Martor ocul(t)ar

 

Am stat o dată cu părinții pe malul Lacului Ohrida, seara târziu, și se auzeau doar valurile și vântul care parcă inspecta dacă orașul s-a pustiit cum trebuie, când un stol de pasări mari a țâșnit din nevăzut și a zburat atât de aproape de noi, încât puteai jura că vor să ne scalpeze. Le-am privit speriat până când le-a înghițit cerul, iar cerul era plin de stele, neuman de clare, și m-au picurat toate cât ai clipi din ochi și mi s-au înfipt peste tot ca niște ace fără capăt, de am simțit că sunt orb, dar viu / viu, dar orb. Părinții m-au luat apoi de mâini și am parcurs bulevardul mai mult suspendat în aer, decât cu picioarele pe pământ. La un moment dat, mi-am întors capul să văd dacă mai apar păsări: între lac, Muntele Secat și cer am zărit umbra albă a unui om cu pălărie și baston și umbra neagră a unui cățel, dar și invers. Se numea Lasgush Poradeci[1] – și pășea prin alb și negru într-un ritm ciudat: poate stelele fuseseră pliscuri. M-am simțit întru totul neputincios: Cum puteau fi ucise atâtea păsări?! Căci titlul de glorie al copilăriei noastre în acel colț de rai numit Pogradec nu erau premiile, laudele educatoarelor, admirația adulților, recitarea unor poezii sau scrierea fără greșeli a unor fraze complicate, ci să omori cu praștia o pasăre cât mai frumoasă. Dacă era și rară sau pe cale de dispariție, gloria devenea pe viață. Praștiile noastre erau adevărate opere de artă, mult superioare pistoalelor, tunurilor vechi de la Muzeu, sau tancurilor care veneau în fiecare vară să păzească liniștea Comandantului Legendar.* Frumusețea praștiei, dublată de mândria că omul putea realiza ceva atât de ingenios, garantau o precizie greu de catalogat și chiar o anumită longevitate. Te simțeai nu doar mai sigur, ci și mai împlinit (în avans) când știai că poți ucide o pasăre. Umblai apoi cu trofeul prin oraș, pe la rude, și câte un necunoscut sarcastic te întreba: Ce ne-ai ucis azi, o king[2]? și îți ura La mai multe.

Spli[gh]t sau Cuvinte ca niște oglinzi crăpate

1.

Split vine spre tine precum esența inimaginabilă a unei cărți care, cu doar câteva rânduri înainte, părea agreabilă, dar nu dădea nici un semn că ar fi o capodoperă. Oboseala ochilor sau nesfârșita răbdare a mării, odată cu lăsarea serii au albăstrit în taină, lăuntric și stâncile, și asfaltul, și plantele. Lucrurile parcă se scufundă să se spele, să-și piardă greutate și volum, sau pentru a emigra într-o lume mai sigură. Drumul seamănă cu un șarpe care se lungește ca pentru a-și desființa capul.

Apoi privirea crapă în două, în același timp cu cuvintele (esența și metafora care le dau longevitate abia se disting una de cealaltă).

Se încheia un maraton în ore, nu în kilometri.

Orele de neuitat la Timișoara și Budapesta, reîntâlnirea cu Dunărea și aromele cafenelelor cu umbre imperiale deveniseră vis. Tocmai terminasem ”Granițe între teatrul existenței și existența teatrului – o semiotică viziunii lui Ingmar Bergman ca om de teatru” și, poate fiindcă știrile mă atacau din toate părțile – ca focuri de artificii, despre premii literare și capodopere care trebuiau musai citite săptămâna asta, primăvara asta, anul acesta – fraza care nu-mi dădea pace era: Uneori fixarea unilaterală a prețului[1] reprezintă singura identitate a vânzătorului.

"Tubim" - textul filmului

Cuvântul Tubim înseamnă Adunare, dar poate fi citit și ca Tubi im - My Tube (EN). Cuvântul Rrëfilm (alcătuit de autor) are în același timp sensul de Spovedanie, Povestire și Film. 

HÂRTIA. Legată nod de cuvânt şi de litere. Una dintre primele mele amintiri: bunicii tocmai îşi zugrăviseră casa mare de chirpici şi mă puseseră să dorm în mijlocul sufrageriei. Lampa o înveliseră cu o foaie scrisă – probabil din caietele de şcoală ale mamei mele – ca lumina să nu-mi chinuie ochii. Umbrele cuvintelor se întindeau pe pereţi, în toate dimensiunile, luând forme de animale, păsări şi insecte, tremurând din cauza căldurii, altoite cu frânturi din alte umbre. Afară ningea. Ţin minte amara durere a gâtului, deoarece încă nu ştiam să citesc şi le vedeam pe toate de jos în sus, majoritatea răsturnate, dar intuiam că ceva neobişnuit mă luase ostatic. Mai târziu, când locuiam la etaj, unde bunicul Vangjel Koci zidise o fereastră pentru a o transforma în raft de cărţi, mă străduiam să descopăr cuvinte în umbrele frunzelor. Apoi scrisorile pe care le-am scris şi primit, hârtiile pe care începusem să le mănânc fără să ştiu de ce şi, mai ales, o scrisoare a anului 1960, trimisă de celălalt bunic, Llazi Kyçyku, tatei, care începuse studiile la Bucureşti: ”Mult iubitul Fiul nostru, trimite-ne cuvinte, multe sau puţine, dar mereu”. La Pogradec întotdeauna au fost oameni care se hrăneau cu hârtii şi cuvinte.

