât să iau o bucată de hârtie și să le transcriu. Îmi place, de
asemenea, să cred că în lumea somnului există cel puțin o plachetă de versuri
semnată de mine, pe care oamenii adormiți o citesc în coșmar…
Cu profundă, cu deplină uluire privesc în jurul meu, și surpriza este absolut aceeași fie că țin ochii deschiși, fie că îi țin închiși..[8]
O mărturie asemănătoare, dar din perspectivă
scandinavă, se găsește și în opera lui August Strindberg.[9]
Privirea lui Blecher cred că scoate la iveală nu atât granițele subțiate și
mereu mișcătoare dintre trezie, somn și transă[10],
încât granița unde Textul Vertical, să zicem, se luptă spre a nu fi învins de
Textul Orizontal (limbajul cotidianului, al efemerului, lipsit de suficiente
valori ca să poată fi absorbit de literatură). Grație acestei priviri, lectura Întâmplărilor în irealitatea imediată
într-adevăr poate începe din orice pagină.
Cu un discurs care trebuie cunoscut și gustat în
primul rând de scriitori, cartea pe care am numit-o multiplă, lansează, printre multe altele, întrebarea:
- Dar dacă
lucrurile ar fi avut alte nume?
Iar căutarea răspunsului de către fiecare e suficientă
chiar dacă răspunsul nu s-ar găsi sau pur și simplu ar înmulți întrebările. În și din jurul acestor întrebări, ca niște întrebări și răspunsuri clare
sau încă negăsite, umblă oameni priviți sau oglindiți parcă dincolo unei
perdele: privirea lui Blecher doar îi face puțini vizibili și îi lasă să
trăiască mai departe. Ni se arată exact partea pe care n-o putem judeca a
vieților altora. Astfel participă autorul la ceea ce numește ”bizara aventură
de a fi om”.
Totul este transmis printr-un limbaj ramificat în interiorul lucrurilor, întâmplărilor și oamenilor atât de natural și fin, înconjurat de verbe care-și aleg singure timpurile, încât cuvintele nu diferă deranjant de firele invizibile care compun materia. Româna interbelică, din multe motive, extraliterare, dar și literare, era sensibil mai nobilă și mai pătrunzătoare, poate fiindcă nu intenționa să găsească capătul întâmplărilor, al lucrurilor și mai ales al oamenilor, evitând astfel orice profanare potențială a materiei artistice.
Cu puține luni înainte ca Moartea să-i dăruiască o
altă axă de privire și descriere a acestei lumi, tânărul care îndurase dureri
suportabile probabil doar de statui, după ce trecuse și peste câteva ispite de
a-și lua viața și care, în momente de deznădejde, distrusese roman în manuscris
și șaptezeci de pagini ale unui jurnal, dar încă destul de îndrăgostit de
viață, alias scris, îi spune mamei
sale:
Am trăit în 29 de ani mai mult decât alții în 100. Am călătorit, am văzut, am scris. Spune surorilor mele să-și trăiască, fără excese, dar să-și trăiască viața. Să umble pe propriile lor picioare. Să se plimbe unde sunt flori, să culeagă flori. De mine uitați. Și veți uita. E mai bine de plâns lângă un mormânt, decât de compătimit un suferind.[11]
Lectura întâmplărilor în irealitatea imediată poate începe de la orice pagină. Întrebările și răspunsurile lor repetă cu maximă discreție, cu suflare de vis, invitația ca omul, aproape complet alterat de avalanșa lucrurilor vizibile și pipăibile, să nu se micșoreze conferind o valoarea iluzorie unor idei, întâmplări și lucruri. Nu rareori, așa ceva valorează cât o capodoperă.
Vin astăzi în albaneză o carte și un autor, în a căror onoare, steagul Literaturii Superioare, dacă se poate imagina un astfel de steag, trebuie ridicat cu o prăjină mai sus.
Ardian Kycyku
București, septembrie 2024
[1] Se naște la 8 septembrie 1909 la Botoșani (spațiu
însemnat pentru cultura și arta românească și nu numai, loc unde s-au născut
Mihai Eminescu, compozitorul George Enescu, domnitorul de origine albaneză
Grigore Alexandru Gjika, pictorul Ștefan Luchian, biologul Grigore Antipa,
istoricul Nicolae Iorga, filozoful Lucien Goldmann, dramaturgul Israil
Bercovici, scriitorul Isidore Isou, lingvistul Alexandru Graur și alții),
singurul fiu al cuplului Lazăr și Bella Blecher (născută Vital). Cuplul va mai
avea două fete: Dora și Frida. Blecher și-a urmat școala primară și liceul în
orașul Roman.
[2] Mihail Sebastian (alias Iosif
Mendel Hechter, 1907-1945), prozator, dramaturg, eseist și memorialist de talie
europeană, cunoscut și larg apreciat de publicul albanez datorită comediei Steaua
fără nume, pusă în scenă cu un imens succes încă din anii ‘80 ai secolului trecut.
[3] În acest spirit se pare că și-a
scris și Alexandru Vona
(Alberto Henrique Samuel Bejar y Mayor, 1922-2004), surprinzătorul său
roman Ferestrele zidite (scris în română în anul 1947 și
publicat abia în 1993).
[4] Cazul ne amintește, nu doar
pentru a îmbogăți ipotezele, de capodopera Omul cu mârțoaga (1927), scrisă în română de actorul George Ciprian (1883-1968), netradusă în limbi ”mari”, dar cunoscută de literații românofoni din
exil, inclusiv de Eugen Ionesco (primul care îl compară în presă pe Blecher cu
Kafka) și care poate i-a precedat teatrului absurdului.
[5] Blecher va publica și sub
pseudonimele Mihail Bera și In-Interim (Nota
bene: In-Interim poate avea și sensurile de În trecere
/ În locul altcuiva și Locțiitor).
[6] În limba albaneză, sintagma ca
moartea / si vdekja are sensul de neapărat, musai, fără doar
și poate.
[7] Îngrijită și publicată de
prietenul și confratele Sașa Pană (Alexandru Binder, 1902-1981), personalitate
marcantă a avangardei.
[8] Vezi Vizuina luminată,
capitolul II.
[9] Notă a autorului la Un
joc al visului / Ett drömspel, 1901.
[10] Aproximativ irealitate în
albaneză (zhgjëndërr).
[11] Informațiile folosite în această succintă prezentare adresată cititorului albanez au fost spicuite din presa culturală română și sunt accesibile și online.
* Această prezentare se adresează cititorului albanez și însoțește debutul lui Blecher în
limba albaneză cu Întâmplări în
irealitatea imediată (Ngjarje nga
zhgjëndrra e tanishme), în curs de apariție la BERK
Edition din Tirana (o inițiativă demnă de magna cum laudae), cu sprijinul Institutului Cultural Român.