CERNEALA. Legată nod de hârtie, cuvinte și sânge. Cu o noapte înainte de a porni spre București, singur în mijlocul terenului întunecat de lângă blocul în care trăiam, încineram manuscrisele pe care le consideram nevaloroase.

Era noapte, toamnă aurită de Tirana; părinții ieșeau unul după altul, sau împreună, și mă chemau de la balcon. Flăcările se jucau cu umbra mea pe câmp, o măreau, o strângeau, o întindeau peste pietre și tufișuri, în acel tărâm unde odinioară, în copilărie, ne ascundeam și spionam cuplurile de îndrăgostiți. Zidurile curților dimprejur erau pline cu rămășițe de sticle, cuie, cuțite, ca să alunge hoții. Umbra mea trecea prin ele, își pierdea ba capul, ba membrele; părinții se linișteau văzând că umbra mea e sănătoasă, intrau în casă, ieșeau din nou. Nici măcar un singur vecin n-a avut curiozitatea să afle ce fac. Nu știam că scrisesem atâtea lucruri inutile. Urmăream atent cum ardeau hârtii, litere și cuvinte, care în sine valorau, dar laolaltă nu meritau mai mult decât focul. Mă fermeca transformarea cernelii în cenușă. Îmi aduceam aminte de sciții care-și încinerau morții, apoi amestecau cenușa lor cu vin și beau pentru a moșteni și păstra virtuțile înaintașilor. Mă gândeam la mânia strălucitoare a poporului: ”Să nu-i / nu-ți mai văd cerneala!”[1] – dovadă că cerneala este mereu mai mult decât pare.

EXILUL. Legat nod de cuvinte, hârtie, cerneală, sânge, foc, cinema, dor. Fraza scrisă cu mulți ani în urmă: ”Exilul nu este boală, dar nici de vindecat nu se vindecă vreodată”. Când i se revelează dimensiunea astrală a exilului, protagonistul unui film al meu își spune: „Nici nu te-au gonit, nici nu te-au trimis. Pur și simplu ai plecat, ca să nu rămâi netot”. Exilul ca o ieșire plină de durere din prezent și ca primire în eternul unui neam, al unei limbi, al unei arte. Întoarcerile mele la Pogradec. De fiecare dată, fără a o intenționa, mă trezesc aproape integral într-o perioadă anume a vieții. Memoria capătă o exactitate și o luciditate care nu mă amorțesc, dar care nici nu-mi permit să fiu întru-totul în prezent. Poradec este complet neschimbat, cândva și acum și poimâine. Luna august când am poposit în casa, înăuntrul sau în jurul căreia altădată se ridica turnul lui Lasgush Poradeci[2]. Imaginile orașului din ferestrele acelui turn. Scriam în gând și presimțeam că o mai mare singurătate va urma, dar sunt oameni care și-ar fi dăruit multe doar pentru un gram dintr-o asemenea singurătate. Urmăream cu privirea umbrele frunzelor pe tavan și mă mutam la Cinematograful „Pojska”, unde filmele care-mi plăceau le urmăream și de trei ori pe zi. Apoi mă întorceam alergând prin străduțele pustii și le povesteam filmele bunicilor. Fragmentele neimportante le înlocuiam cu un soi de cântec milităresc: Tanana-nana-naa. Rapid, lucrurile au luat-o razna, bunicii și-au schimbat viață[3], povestirea filmelor subînțelegea să cânți într-una sau să urli. N-aveam voce pentru cântece și urlete.

IUBIREA. Legată mortal de cuvinte, cerneală, sânge, exil, dor, muzică, strigăt, rădăcini, noduri. M-a lovit foarte devreme, s-a purtat ca Moartea, m-a trez(v)it și m-a umplut cu multe cuvinte. Cuvintele erau mereu extrem de exacte și tot atât de ne-depline. Fiecare cuvânt se rostea simultan printr-un alt cuvânt și odată cu acesta (moarte – plecare, mântuire; exil – dor, nod, cinema; dragoste – descoperire a limbii, acoperire a vorbirii; cerneală – sânge, foc, cenușă etc.) Fiecare cuvânt era geamăn cu propria extindere în metaforă și vice versa. După fapte pe care le poate asculta doar literatura (și geamănul ei mormântul[4] iubirea mi-a înmulțit cuvintele, dar mi-a închis gura. Noroc că mi-a luat graiul și nu scrisul.

MOARTEA. Când sunt întru-totul singur și nu citesc umbre de cuvinte sau cuvinte din lucruri, mă rog ca Dumnezeu să nu-mi ia mintea de la moarte și nici moartea din minte, mai ales după ce mi-a alungat frica de moarte. Să te înveți cu propria moarte acolo unde ți-ai fi dorit să fii și cu propria viață acolo unde nu ți-ai fi dorit să fii. Apoi de la capăt, după fiecare plecare sau alterare de oameni dragi, după fiecare carte care apare acolo unde nu mai ești și se zbate duios să fie acolo în locul tău, sau ca un locțiitor al vieții tale. Versul ne-văzut al lui Lasgush Poradeci: ”Tu, strigăt minuscul al sunetului meu” răsturnat: ”Tu, sunet al strigătului meu minuscul”[5]. Readâncirea unui vers al lui De Rada[6]: ”Cum trăiesc unde nu sunt, așa trăim noi după moarte”, adăugând: Precum mor unde trăiesc, așa...

INVIDIA. Legată nod de umbră, moarte, strălucire a încercărilor, idolatrie a altora. A fost ca o a doua umbră, deseori împrumutând culoarea ființelor și a întâmplărilor – și mereu a fost așa. Creșterea ochiului, empatia involuntară, poate ascuțită după scrierea atâtor cărți. Expresia paralizantă a unei foste iubite: ”Tu îi tulburi pe cei care te iubesc și îi faci să turbeze pe cei care te urăsc...” Invidia care a trecut până acum de la cele mai monstruoase la cele mai infantile forme. O proaspătă variantă: invitații înzorzonate de la diferite reviste și televiziuni, după ce li s-au terminat toți nemuritorii în vogă și mediocri. Dimensiune de blestem, dar atât de blestematul ”blestem”, cu ghilimelele indispensabile, te ține strâns legat de Credință și le conferă o valoare din ce în ce mai exactă ființelor, lucrurilor și sinelui.

SCRISUL. Legat de majoritatea dezlegărilor. Anul 1982, Tirana, un alfabet alcătuit în plină taină, ca să nu-mi citească nimeni scrisorile de dragoste. Îl țineam cu mine și în somn, pregătit să-l înghit, dacă riscam să mi-l găsească. Am recitit de curând una dintre acele scrisori de dragoste, în alfabetul meu. M-a luat din nou râsul: întru chinurile de a-mi ține cât mai ascunsă dragostea, uitasem că iubita respectivă nu-mi cunoștea încă alfabetul. Noaptea înșiram literele în gând și-i spuneam fără voce: ”Nu-ți face griji, frumoaso, căci pe tine te voi învăța eu personal adevărata limbă albaneză”... București, iarna anului 1993, la cămin: o descifrare extrem de poetică a literelor alfabetului oficial (de pildă: J – Fluviul udat de două prezenturi, două viitoruri, două trecuturi. Tăcerea lacrimii, a vaietului, și fericirea acestora). Apoi ispita copilăroasă de a alcătui cuvinte și fraze care pot aduce noroc bun, sau care pot repara câtuși de puțin mersul lucrurilor. 

București, septembrie 2018

______________________________

[1] Expresie albaneză intraductibilă. Cuvântul Bojë în limba albaneză are și sensul de Cerneală, și Statură de om (un fel de prezență, gust și rost al prezenței cuiva).

[2] Se citește Lasgúș Poradéții – pseudonimul lui Llazar Gusho / Llazár Gúșo (Pogradec, 27 decembrie 1899? -Tirana, 12 noiembrie 1987), considerat cel mai mare liric al literaturii albaneze moderne, format în culturile română și germanică. Bio. 

[3] Expresie populară albaneză, eufemistică, dar și mistică. În loc de a murit, se spune și-a schimbat viață (ndërroi jetë). 

[4] Joc de cuvinte, după expresia (asemenea grozăvii etc.) le poate asculta / suporta / înfrunta doar mormântul. 

[5] Intraductibil. În original: Ti, klithmëz e tingëllit tim. Poetul percepe iubirea și / sau moartea ca pe un strigăt minuscul, parte și dinlăuntrul sunetului (vieții). 

[6] Jeronim de Rada (se citește Ieroním de Ráda) Poet de expresie albaneză și italiană, publicist, estetician şi om de cultură arbăreş – albanezii emigrați masiv în Italia după decesul lui Skanderbeg – n. n, autorul unor capodopere poetice recunoscute pe plan continental (Maq / Macchia Albanese, 29 noiembrie 1814 - 28 februarie 1903). Unul dintre numeroșii săi admiratori a fost și nobelistul Frederic Mistral (“Creaţiile dumneavostră sunt pline de farmec, prospeţime şi lumină evanghelică. Vă felicit, domnule, că aţi supus muza dumneavoastră, iubirea şi toată fiinţa cultului limbii materne spre gloria ţării şi a poporului vostru. În timp ce limbile mari, oficiale, le oferă mulţi cititori scriitorilor lor, limbile naturale scot la iveală taina adevăratei poezii”).